„Încurcătura unui copil răsfăţat”

Dinspre sfârşit înapoi: eternă transformare sentimentală

2012-01-14T18:28:00.000+02:00

14 ianuarie 2012

Eternul meu Jurnal,

Ştiu că s-ar fi cuvenit să aştept mai puţin ca să mă hotărăsc să-ţi scriu adio, însă mi-era teamă că înţelesul cuvintelor se va pierde. Sunt foarte schimbată, îţi spun. Îmi aduc aminte că viaţa mă scotea din răbdări şi că, la un moment dat, o înduram ca pe un rău care mai avea să dureze numai câteva luni. Dar această amintire îmi pare acum c-ar fi a cuiva neavând nicio legătură cu mine. Nu văd de fel de ce să plec, după cum nu văd bine de ce să stau locului. Sunt obosită, dar în oboseala mea mi se pare că nu e rău când mă odihnesc. Viaţa mă plictiseşte şi mă distrează. Să te naşti, să creşi mare, să faci tărăboi, să pui la inimă totul, să măsori orbita cometelor şi, după un răstimp, să te culci acolo, în iarba unui cimitir. Piesa îmi pare îndeajuns de caraghioasă ca să fie văzută până la sfârşit.

Cândva credeam, că obişnuinţa cu necazurile ori nenorocirea de a fi o fire sumbră stingheresc, încurcă dorinţele şi viziunile noastre, ne schimonosesc însăşi viaţa prin acel sentiment de deşărtăciune. Ei bine, acum sunt de părere că eşecul înseamnă întârziere, nu înfrângere. Iar întârzierea asta îmi prieşte... timpul îmi prieşte. Dragul meu, nu numai că sunt mulţumită, nu numai că voi fi mulţumită, dar dacă presupunerile admisibile pe care le-aş putea face s-ar împlini, voi fi şi atunci mulţumită. :)

Se vorbeşte despre oameni care se îndestulează cu sine, se nutresc din propria înţelepciune... Dacă au eternitatea înaintea lor, îi admir şi îi invidiez, dar dacă n-o au, nu-i înţeleg. Cât despre mine... eu încetez să-ţi mai împărtăşesc ceea ce simt, ceea ce aş dori, ceea ce sunt. Nu-ţi voi mai dezvălui nevoile, secretele, abia îmi vei mai cunoaşte dorinţele. Probabil te vei întreba unde este acela care nu mă mai are? Unde este prietenul care n-a mai răspuns la telefon? Iată răstimpul întunecat pe care tristeţea lui şi l-a dorit. Cum îl foloseşte? Oare se plimbă? Se gândeşte la părerile mele de rău şi la golul anilor săi? O fi ascultând pe la scăpătatul soarelui, ca şi cum sonurile pianului urmează să-i ajungă la urechea-i singuratică? Vede aievea iasomiile împrăştiate pe terasa mea? Îmi vede boneţica trecând pe după rămurelele lor înflorite? Priveşte pe nisip urma pantofilor mei? Se întinde să respire adânc adierea nopţii?

Deşarte visuri, îţi spun. Căci într-o zi, am deschis o gaură în cer şi viaţa s-a strecurat. O frunză lipită pe geam m-a schimbat. Nu ştiu când am să mă mai întorc la tine, prieten etern, îţi voi aparţine mereu ca un vis nocturn. Dar azi, pe ultima ta filă, eu întruchipez fericirea.

Mi s-a întâmplat şi altfel

2011-11-25T00:07:00.000+02:00

Toamna, o căruţă de cărat melancolii

2011-10-07T04:55:00.000+03:00

Şi nimeni nu a observat atunci că, dintre toate locurile, acolo, într-o lume în care unu plus unu refuza să mai facă doi, în acea solitudine particulară, personală, care mă înconjura, m-am îndreptat către dansul viselor uitate. Toate amintirile mele îmi vorbesc pe măsură ce dansez, la fel cum scoicile de mare se sfărâmă sub picioarele mele pe plajă. Fiecare val care se sparge trezeşte în mine reverberaţii la distanţă. Aud răsunând în mine zilele de mult apuse şi în mintea mea întreaga serie nesfârşită de vechi pasiuni se avântă înainte ca valurile mării. Îmi amintesc spasmele, suferinţele, dorinţele în rafală, care şuierau ca vântul în pânze şi tânjirile mari şi ambigue care se răsucesc în întuneric ca un stol de pescăruşi într-un nor de furtună.

Şi când lumea pleacă fără să îmi spună, o las în braţele verii, iar mintea mea rătăcitoare se întoarce pentru împrospătare la toamna fără iluzii, aşa cum un călător prăfuit se scufundă într-o iarbă moale şi stufoasă, făcându-se linişte.

Cunosc liniştea asta... o linişte foarte înaltă şi liniştită.

photo

Do you know what the perfect superhero power would be?

2011-09-26T23:46:00.000+03:00

For me it would be the ability to get back all the time I wasted on people who eventually let me down.

photo

Tratament pentru prelungirea viselor

2011-09-16T12:56:00.000+03:00

Dacă n-ai talent la scris, desenează

2011-09-07T17:41:00.001+03:00

Totdeauna m-au fascinat desenele pe care le fac copiii pe trotuar. E acolo o lume mirifică pe care, din păcate, o spală prima ploaie... Aţi văzut vreodatp cum "lucrează" micii artişti? Cu creta, cu creionul colorat sau cu pensula muiată în acuarele, ei par să intre în desen, să ia parte la acţiunea înfăţişată care, pentru ei, devine mai reală decât realitatea. Şi au dreptate... ce e mai artificial şi mai neverosimil decât realitatea?!

La toate acestea mă gândeam privind cum desenează Mălina, pe care mi-au adus-o părinţii ei pentru câteva ceasuri. Nu poţi refuza nişte vecini simpatici, care te-au mituit cu un platou de clătite, să ţii la tine un ghem blond de cinci ani până dau ei o fugă cu maşina la Iaşi.

Eu tot scriu şi ea va sta liniştită şi va desena... Şi chiar aşa s-a întâmplat. Atâta doar că mie, nevenindu-mi inspiraţia, am vrut să văd dacă, în schimb, colegei mele de creaţie îi mergea mai bine. Pe colile mari de hârtie se îngrămădeau tot felul de linii şi pete care, privite de la înălţimea mea, încă nu prindeau niciun contur, n-aveau nicio semnificaţie...

- Ce faci acolo, Mălina?

- De-se-nez, mi-a răspuns cu întreruperi de respiraţie.

- Asta văd. Dar ce?

- O grădină zoologică...

Ca să vezi! Ce interesant.

- Mă conduci şi pe mine în grădina ta zoologică? am întrebat-o cu tonul acela fals cu care vorbesc întotdeauna adulţii cu copiii.

- Te conduc...

Şi ca să-i arăt că ştiu să iau totul în glumă, i-am întins o bomboană, ce o aveam pregătita dinainte, pentru orice eventualitate.

- Ce-i asta? m-a întrebat.

- Biletul de intrare, am spus.

A luat bomboana şi a băgat-o în gură.

- În grădina asta zoologică se intră fără bilet...

Am râs şi m-am aşezat lângă ea, gata să primesc explicaţii. Am pus degetul pe un "animal" cu patru picioare, foarte pestriţ, care avea şi ochelari şi un fel de pălărie.

- Asta ce e?

- Ăsta este papacalul. Vorbeşte toată ziua... Eu îl iubesc pe papacalu'. Dacă îl rog, mă duce şi în spate...

Am devenit atentă. Iată un experiment complex de semiotică! Trebuia să investighez mai departe cu grijă, să nu rup convenţiile.

- Şi ăsta cine e? am întrebat arătând un alt "animal".

- Ăsta este mototanu. Îl cheamă Bogdan...

Bogdan e fratele ei mai mare. Are şase ani.

- Unde-l pui acolo stă, spuse ea matur, repetând probabil cuvintele părinţilor auzite în casă.

O pată mare galbenă cu ceva ce era evident o trompă mi se păru cunoscută. Poate pentru că am fost şi eu copil.

- Cum se numeşte ăsta?

- Se numeşte telefantul.

Mi-am ascuns zâmbetul.

- Dar de ce se numeşte aşa?

- Pentru că el nu trăieşte decât la televizor, îmi explică fetiţa, mirată că nu ştiu.

Alături era o pată verde, lunguiaţă, tot cu patru picioare.

- Ăsta este croconilul.

Am dat din cap. Nu-mi trebuia nicio explicaţie. Atâta lucru înţelegeam şi eu.

Au venit la rând alte mamifere necunoscute mie, dar care, acum ştiu, există!. Mai întâi baluna sau balona, semănând cu un balon, dar, pentru că ieşea din mare, putea să fie şi un fel de lună care însă înoată şi azvârle apă din cap. Apoi Mălina îmi vorbi despre nişte animale foarte primejdioase care fac rău oamenilor. Am înţeles că unul se numeşte hipopotancul şi cel'alt urangotunul. Leoparcul era şi el rudă cu leul, dar trăia prin parcuri. Pe creanga unui copac era agăţată un fel de pasăre care ţinea în cioc un sac. Pe semne, ecoul "plastic" al vreunei poveşti ce i s-a citit.

- Şi cioara asta, ce e? am întrebat.

- Nu e cioară, îmi spune fetiţa vizibil agasată. E o hoţofană.

Evident. Cine a inventat cândva titlul "Coţofana hoaţă", n-a făcut altceva decât să comită un pleonasm.

Eram cu adevărat femecată de această nouă zoologie care spune mult despre posibilităţile creierului uman înainte ca acesta să fie îndopat cu diferite programe "logice".

- Şi ăsta ce-i?

- Cu ăsta se astupă găurile pământului, îmi spuse mica artistă. Este dopândăul...

...Când au venit părinţii Mălinei, le-am spus că am petrecut foarte plăcut împreună "plimbându-ne pe aleile parcului ei zoologic". Cei doi părinţi i-au aruncat o privire alarmată. Pe semne că ştiau ei de ce trăznăi e în stare "aia mică", iar eu aş putea să cred că nu e bine dezvoltată... Am zâmbit şi le-am spus:

- Ori de câte ori mai aveţi nevoie şi sunt în oraş, o primesc cu plăcere...

După ce familia a plecat, m-am uitat şi eu la ornictoringul din perete. Nici nu observasem cum a trecut timpul...

photo

Despre muchii

2011-08-23T14:39:00.001+03:00

Îmi amintesc că am făcut o lungă călătorie. Nu sufeream, pluteam în mijlocul vocilor, izolată în spatele unei cuşti de sticlă. Vocile se ciocneau încet de pereţii mei, uşoare ca fulgii. Le recunoşteam pe ale voastre, care mă chemau, dar nu puteam să mă grăbesc. Trăiam un coşmar din care nu mă puteam trezi, voiam să fug, dar nu mă puteam mişca. Nu-mi era frică... De mai multe ori am fost tentată să vă părăsesc, mă chemau pe tărâmul celălalt, acolo unde întinderi nesfârşite de lumini irizate se succed la infinit şi de unde răzbat, înăbuşite, cânturi foarte frumoase, translucide, recviemuri care-ţi pătrund în suflet. Gândeam... gânduri lichide şi calde ca un lapte liniştitor circulând în venele mele: ar fi atât de uşor să alunec în lumea cealaltă, dar auzeam vocea ta plină de teamă din nou şi am ales. Uneori se spune că te întorci din mormânt, e adevărat. Eram foarte departe, dar m-am gândit la gângurelile tale, la primii paşi făcuţi, prima zi de şcoală, primul zece, primul trei, prima dragoste, prima decepţie... M-am gândit la ochii tăi umezi şi la câte mai ai de îndurat şi atunci m-am întors la viaţă, m-am întors în corpul meu.

(Mama, august 2011)

photo

O iubesc cu pasiune

2011-08-07T14:28:00.002+03:00

Nu ştiu ce sunt necazurile copilăriei, acele evenimente imperceptibile cărora ne place să le zicem mai târziu traumatisme încercând să ascundem în spatele lor emoţiile de care suntem asaltaţi. Acele mici întâmplări care dau naştere unor copii lipsiţi de apărare, acele drame mărunte de importanţă capitală cărora mai târziu le facem recensământul încercând să explicăm adultul din noi. N-am cunoscut aceste necazuri. Şi totuşi cred că am plâns, dar n-am păstrat gustul acestor lacrimi. Întocmai ca desenele, frescele, ghirlandele care împodobesc primii ani din viaţă şi pentru care pierdem atât de repede îndemânarea, ca personajele feerice pe care le inventăm ca să refuzăm lumea prozaică a adulţilor şi care se destramă de îndată ce începem să ne jucăm de-a oamenii mari, lacrimile mele şi-au lăsat secretul lor în muzeul copilăriei. Evenimente numeroase au străbătut copilăria mea şi ar fi putut să deterioreze iremediabil velele ei fragile, dar am avut noroc: dramele se jucau în spatele uşilor închise, în încăperi în care adulţii se regăseau seara vorbind cu voce scăzută. N-am adormit niciodată fără un cântec, fără un surâs, fără o mângâiere. Nu, aceste mici supărări care fac răni adânci sau aceste şocuri care doboară inima, aceste accidente fără importanţă nu m-au atins. Dacă au existat totuşi, eu le-am uitat.

Sau poate le-am înecat pentru totdeauna în apa adâncă a ochilor ei? Căci eu trăiam fericită alături de o femeie, de o mamă, care îşi luase asupra ei toate supărările, încetinindu-şi mersul pentru ca eu să alerg mai iute, ascunzându-şi lacrimile pentru ca eu să nu uit să râd. Ea era încă tânără pe când eram copil. Câteva fire albe se amestecau cu cele castanii pe la tâmple, mi se părea frumoasă şi era într-adevăr. Frumoasă şi tristă. Trăindu-şi tristeţea ca pe o vocaţie. Dintotdeauna. Neluând decât ca să piardă. Iubind doar ca să sufere. Încercam s-o fac să râdă, zburdând în jurul ei, sâcâind-o adesea. Uneori surâsul ei era forţat şi-i puteam număra suspinele scăpate printre fraze, în mijlocul conversaţiilor cu alţii. Nu înţelegeam pe atunci şi am aflat-o abia de curând. Nu se vorbeşte despre soarta oamenilor decât după moartea lor sau, în timpul vieţii, atunci când se frâng sub povara prea grea a nenorocilor, a necazurilor. Nu s-a prăbuşit încă, s-a încovoiat doar sub o oboseală în faţa căreia am fost neputincioasă, o oboseală pe care nu ştiam cum s-o gonesc.

S-a întâmplat în mod brutal. Trebuia să merg la Bucureşti, dar dimineaţă a sunat telefonul. Impasibilă, am ascultat o voce care-mi anunţa că zburase ca vântul copilăria mea, că adolescenţa mea intra într-un tunel din care nu va mai ieşi, că nu voi mai crede niciodată în Dumnezeu şi în nimic, că de acum voi fi singură dimineaţa, singură seara, singură cu sau fără ceilalţi, dar că nu trebuia să mă descurajez, căci aşa e făcută viaţa, vocea continua... Continua, unduia, scuipa, povestea întâmplarea, întreruptă de tăceri, mă auzi?, alo, mai eşti?, înţelegi?, fără îndoiala că durerea, nor alb, vibraţie sufocantă, marea durere care răstoarnă totul, care devorează, care loveşte, se infiltra asurzitoare în urechea mea, înconjura ca un fulger creierul şi apoi se scurgea peste tot, din adâncul inimii în vârful degetelor, densă şi arzătoare ca o lavă, asemenea cafelei din ceaşca spartă pe gresia bucătăriei. Cum? Nu, nu, nu asta! Nu se poate... De ce? Trebuie să fie o greşeală... Vă rog repetaţi.

Au chemat un medic. Care a chemat o ambulanţă şi ambulanţa a condus-o la un spital. Un spital ca toate spitalele, halate albe, camere albe, eter, formol, cantină, cărucioare în lungul culoarelor albe, comă. 51 de ani fulgeraţi de un accident. Şi acum aud uneori, ca prin vis... La vârsta ei oare îşi va reveni, doctore? Nu-i sigur, nu-i sigur... Dacă îşi va reveni, ştiţi, e posibil să rămână urme. Da, e simplu, închipuiţi-vă o furtună care izbucneşte, torenţială, râul se revarsă, înecând câmpiile, smulgând arborii, într-o zi se retrage în matca lui şi apele sale sunt înghiţite de pământul noroios, dar e nevoie de timp şi pagubele sunt numeroase. Creierul ei este acest câmp inundat. Ceva a pocnit în fundul ochiului, acolo, un dig s-a rupt. Probabil nu va muri din această cauză, dar probabil îi va rămâne ca de lemn jumătate din corpul ei. În termeni medicali se cheamă hemiplegie, de la cuvântul grecesc „hêmiplêgês”: pe jumătate paralizată. Aşa e făcută natura, într-o zi te loveşte fără să te anunţe şi-ţi ia jumătate din corp. Descurcă-te cu restul.

Zile îndelungi n-a ştiut ce se întâmplă cu ea. O ceaţă deasă i-a cuprins întreaga fiinţă. Făceam cu rândul la căpătâiul ei, pândind un semn, un cuvânt, o privire. Nu voiam să înţeleg, nu-mi repetam decât: mi-au frânt femeia pe care o iubeam. Nimic nu va mai fi la fel, o pată apăruse pe cerul meu şi ea nu se va mai şterge niciodată. Stăteam pe marginea patului, cu mâna ei inertă în pumnul meu. Deodată un deget s-a mişcat ca şi cum ar fi vrut să ciocănească la uşa mea, o pleoapă s-a ridicat, ca şi cum ar fi vrut să tragă draperiile, apoi alta, ca şi cum ar fi vrut să deschidă fereastra şi i-am auzit glasul plin de bunătate: O să-mi revin... Am crezut-o şi ea s-a ţinut de cuvânt. Zi după zi, s-a întors la viaţă.

O iubesc cu pasiune.

În mine aglomerat

2011-07-14T18:13:00.003+03:00

...iar tu nu mai încapi.

Când vreau să scriu despre tine nu mai ştiu cum se face. :)

photo

Oh da!

2011-07-08T13:27:00.000+03:00

Despre dificultatea de a te elibera de sârma ghimpată

2011-07-05T23:07:00.000+03:00

Când timpul te înfăşoară cu un ghem de sârmă ghimpată, eliberarea se face treptat. Pentru că la plecare e la fel ca la venire, doar că cerul e dantelat cu sârma ghimpată. Şi mai ai nevoie de un pat. Un alt pat. Ce stupid e să te gândeşti că există un pat anume care dă mai multă savoare iubirii ce se împlineşte. Abia ieri am priceput, părul meu ca mierea, tequila, Weezer şi, după cum vezi, există întotdeauna ceva de învăţat. Pentru că noaptea pretrecută, această sublimă noapte limpede, acră, sărată şi fără nicio adiere, pentru mine a însemnat o înălţare, în sensul cel mai pământesc al cuvântului. Deoarece am urcat cu sandale negre de lac în al şaptelea cer, acolo unde plăcerea este totală şi absolută.

Din resturi de timp

2011-06-29T18:28:00.002+03:00

Pe un sentiment, la vale, m-am întors prin timpuri îndepărtate. M-am făcut mică şi am trecut cu ochi sclipitori prin poze, dincolo de ziduri, pereţi şi aşa mai departe. Undeva se rupeau bucăţi de lună, eu traversam clipele pe diagonală şi în odaia goală din nou mi-a fost urât. Uneori nu poţi defini totul, aşa cum uneori nu-mi aduc aminte decât că am râs. Am râs mult împreună.

Dar poate că altădată, într-o altă viaţă...

photo

Sometimes alcohol is the answer for a goodbye letter

2011-06-28T13:51:00.002+03:00

Dacă m-ai vedea/ cum stau şi nu respir,/ uscat şi imobil,/ umbra mea ar fi cadoul de o zi,/ la ghemul fără fir ţesut din inutil.// Dar, deodată, am fumat un nor... /Şi, de-atuncea, mă prefac că zbor...

Senzaţia nu mi-e deloc stranie, captivă în inutil am fost vreme îndelungată. În nenumărate zile m-am plimbat singură prin Cluj, vizitând catedrala şi alte clădiri destinate celebrării cultelor creştine, petrecând ceasuri întregi pe câte o bancă din umbra copacilor Parcului Central. Am pierdut o după-amiază întreagă în Casa Mauksch–Hintz privind în gol o inscripţie cu majuscule, încadrată de un chenar cu linii curbe, alcătuit din rocaille-uri. M-am refugiat sub bolta semicilindrică a clădirii, boltă cu penetraţii de factură barocă, decorată cu medalioane ovale oarbe şi ghirlande de flori. Îmi plăcea să mă dizolv în timp pe treptele bibliotecii şi soarele să îmi alinte gândurile.

S-au scurs ore întregi urmărind trenurile care intrau şi ieşeau din gară în speranţa că... imposibilul se va întâmpla. Într-o după-amiază ploioasă m-am aşezat la o masă din cafeneaua gării, am cerut o cafea şi am început să butonez telefonul. E ciudat cum în anumite împrejurări omul este obligat să facă totul pentru a da impresia că este în stare normală, mai ales atunci când această stare nu-l interesează câtuşi de puţin şi în special atunci când este preocupat de un gând nemărturisit. Într-o cafenea din centru, de exemplu, nu aş fi putut zăbovi atât, fără să atrag atenţia personalului asupra mea, dar aici, în cafeneaua gării, toţi erau convinşi că aştept sosirea unui tren. Oamenii aşteaptă de multe ori ceasuri întregi sosirea câte unui tren, dar ca să-ţi limpezeşti gândurile, nu e nevoie să stai atât. Şi cu toate acestea aşteptam tocmai din motivul ăsta.

Aşteptam revelaţia care m-a lovit azi-noapte, când îmi trăiam viaţa la 40 de grade în faţa frigiderului, şi pe care am trăit-o azi-dimineaţă, simplu şi pur în faţa Messengerului. N-aş putea să o descriu mai bine decât melodia următoare.

Desenez...

2011-06-25T20:32:00.001+03:00

... un curcubeu înalt şi-l trimit spre tine.

Moartea face linişte

2011-06-24T23:32:00.002+03:00

Într-o clipă n-a mai fost decât ea. Nările ei uscând aerul, ea luând în stăpânire pământul... Înt-o clipă el nu mai putea trăi fără ea.

În absenţa gravitaţiei, parcă ar fi ieşit dintr-o pereche de ghete prea mari şi pline de ură. Lumina o slefuieşte, o rotunjeşte, îi dă rang de întâmplare perfectă. Laolaltă cu ea, în aer, mai multe întâmplări perfecte proliferează pe traiectorii anapoda. Undeva sus, dar şi undeva jos, proiecţia unei imagini perfecte: sângele ei roşu la marginea lacului, ea arcuindu-se peste trupul lui într-un gest de supremă libertate, mândră de sângele ei roşu spălat de picurii reci de apă veniţi parcă de dincolo... Mândră de cum iubitul i s-a supus lăsând să-i cadă din mână cireşile.

Coliziunea... singura revelaţie de care el avea nevoie să-i mărturisească: te iubesc, Luiza.

In memoriam Luiza Caia

Perspective failibile

2011-06-22T10:49:00.000+03:00

Pe planul imaginaţiei, stăpânesc. Pe planul experienţei, mă tem.

photo

Singură la răsărit

2011-06-17T21:22:00.001+03:00

Dragă Jurnalule,

Am continuat să lupt. Dacă virtutea consistă într-un şir de eforturi, purtarea mea a fost ireproşabilă. Am înţeles primejdia renunţărilor subite. Am încetat să cred că respectarea oarbă a unui jurământ ne garantează perfecţiunea...

Ca şi viaţa, înţelepciunea mi s-a părut făcută din progrese continue, din relurări, din răbdare. Credeam că o vindecare lentă poate fi mai durabilă. M-am mulţumit, cum fac săracii, cu biete mici câştiguri. Am încercat să răresc crizele şi am ajuns la calcul maniac al lunilor, al săptămânilor, al zilelor. Fără să recunosc, înduram perioadele de disciplină excesivă doar susţinută de speranţa clipei când voi putea din nou păcătui. În felul acesta ajungeam să cedez primei ispite ieşite în cale doar pentru că mă stăpânisem prea multă vreme. Îmi fixam dinainte, cu aproximaţie, sorocoul proximei căderi. Mă abandonam, de fiecare dată puţin prea repede, nu atât din nerăbdarea de a trăi extazul acela lamentabil cât de a mă cruţa de oroarea de a aştepta accesul şi de a-l îndura...

Te scutesc de relatarea precauţiilor pe care le-am luat împotrivă-mi. Mi se par acum mai înjositoare decât păcatul însuşi. Mi-am imaginat la început că trebuie să evit prilejurile, însă repede am înţeles că actele noastre nu sunt decât nişte manifestări şi ceea ce ar trebui să schimbăm este chiar natura noastră. M-am temut până la o vreme de evenimente, dar am ajuns să mă tem chiar de trupul meu. Îmi devenise limpede că instinctele ne năpădesc sufletul şi întreaga fiinţă. Şi atunci n-am avut unde să mă adăpostesc, să aflu un răgaz. Găseam în gândurile cele mai inocente germenele unei ispite, nu era unul să nu rămână multă vreme necorupt. Păreau că putrezesc în mine, iar de suflet, când l-am cunoscut mai bine, mi s-a făcut la fel de teamă ca şi de trupul meu.

Singură la răsărit... dar până la urmă tot o să mă trezesc.

celmaitu al meu

2011-06-16T14:08:00.003+03:00

celmaitu al meu aduce persoane noi în viaţa mea, mă duce în vieţile zbuciumate ale altora, duce departe oameni mai mult sau mai puţin dragi mie sau plec cu el fără să mă uit înapoi. E ca şi un cufăr plin de amintiri ţinut sub pat, însă celmaitu e mereu în mişcare pe liniile vieţii. Ultima mea experienţă cu celmaitu are loc într-o seară geroasă de ianuarie...

Trenul de persoane celmaitu nr. 1821 în direcţia fărăcaledeîntoarcere va pleca de la linia prezent. Trenul va opri în toate staţiile până la viitor. Vă dorim călătorie plăcută.

El se aplecă repede spre mine şi mă sărută scurt... ultimul sărut înainte de plecare, dar îmi dădui numaidecât seama că sărutul acesta al lui însemna mult mai puţin decât strângerea de mână din ziua primei noastre întâlniri:

- Noapte bună, dragule, îi spusesem din nou.

- Să mă suni...

După ce trenul dispăru în întunericul orizontului şi am rămas singură în mijlocul grupului de călători străini de pe peron, m-am simţit copleşită de un sentiment de neagră deznădejde şi pustietate. În primul moment m-am speriat şi nu mai ştiam ce să fac, dar am reuşit să alung acest sentiment, întocmai ca atunci când vezi că ţi s-a urcat pe haine un gândac respingător, pe care îl azvârli şi-l calci sub talpa piciorului. Acasă, toată noaptea m-am zvârcolit şi de fiecare dată când aţipeam, eram trezită de câte un tren care trecea bubuind în lungul terasementului liniilor. Dar nu zgomotul acesta mă înspăimânta. Adevăratele motive ale spaimei care îmi paralizau trupul erau grijile din sufletul meu, dar propriu-zis nici acestea în întregime, în clipa când în faţa gării reuşisem să-mi stăpânesc groaza de a rămâne singură.

Îmi dorisem această singurătate, deoarece eram convinsă că acesta va fi mijlocul cel mai indicat pentru a-mi pune la încercare puterea de voinţă de care aveam nevoie. Cu toate acestea, eram convinsă că va veni şi ziua când voi reuşi să ajung în stăpânirea acestei puteri de voinţă, fără să mai simt nevoia de a fi singură... Încă o aştept.

Trenul de persoane celmaitu nr. mereualtul în direcţia fărăcaledeîntoarcere va pleca de la linia prezent. Trenul va opri în toate staţiile până la viitor, destrămând umbrele din suflet şi adunând anii uitaţi într-un tot, care face legătura între trecut şi viitor.

Vă dorim călătorie plăcută.

Acum aş vrea să aud poveşti despre celmaitu al Giuliei, al Cristinei şi celmaitu al lui Zamfy. :)
photo

~

2011-06-09T10:15:00.003+03:00

Eşti ceea ce visezi, şi prea puţini vizualizează dorinţele, sau acestea sunt de natură inferioară. a scris Octavian Coifan.

Oscar et la dame Rose

2011-06-05T19:27:00.005+03:00

Aşa începe antologia de 11 scrisori pe care Oscar, un băieţel de 10 ani, bolnav de leucemie, doreşte să le trimită lui Dumnezeu, în ciuda resentimentelor şi a neîncrederii în acesta. Nu vreau să vă spun mai multe, pentru că aşa cum spune Oscar mai sus, scrisul e un fel de minciună frumoasă, ceva pentru oameni mari... şi, oricum, găsiţi multe recenzii online, iar cei care aţi citit Monsieur Ibrahim et le fleurs du Coran vă puteţi face o idee asupra însemnătăţii cărţii.

Eu vreau doar s-o recomand, nu vă ia decât o oră şi poate câteva lacrimi. Ce-i drept, eu am plâns încontinuu chiar şi când am recitit-o a doua zi, dar mi-a oferit atâta linişte... :)

read this book online

Poetry time

2011-06-04T11:44:00.007+03:00

Două dintre cele mai frumoase poezii citite recent...

Du-te!
Mă laşi în urmă şi pleci fără mine.

Nu te vei uita vreodată înapoi.

Aşa eşti tu, nu pot să te condamn.

Mă laşi în urmă şi lipsa ta mă doare

Şi cerul meu se întunecă

Şi toate lucrurile pier.

Mă laşi în urmă şi-mi iei…

Îmi iei clipele

Îmi iei zâmbetele,

pe care le păstram împreună,

Îmi iei anii pe care i-am dorit,

Îmi iei visele,

Îmi iei tot fără a mă întreba

De vreau.

Ia-mi iubitule şi lacrimile!

Ia-mi iubitule şi coşmarurile din noapte!

Ia-mi şi nopţile în care voi fi singură!

Ia-mi şi amintirile,

Pe care le voi construi fără tine.

Ia-mi iubitule tot!

De ce eziţi?

Te temi că o să doară?

Te temi că nu le poţi duce pe toate?

Ia-le iubitule! nu te teme

Lasă-mă cu mine şi du-te!

Zâmbeşte liber pe alte drumuri.

Du-te!

sursa: http://puricelatava.wordpress.com/2010/01/20/du-te/

Mă dor...
Mă dor ochii, de greutatea viselor ce apasă încă pe ei,

Mă dor umerii de povara ochilor tăi închişi peste clipe,

Mă dor picioarele obosite în căutarea ta,

Mă dor munţii pe care i-am lăsat departe şi

Săruturile ce s-au uscat în bătaia vântului.

Mă dor anii ce vor să vină,

Mă dor anotimpurile ce lasă în mine parfum de crini,

Mă dor urletele nestrigate şi

Cuvintele nerostite.

Mă dor toate dintr-o dată

Iar…tu taci

Lângă mine dormi tăcut

Şi nu observi cum toate mă cuprind

Până nu voi mai fi nici om,

Nici munte,

Nici apă limpede de izvor.

Mă doare tăcerea ta!

sursa: http://puricelatava.wordpress.com/2010/01/15/ma-dor/

Timpul zboară

2011-06-02T17:05:00.001+03:00

Ştiu că sună a lost in cliches, dar mă uitam ieri la clipul de mai jos şi realizam că timpul, cu toată subtilitatea sa, nu iartă pe nimeni. Şi-n urma trecerii noastre prin el, privim înapoi şi... avem regrete. Da, îndrăznesc să susţin că nu există în lumea aceasta o persoană care să nu aibe măcar un regret. Unii ne luptăm cu mai multe, alţii cu mai puţine, unele sunt mai grele, altele mai uşor de suportat, dar cu toţii cunoaştem sentimentul. Bineînţeles, mai există şi o categorie specială pentru vanitoşi, laşi, iresponsabili şi gică-contra. Cei care aleg să se ascundă după paravanul: Regrete? Oh... nu! Eu nu am. E ok... negarea e un mecanism de apărare suficient de bun în unele cazuri. Dar nu poţi să te aperi spunând că trecutul trebuie lăsat în pace. Nu poţi face asta. Cum spuneam mai demult, oamenii amestecă trecutul cu prezentul. Îl îmbracă pe al doilea în rămăşiţele primului iar mai apoi se străduiesc să le împace. De asta depinde cât de multe regrete ai...

Priviţi ce reacţii interesante au oamenii când sunt întrebaţi care e cel mai mare regret al lor? Minutele 02:50 - 09:00 mi se par absolut copleşitoare... Expresiile faciale, emoţiile, privirile, zâmbetele, tristeţea din ochii lor... pur şi simplu nici nu mai e nevoie de cuvinte.

My biggest what? Oh... you have to choose only one? There are so many...

De fapt, ce sunt regretele? Tind să cred că majoritatea răspunsurilor la întrebarea What if... ? intră în categoria regrete. Ce ar fi fost dacă aş fi făcut/mers/cântat/spus/tăcut/întrebat/ascultat/citit/etc... ?

Regretele sunt gândurile tale, acelea pe care nu le spui nimănui, care devin apăsătoare, prind rădăcină, te împovărează, te imobilizează. Gândurile acelea care luând locul ideilor înnoitoare te paralizează măcinându-te pe dinăuntru...

50 de oameni, o singură întrebare: Care e regretul tău cel mai mare?

photo

When people change

2011-06-02T11:56:00.005+03:00

Versiunea audio

photo

Suflet de copil

2011-06-01T00:58:00.001+03:00

„Suflet... suflet de copil...

Prin ce colţ te-ai dus tiptil?

Eşti în lada cu păpuşi?

Ori ascuns pe după uşi?

Suflet, suflet de copil...
Hai-napoi tiptil, tiptil
În albumul cel cu poze
Unde visele-s doar roze.
Unde nu ştii ce e teama
Şi păpuşa spune mama.
Unde plânsul are leac
Şi suspinele lin tac...

Suflete, de ce nu ştii un copil din nou să fii?”

photo

Furtună de amintiri

2011-05-31T17:47:00.001+03:00

Uneori mă bântuie amintiri. Ca azi, de exemplu, stând în balconul de la etajul şase, pe care în curând îl voi părăsi, privind peste freamătul Someşului şi ascultând geamătul vântului. Nu te teme, n-o să-ţi destăinui nimic. Nici nume n-o să-ţi dau. Pe unele le-am uitat, pe altele nu le-am ştiut niciodată. Revăd în gând curba unui umăr, a unei guri sau a unei pleoape, anumite chipuri care mi-au fost dragi pe ntru tristeţea lor, cuta de oboseală din colţurile unor buze şi chiar inocenţa greu de definit pe care o are perversitatea unei făpturi tinere, ignorante, râzând nepăsător.

Au început să cadă picuri mari şi reci ce-mi amintesc de primul vis pierdut. Tot ce urcă, cât de vag, din adâncul sufletului pe suprafaţa trupului mi-a rămas în amintire. Mă poartă gândul la nişte necunoscuţi pe care n-o să-i mai revăd niciodată, pe care nici nu ţin deloc să-i revăd şi care, tocmai de aceea, vorbesc sau tac nealteraţi în amintire.

Nu i-am iubit. Nu doream să dau durata unei iubiri puţinei bucurii pe care mi-o procurau. Nu aşteptam de la ei nici înţelegere, nici mai multă tandreţe decât încape într-o clipă. Mă mulţumeam să le ascult viaţa, care este taina oricărei fiinţe, la fel cum mă bucur acum să ascult tunetele ce traversează negura... Viaţa este atât de minunată încât o poţi iubi mereu. Pasiunea are nevoie de ţipăt ca furtuna de fulger, chiar şi iubirea simte nevoia de cuvinte, doar compasiunea poate fi tăcută.

Am simţit-o uneori, nu doar în inerentele clipe de gratitudine şi de destindere, ci chiar faţă de persoane străine de orice bucurie. Am trăit asemenea sentiment în tăcere, cei care mi-l inspirau n-ar fi înţeles ce simt pentru ei. Nici nu este nevoie să înţeleagă cineva. Mi-au fost dragi în felul acesta...

Ploaia îmi dezmiardă laptopul... :)

~

2011-05-30T20:20:00.007+03:00

E atâta poezie în tot ce ne-nconjoară...

photo

Se scutură din salcâmi...

2011-05-29T19:34:00.003+03:00

Se scutură din salcâmi o ploaie de amintiri parfumate. Este o vreme astăzi care mi-ar părea plăcută pentru a scrie fleacuri preţ de cinci sau şase ore, ca să spun vrute şi nevrute, ca să citesc izbutitele parodii ale lui Zamfy, ca să-mi omor timpul.

Însă am două mari nenorociri. Una singură m-ar distruge poate, dar trăiesc între cele două fiindcă sunt contrarii. Fără această obişnuinţă tristă, fără această descurajare, fără această părăsire, fără această dispoziţie sufletească tihnită faţă de tot ceea ce s-ar putea dori, activitatea care mă zoreşte şi mă frământă m-ar mistui într-o clipă. Dar plictiseala îmi slujeşte cel puţin ca să-i încetinesc desfăşurarea. Ar domoli-o şi mintea, dar între aceste două mari forţe raţiunea mea e foarte slabă. Nu poate face altceva decât să cheme într-ajutor pe una, când cealaltă iese învingătoare. O duc astfel într-o lâncezeală maximă... câteodată chiar mă fură somnul, iar între timp, lângă un douăzeci şi unu a mai venit un unu. :)

photo

Simfonie istovită

2011-05-28T00:31:00.003+03:00

Diversitatea lor se manifestă în certuri violente şi tonice. În faţa frumuseţii, ea nu ştia să tacă. El alegea pauze contemplative. Situaţia lor de iubiţi era, cel puţin în aparenţă, mai puţin dramatică. Se gândea adesea la acest fapt.

- Îmbrăţişează-mă.

- Da.

O făcea cu indolenţă, ca să o potolească. Dorea cu disperare să aibe nevoie de ea. Uita de somn, iar lacrimile îi curgeau fără ca ea să le poată ascunde înainte ca el să-şi dea seama. Nu mai avea forţă, nici tonalitate vocală. Era o fiinţă fără apărare, legată de voinţa lui.

- Voiam doar să ştiu cum te simţi.

Atunci el se aşeză, acceptând, împotriva propriei voinţe, un duel extenuant cu sufletul.

- Iubirea are nevoie de cuvinte. Eu am nevoie de ele. Trebuie să ştiu cum te simţi. Cum trăieşti. Ce ai înăuntru.

Genul acesta de întrebări îl plictisea şi e foarte probabil că doar ea era iubire.

Pentru că am promis cândva (adică aici) că voi scrie o simfonie a iubirii...

Passion

2011-05-22T18:15:00.002+03:00

"When you work hard to do something right, you don't want to forget it."

(Ted Bundy)

Triumph and Loss

2011-05-19T12:09:00.004+03:00

A fight with yourself is the hardest fight. To beat yourself up is the most beautiful victory.

(Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz)

~

2011-05-13T23:14:00.003+03:00

There comes a moment when our lives change forever. The moment we admit our weaknesses, the moment we rise to a challenge, the moment we accept a sacrifice, or let a loved one go. And sometimes the change in our lives is an answer to our prayers.

(Desperate Housewifes quotes)

Eu către supraeu pierdut

2011-05-10T22:59:00.000+03:00

Cum vrei... aşteptăm. Asta e, aşteptăm. Ce? Aşteptăm pentru a aştepta. Aşteptăm împreună să se lumineze de ziuă. Aşa că acum eu sunt aceea care stau în fotoliul tău, între pereţii tăi şi amintirile tale. Tu te-ai săturat să veghezi un trecut îndepărtat care se fărămiţa în memoria ta, te-ai săturat să aduni crâmpeie de viaţă ca piesele desperecheate ale unui joc de imagini în mijlocul cărora tu nu vei regăsi niciodată imaginea ta. Obosită de aşteptare, ai plecat, tăcută, încredinţându-mi ştafeta aşteptării tale. Te-ai afundat în somn fără să previi, fără să te plângi, dar şi fără să laşi vreun mesaj, vreo indicaţie, vreun sfat. Şi eu trebuie să descifrez somnul tău, să pricep frazele tăcerii tale. Oare vei părăsi acest corp duşman pe care nu-l mai voiai? Vei traversa în noapte şi în sens invers prin toate nopţile de vis, de veghe sau absenţă care ţi-au marcat viaţa?

Somnambulă, de-a lungul câtor acoperişuri, culmi sau prăpăstii ai mers? Din câte vise te-au trezit goluri neaşteptate sub paşii tăi timizi, râuri săpate deodată şi surpând cărările tale fragile, opriri neprevăzute la marginea podurilor rupte şi în faţa ta malul inaccesibil, bogăţii transformate în nisip între degetele tale întinse?

Somnambulă în echilibru pe muchia vieţii tale, câte treziri bruşte n-ai îndurat? Vei putea în sfârşit să mergi, liberă, departe de neputinţă, vei putea să-ţi iei zborul fără să fii deranjată şi trezită pentru zile care n-au fost niciodată mai bune?

Eu aş vrea ca această noapte pe care tu ai ales-o ca să te plimbi să dureze la nesfârşit şi tu să rătăceşti în pace pe aripile vântului, printre colinele somnului tău. Aş vrea să nu te părăsesc încă, să-ţi ghicesc itinerariul şi să te urmez în meandrele uitării în care tu te afunzi. Şi dacă trebuie să-ţi pierd urma, cel puţin să nu fie prea repede, să am timp să spun adio siluetei tale tremurătoare la marginea orizontului.

Aştept şi am timp să aştept. Ceva în culoarea nopţii, în ritmul pulsaţiilor tale şi a răsuflării tale liniştite, ceva în curba îndărătnică a pleoapelor tale închise îmi spune că nu trebuie să aştept întoarcerea ta. Somnul tău, de data asta, ascunde o plecare definitivă, dar nu mi-e teamă. Veghez.

În curând va fi o nouă dimineaţă. Tu vei fi deja departe. Cu toate că dorinţa mea de a dormi lângă tine e mare, va trebui totuşi să mă mişc, căci eu am un Turn cu ceas de vizitat, căci eu sunt încă printre cei vii. La ei nu poate fi vorba să dormi ziua fără pretext şi să vorbeşti unei umbre. Va trebui chiar să-i chem şi ei se vor repezi la căpătâiul tău.

Fără ca ei să ştie, eu voi cunoaşte două vieţi paralele: aceea, vizibilă, care va însoţi corpul tău acolo unde ei vor decide să-l conducă şi cealaltă, nocturnă, moştenire de umbre şi lumini, clipe fugare, scene trăite şi visate ale vieţii unei femei care moare în noaptea asta.

Decadentism dizolvat

2011-05-09T23:24:00.000+03:00

De cum începe ziua sunt abătută. Mă cuprind tristeţea şi neliniştea. Nu pot să mă ocup de nimic, nu-mi închipui cum or să treacă atâtea ore. Când este în toată strălucirea sa, mă copleşeşte, mă retrag la întuneric, îmi dau silinţa să-mi văd de vreo treabă şi închid peste tot ca să nu observ că nu e nicio urmă de nori pe cer. Iar când lumina soarelui se îmblânzeşte şi simt în jurul meu acel farmec al unei seri minunate care mi-a ajuns atât de necunoscut, mă întristez, mă las în voia întâmplării... Sunt plictisită în viaţa mea comodă de mai multe amărăciuni decât omul chinuit de nenorocire. Mi s-a spus: eşti mai liniştită acum.

Da, paraliticul este liniştit în patul său de durere...

Să-ţi trăieşti zilele când eşti în puterea vârstei aşa cum bătrânii îşi petrec cele din urmă zile de odihnă, să aştepţi şi să nu speri deopotrivă, într-una nelinişte fără dorinţă şi frământare fără scop... Ceasuri necurmat zadarnice, discuţii în care intri ca s-arunci nişte vorbe, în care te fereşti să spui lucrurilor pe nume, prânzuri la care mănânci fiindcă eşti în culmea plictiselii, neprietenoase şi palide petreceri, prieteni fără apropiere sufletească, plăceri de ochii lumii, râsete ca să-i mulţumeşti pe cei care cască de zor ca şi tine şi niciun strop de bucurie. Să ai fără încetare trupul inactiv, muşchii atrofiaţi, mintea frământată, sufletul nenorocit şi să nu scapi nici măcar prin somn de acel gust de amărăciune, de constrângere şi plictiseli tulburătoare, înseamnă înceata agonie a sufletului.

2 steps from hell

2011-05-08T19:55:00.002+03:00

Apreciez ca-ntotdeauna frumuseţea unui ţinut pitoresc, dar o simt mai puţin... sau felul cum o simt nu mă mai mulţumeşte. Aş putea spune că-mi aduc doar aminte că e ceva frumos. Şi altădată căutam locurile frumoase, împinsă de nerăbdarea dorinţei, neliniştea pricinuită de plăcerea minţii. Mă despart de aceste locuri astăzi, mă îndrumă plictiseala tăcerii lor. Ele nu mai vorbesc suficient de tare sufletului meu, nu aud ceea ce aş dori să ascult, nu aflu ceea ce aş dori să văd şi îmi dau seama că tot nemaigăsindu-mă în lucruri, am ajuns până la a nu mă mai afla pe mine însămi.

Privesc frumuseţile fizice ca şi iluziile sufleteşti, totul se spălăceşte pe nesimţite. Cum să descopăr în lucruri acele impulsuri care nu mai sunt în sufletul meu, acea expresivitate a pasiunilor pe care n-o mai am şi acele nuanţe liniştite, acele avânturi ale speranţei, acele voci ale fiinţei care se bucură? Nu mai simt decât ceea ce este nemaipomenit. Am nevoie de sonuri romantice ca să pot să aud şi de meleaguri măreţe ca să-mi aduc aminte de ceea ce mi-a fost drag altădată...

Trebuie să se stingă totul. Încetul cu încetul şi progresiv îşi dezvoltă omul fiinţa sa şi tot aşa se cade s-o piardă.

Pentru memoria mea, memoriile mele...

2011-05-05T13:08:00.003+03:00

Intru în pădure când încă soarele nu luminează. După cum răsare, văd că o să fie o zi frumoasă. Merg prin frunzele încă jilave, prin petale de trandafiri, printre mărăcini, printre mestecenii ocrotitori. "Stau lângă un lac întins de vegetaţie, cuprins de animaţie. Aud apa cum coboară încet, licurit de tropot şi par clopoţel şi tac...". Un simţământ al acelei fericiri care se poate întâmpla mă frământă cu putere, mă îmbie la drum şi îmi apasă cugetul. Mă urc, mă cobor, umblu ca un om care vrea să se bucure... apoi un suspin, o uşoară mâhnire şi o întreagă zi proastă.

Versuri Aforic ft. Abiotic - Sunt singur

~

2011-04-26T12:18:00.000+03:00

Vreme trece, vreme vine...

2011-04-23T18:03:00.006+03:00

...toate-s vechi şi nouă toate, scria prin 1883, Eminescu. Şi câtă dreptate avea. Parcă ieri împodobeam cu entuziasm un brăduţ şi ascultam de zor colinde. Cum se mai scurge timpul ăsta... dar nu vreau să fiu nostalgică, de fapt, nu vreau să vă molipsesc pe voi de nostalgie, că eu oricum sunt.

Vă doresc tuturor sărbători frumoase şi fericite, alături de familie şi cei dragi. Să avem cu toţii parte de multă bucurie şi lumina să ne inunde sufletul, ca să zâmbim mai mult, să fim mai relaxaţi şi mai lipsiţi de griji, aşa cum tot Eminescu ne spune că ce e val, ca valul trece...

Paşte fericit, dragilor!

photo

Tu ce faci când nu ştii ce să faci?

2011-04-16T12:46:00.000+03:00

Daţi-mi idei...

Imagine :)

2011-04-13T16:22:00.000+03:00

[...] You may say that I'm a dreamer but I'm not the only one [...]

But just remember... :)

2011-04-11T20:00:00.000+03:00

Elegia destinului

2011-04-10T10:41:00.001+03:00

Azi dimineaţă, bâjbâind în noptieră după dopurile de urechi (vecinul meu iar făcea vocalize) am dat de cărţulia pe care am început să o citesc toamna trecută, Fiammetta lui Boccaccio, şi pe care nu am terminat-o din cauză că faptele pe care le povesteşte romanul, pe lângă durerea şi tristeţea împărtăşite, păreau atât de "mie nu mi se poate întâmpla asta niciodată".

Acţiunea este simpluţă, începe printr-un vis, artificiu străvechi folosit de atâţia scriitori din antichitate, care îi dezvăluie Fiammettei nenorocirile ce o pândesc şi pe care urmează să le îndure. Nu trece de altfel multă vreme şi ea îl cunoaşte pe Panfilo, tânăr străin de oraş, de care, deşi măritată, se îndrăgosteşte şi îi împărtăşeşte dragostea cu aceeaşi înflăcărare. Şi, ca întotdeauna, sfaturile şi dojenile bătrânei doici, care încearcă să-i arate primejdiile ce o pândesc, se dovedesc nefolositoare, iar cei doi tineri se lasă stăpâniţi de iubire. Într-o bună zi însă, Panfilo trebuie să se înapoieze acasă, chemat de bătrânul său tată, care locuieşte într-un alt oraş, destul de îndepărtat. Zadarnice sunt încercările Fiammettei de a-şi împiedica iubitul să dea ascultare poruncii părinteşti... Panfilo pleacă, făgăduind să se înapoieze înainte de sfârşitul celei de-a patra luni.

Trec însă cele patru luni, iar Panfilo nu revine şi nu va mai reveni niciodată, iar toată cartea nu-i decât povestea suferinţelor prin care trece tânăra femeie, în timp ce aşteaptă cu înfrigurare înapoierea iubitului...

Scris între 1342 şi 1343, romanul ocupă un loc aparte faţă de restul operelor lui Boccaccio. Dacă în toate celelalte scriitorul nu face niciun secret din trădarea femeii iubite, aici, în această "elegie", cum îi spune el, faptele suferă o răsturnare, iar lacrimile curg de data aceasta din ochii celei care, în viaţa adevărată, îi făcuse pe alţii să plângă. Ea este acum cea părăsită, ea numără zilele şi nopţile în aşteptarea iubitului plecat departe, ea tremură la fiecare veste pe care o află în legătură cu cel mult aşteptat, ea caută, împinsă de deznădejde, să-şi pună capăt zilelor pentru a scăpa de suferinţe, atunci când îşi dă seama că plecarea celui drag a însemnat despărţirea definitivă şi că toate făgăduielile care-i fuseseră făcute erau numai vorbe amăgitoare, menite să ascundă un adevăr mult prea dureros pentru sufletul ei...

Stau acum şi mă gândesc că nu a fost doar o întâmplare să trec în acea zi frumoasă de octombrie prin faţa anticariatului unde, peste un teanc de cărţi vechi, stătea şi cărticica asta, tristă şi misterioasă, şi probabil nu a fost nici o coincidenţă să pun mâna direct pe ea... Regret că nu am terminat-o de citit la timp, atunci când Universul mi-a scos-o-n cale, poate aş fi fost mai înţeleaptă... :)

photo

Internal struggle

2011-04-07T19:21:00.003+03:00

[...] şi-mi stau pe tâmple Soarele şi Luna, acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine [...]

photo

Metacogniţie defulatoare

2011-04-05T16:22:00.002+03:00

Am terminat. Am terminat o poveste, o poveste care a început promiţător şi magic, terminându-se jalnic şi fad, povestea unui pitic care iubea albastru. Un albastru ce părea infinit şi veşnic, dar care, uite, s-a sfârşit... Sufăr? Nu, nu sufăr. Îmi pare rău? Nu, nu-mi pare rău. Regret? Nu, nu regret. Dar cu siguranţă urăsc şi nu iert.

Urăsc şi nu iert că m-a minţit cu atâta nonşalanţă de atâtea ori, până-n ultima clipă.

Urăsc şi nu iert că mi-a distrus sănătatea şi metabolismul, fără să-i pese, să regrete, să spună măcar o dată, din politeţe, un îmi pare rău sau să-mi fi fost alături până treceam peste.

Urăsc şi nu iert că i-am iertat atâtea lucruri şi i-am acordat atâtea şanse, iar când aveam nevoie şi eu de una, de o primă şi ultimă şansă, nu am primit-o.

Urăsc şi nu iert că mi-a promis pe peronul gării, uitându-se în ochii mei, că nici nu-mi voi da seama ce repede va veni înapoi, dar a plecat şi nu s-a mai întors.

De fapt, urăsc şi nu iert toate promisiunile sale, fiindcă toate au fost deşarte.

Urăsc şi nu iert că din orgoliu stupid nu m-a ascultat, deşi aveam dreptate şi ştia că am dreptate.

Urăsc şi nu iert că nu m-a lăsat să salvez ce mai era de salvat, spunându-mi că exagerez şi că sunt paranoică.

Urăsc şi nu iert că împreună la bine şi la greu a fost spus doar pentru că suna bine, fiindcă a renunţat atât de uşor când a dat de greu.

Urăsc şi nu iert că ar fi putut să fie bine, am fi putut să o scoatem la capăt, dar a preferat să nu lupte.

Urăsc şi nu iert că am fost avertizată şi nu am crezut, am crezut că e diferit, dar de fapt superficialitatea lui a fost mai meschină decât tot ce am cunoscut vreodată eu a fi josnic.

Urăsc şi nu iert că m-am aruncat cu capul în mocirla pe care am considerat-o apă cristalină, în care mi-am pierdut inocenţa. Inocenţă pe care am păstrat-o cu grijă, pe care i-am oferit-o cu toată dragostea, naivitatea şi credulitatea, crezând că va şti să aprecieze, dar lui nu i-a păsat că a furat-o cu atâta grosolănie.
Urăsc şi nu iert că s-a sfârşit la telefon, noi care râdeam mereu de cei care făceau asta pe net, prin sms sau la telefon...

Urăsc şi nu voi putea ierta niciodată că nu a avut răbdare cu mine măcar un sfert din câtă am avut eu cu el, că nu mi-a oferit măcar o zecime din timpul pe care eu i l-am oferit pentru a remedia lucrurile, că nu am avut parte de susţinerea morală ce mi-a promis-o, dar sunt fericită că mi-am dat seama la timp de cine e şi nu când ar fi fost prea târziu pentru a evita un dezastru. Pentru o persoană care dă bir cu fugiţii în mijlocul bătăliei, fără să-şi dea osteneala pentru NOI, nu merită să te complici...

Sper că voi putea uita în curând ce şi de ce urăsc şi nu iert, pentru a putea păstra pentru mine intactă doar amintirea clipelor frumoase, care au fost destule, deşi marea lor majoritate născută din minciună. Meanwhile, I'm looking forward to fall... in love again. Maybe this time it'll be true purple love.

P.S.: Did you know purple is my favourite colour?

Mi-e târziu

2011-03-29T19:09:00.005+03:00

Mi-e târziu să cred în glasul tău, în lumea ta şi-n privirea ta...

Sufletul cere morfină

2011-03-27T14:51:00.001+03:00

"Nu ştiu ce se-ntâmplă încă, o mare parte din mine începe să plângă. Sufletul cere morfină, vreau înapoi. Vă rog duceţi-mă înapoi..."

Amintirile

2010-12-04T22:38:00.003+02:00

Toată viaţa ei a luptat pentru amintiri. Să nu-i scape nimic, să reţină timpul, să-l îmblânzească în cursa lui şi să-i dedice ritualurile sacre ale memoriei. Să împletească ghirlande de detalii fără însemnătate, de evenimente anodine, reacţii inutile pentru a regăsi mai târziu, în clipa cea mai neaşteptată, căldura unui glas, culoarea unei seri, o mângâiere sau rana unei despărţiri.

De când era mică îi plăcea să-şi facă ierbare sau planşe cu aripi de fluturi. Îi plăcea să păstreze, să reţină fiinţele întâlnite în drumul ei, ca să şi le poată aminti mai târziu. Când a învăţat să scrie, a umplut cu o caligrafie frumoasă pagini întregi a tot felul de caiete cu coperţile pânzate şi înfrumuseţate cu desene fade şi naive. În ele înscria micile ei gânduri, recopia poezii şi maxime, punând şi data. Teancuri de oracole cu filele îngălbenite, cu colţurile tocite de atâta scris, scris şi recitit... Anumite pagini aveau pe ele desene foarte fine în creion, buchete de flori, coşuri legate cu funde, capete de copii. Mâini diferite contribuiseră la trasarea acestor mici decoraţiunim datate şi semnate. „Amintire de la Antonica” sau „În această frumoasă zi de vară, prietena ta Alexandra”. Fraze în engleză sau franceză, după prietene, după ani... o scriere gotică misterioasă. Pe alocuri paginile se îngroşau cu flori uscate, altădată lipite şi din care mai rămâneau bucăţi adunate la mijlocul caietului sau alteori zburau ca o pulbere dacă obiectul fragil nu era mânuit cu delicateţe. Păstra aceste sfinte relicve aşa cum păstra buletine de note, diplome, scrisori, bileţele, ceasul tatălui ei, fotografii ale fostelor iubiri, tot ce o lega de trecutul drag al copilăriei şi adolescenţei. Era liniştitor să se regăsească în acest muzeu de obiecte prăfuite în care vedea sensul continuităţii unor emoţii, justificarea unui destin.

Amintirile din copilărie erau acelea la care ţinea cel mai mult, ca şi cum fetiţa din `94, copil al Revoluţiei, ar fi deţinut sub claia de bucle castanii şi în fundul ochilor căprui toate secretele femeii de mai târziu. Orăşelul acela mic era paradisul ei pierdut, pământul nostalgic în care erau înfipte rădăcinile pe care şi le-a tăiat într-o zi pentru a-şi urma destinul.

Vârsta, se spune, atunci când ajunge la hotarele tremurătoare ale bătrâneţii, perturbează mecanismele memoriei şi o face mai selectivă: imaginile îndepărtate revin cu mare claritate, în timp ce trecutul apropiat are tendinţa să se estompeze în această zonă tulbure care deseori succede vârstei mature şi să se introducă într-o vârstă căreia îi spunem avansată tocmai pentru că nu avansează.

Dintre toate persoanele care i-au jalonat viaţa, devenite tot atâţia eroi ai aventurii ei personale, omuleţul cu ochii verzi-albăstrui şi voce fermecătoare era cel mai îndrăgit. Pentru acest Mic Prinţ dintr-o ţară îndepărtată îşi regăsi ea gustul pentru caietele cu paginile în pătrăţele şi coperţile legate-n pânză. Alese unul cu coperta mov şi se avântă în reconstituirea, din frânturi, a unor amintiri din copilărie. Scris haotic, bizar, plin de goluri, de valuri, de opriri în mijlocul unui cuvânt, de suspine şi lamentaţii pentru neîndemânarea ei. Mâna dreaptă pe care o obişnuise să ţină creionul când avea vreo 4 anişori nu asculta întotdeauna de valul de amintiri care-i reveneau în memorie. Între paginile nu prea numeroase, căci în curând n-a mai putut scrie deloc, trăind într-o ameţeală care făcea să-i danseze totul în faţa ochilor, am regăsit, printre rânduri, fetiţa despre care îmi vorbise atât... fetiţa care n-a mai mers la şcoală.

photo

Număr zilele

2010-12-03T23:56:00.001+02:00

Ele se înşiră, una după alta, mereu aceleaşi zile de toamnă, deosebindu-se între ele doar prin cele câteva minute în plus cu care se luminează dimineaţa şi se întunecă seara. Ne îndreptăm către iarnă, un anotimp face loc altui anotimp, înaintăm şi totul continuă. În curând zăpada va albi şi mai mult orizontul deja alb, deja umedm către care ne îndreptăm împreună, tu pasager al somnului şi eu invitata discretă a călătoriei tale.

Mă scol dimineaţa ca să aştept seara. Cobor nişte scări, urc altele, merg de-a lungul coridoarelor, întâlnesc oameni, schimb câteva vorbe, merg prin oraş, traversez străzi, privesc ceasul, cerul sau trecătorii, dar nu trăiesc decât pentru această clipa a înserării în care vin să te regăsesc în trenul tău fantomă. În spatele geamului straniului nostru vagon, defilează zgomote îndepărtate, clipesc luminile oraşului pe care nu l-am sfârşit încă de străbătut. Puţin îmi pasă unde mă duci, eu te urmez, îţi iau mâna şi închid ochii. Viteza ta e mereu aceeaşi, traiectoria ta pare trasată. Anotimpuri se vor înlănţui altor anotimpuri şi tu vei fi mereu acolo...

photo

Aşteptarea

2010-11-08T21:42:00.003+02:00

Am întâlnit-o într-o zi, întâmplător, în sala pustie a unui muzeu şi am recunoscut-o imediat. N-am fost surprinsă. Era acolo, nemişcată în decorul întunecat, părând că mă aşteaptă de ani de zile. M-am apropiat. Încetul cu încetul pereţii albi din jurul nostru pieriră şi am văzut-o sub lumina slabă a lampadarului ce se afla alături de ea.

Pe jos, un covor grosolan. Ar putea să fie tocit, şi să se vadă urzeala şi ciucurii murdari pe margini; ar putea să fie smălţat cu flori al căror contur a dispărut cu timpul. Dar ce importanţă mai are ţesătura, gradul de murdărie sau de degradare? El n-ar vârstă, iar culorile spălăcite se pierd într-o nuanţă nedefinită, aceea a prafului şi a vechimii. Gri-mov, violet, verzui, o culoare cu un iz care se regăseşte în toate casele în care trăiesc bătrâni şi în care nimic nu s-a mişcat de zeci de ani. Pe covor, un taburet pe care atârnă petice vechi, mai încolo un coşuleţ de lucru din pai din care ies mulineuri încâlcite. Pe o măsuţă acoperită cu un şerveţel şifonat din dantelă, o casetă ovală din mental argintat cu capacul din email sau poate din marmură, care nu se ştie ce ascundea. Bomboane lipite, maci sau violete uscate, drajeuri de la vreun botez de demult sau poate agrafe de păr ruginite? În spatele cutiei, şapte rame de diferite mărimi, unele aurite, altele înnegrite, ciobite. În ele licăresc slab, pătate şi pe jumătate şterse, fotografii de familie. O pereche surâzătoare, un militar cu o înfăţişare plăcută, un copilaş fericit, nişte copii anemici lângă un boschet de flori, o bătrână şi demnă mamă de familie. În faţa fotografiilor, nişte ochelari delicaţi cu ramă metalică.

Sub lumina incertă a lampadarului cu abajurul cu ciucuri lungi şi murdari, împodobiţi cândva cu mărgele de sticlă, acum fără ele şi pe alocuri tociţi, în intimitatea rece a acestei lumini artificiale, fără fereastră, ea stă într-un fotoliu greoi din lemn maro. Forma unei femei, imaginea unei vieţi care se sfârşeşte.

Dintr-o rochie de lustrină cu crenguţe verzi şi floricele violet, ies patru membre rigide şi albe; sunt oase, dar nu ale unui schelet omenesc, ci oseminte grosolane de animale sau poate chiar crengi uscate, albite, pe care marea le aruncă iarna pe ţărm. Cele care închipuie picioarele sunt băgate în nişte ghete negre grosolane şi cu şireturi, care par deformate de vreo infirmitate veche. Mâinile au o formă mai reală, par nişte mănuşi de ipsos ale unui reumatic. O mână se încleştează pe braţul fotoliului, lângă baston. Cealaltă ţine strâns o pisică mare, cenuşie, culcată pe o burtă oribilă. Ochii pisicii sunt groaznici, plini de pizmă şi necruţători, ca şi cum ar absorbi toată puterea urii şi a duşmăniei adunate de-a lungul unei vieţi de regrete.

Capul femeii este un borcan înalt, înclinat, aşa încât fundul lui să-i reprezinte faţa: chipul blând al unei femei tinere încadrat într-un medalion cu marginile aurite minuţios lucrate. Privit din profil, ochii de sticlă ce se fixează asupra lumii sunt înfundaţi în orbitele unui craniu ciopârţit, care ar putea fi de iepure sau de oaie. Umerii şi pieptul dispar sub o încăpăstruire bizară de borcane şi nu poţi să înţelegi imediat rostul acestei găteli ciudate. Apropiindu-te mai mult, îţi dai seama că-şi poartă de fapt, în jurul gâtului, viaţa ei, ca şi cum craniul ei transparent s-ar fi golit de memorie. Sunt amintirile agăţate de ea, în acest monstruos colier de borcănaşe legate unul de altul cu lănţişoare. În interiorul lor, reprezentaţii de suete ale bucuriilor şi tristeţilor trăite, aceste amintiri aureolate, de timp şi uitare, care fac preţul unei vieţi şi care, atunci când această viaţă se stinge, nu mai reprezintă pentru cei ce le moştenesc, decât obiecte moarte. Medalii, cruciuliţe, şuviţe de păr, amulete, pene de păsări, statuete, pietricele, insecte sau flori uscate se lipesc de bătrâneţea ei ca nişte scumpe comori; le-a înlănţuit din grija de a nu le pierde. Capul se goleşte, îşi pierde memorie, dar imaginile rămân, acolo sub sticlă. Şi totul încremeneşte.

Pentru a încheia tabloul acestui sfârşit de viaţă, ca fundal unic, în spatele fotoliului, cam la jumătatea înălţimii sale, un perete din acaju lăcuit, având deasupra o tăblie capitonată cu creton înflorat, îngălbenit, în centrul căruia tronează într-o ramă ovală, în mărime naturală, portretul bărbatului, al soţului, al scumpului dispărut, medaliat, mustăcios. Şi ea aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă...

Se numeşte The Wait.

(lucrare de E. Kienholz, Colecţia Muzeului de Artă Americană Whitney 1964/1965, New York)

Dor

2010-10-30T22:27:00.001+03:00

Îmi lipseşte parfumul de scorţişoară...

photo

Ţi s-au aprins călcâiele?

2010-07-28T14:38:00.000+03:00

De ce taci?

2010-07-26T15:18:00.003+03:00

photo

Când se statorniceşte tăcerea într-o casă e greu să o mai scoţi de acolo. Şi cu cât un lucru e mai important cu atât mai mult simţi nevoia să nu vorbeşti despre el. Parcă ar fi vorba de o materie coagulată, din ce în ce mai compactă şi mai masivă. Viaţa continuă sub ea numai că nu se mai aude... e cuprinsă de o tăcere care pare că sporeşte mereu, iar tăcerea nu e făcută din altceva decât din cuvinte nerostite.

Poate de aceea se ascultă muzică... Este nevoie de ceva care să exprime tăcerea asta, să redea toată tristeţea pe care o conţine şi să o facă să cânte. Ceva care să nu se folosească de cuvinte, întotdeauna prea exacte pentru a nu fi crude, ci doar de muzică. Pentru că muzica nu este indiscretă şi, chiar atunci când se tânguie, nu spune de ce. Este nevoie de o muzică anume, lentă, plină de lungi reticenţe şi, totuşi, veridică, aderând la tăcere şi reuşind să pătrundă cumva în ea...

13 + 1 lucruri uimitoare despre castraveţi

2010-07-10T11:56:00.002+03:00

1. Castraveţii sunt legume care conţin majoritatea vitaminelor de care ai nevoie într-o zi. Un singur castravete conţine vitaminele B1, B2, B3, B5, B6, acid folic, vitamina C, calciu, fier, magneziu, fosfor, potasiu şi zinc.

2. Te simţi obosită după-amiaza? Uită de cafea sau alte băuturi energizante şi mănâncă un castravete. Castraveţii sunt o bună sursă de vitamine B şi carbohidraţi care îţi vor reda energia de care ai nevoie până la finalul zilei.

3. Te-ai săturat de aburul de pe oglinda din baie care apare de fiecare dată când te speli? Atunci încearcă să freci oglinga cu o felie de castravete. Acesta nu numai că va elimina foarte repede aburul, dar va oferi băii tale o aromă proaspătă de spa.

4. Melcii dau târcoale grădinii tale şi fac ravagii printre răsădurile tale? Atunci pune într-o farfurie de tablă câteva felii de castravete şi grădina ta va scăpa întreg sezonul de dăunătorii nepoftiţi. Chimicalele din castravete reacţionează cu aluminiul farfuriei şi emană un miros imperceptibil pentru oameni, dar care este neplăcut pentru dăunătorii care vor elibera zona.

5. Vrei să elimini celulita într-un mod cât mai rapid înainte de a merge la piscină sau la plajă? Ei bine, tot castravetele te va salva. Freacă câteva felii pe zonele problemă şi în câteva minute pielea ta va arăta mult mai bine. Substanţele din castravete au un efect pozitiv asupra colagenului din piele, care va face ca pielea şi tenul tău să fie mai ferm şi mai compact. Astfel vei reduce semnele vizibile de celulită şi chiar şi ridurile.

6. Vrei să eviţi mahmureala sau durerile de cap? Mănâncă o bucată de castravete înainte de culcare şi te vei trezi proaspătă şi fără dureri. Castraveţii conţin suficiente cantităţi de zahăr şi vitamina B care vor înlocui pierderea nutrienţilor din corp, în momentele intense. Cu un singur castravete vei menţine echilibrul nutrienţilor din corpul tău şi vei evita atât durerile de cap, cât şi mahmureala.

7. Eşti la cura de slăbire şi simţi că foamea îţi dă târcoale? Consumă câteva felii de castravete. Aceştia au fost folosiţi timp de secole de către exploratorii europeni pentru mese mici, care să le ofere nutrienţii de care au nevoie şi să prevină apariţia înfometării.

8. Ai o întâlnire imporatantă, însă ai realizat că nu ai timp să îţi cureţi pantofii? Atunci freacă o felie de castravete proaspăt pe pantofi. Chimicalele din această legumă îţi vor face pantofii să strălucească şi vei ţine la distanţă şi apa.

9. Dacă ai probleme cu scârţâitul balamalelor de la uşi, aplică puţin suc de castravete pe zona problemă. Vei vedea că scârţâitul va dispărea.

10. Eşti stresat? Nu ai timp pentru câteva momente de relaxare? Taie un castravete în mai multe felii pe care le pui într-o oală cu apă fierbinte. Substanţele din acesta vor reacţiona cu apa fierbinte şi vor emana o aromă proaspată şi relaxantă. Ştiinţific este demonstrat că această aromă reduce stresul mămicilor şi celor care se pregătesc pentru examene.

11. Tocmai ai mâncat în pauza de masă de la serviciu şi nu ai gumă de mestecat sau bomboane mentolate? Ţine apăsat o felie de castravete în gură. Chimialele din această legumă vor elimina bacteriile care sunt responsabile de mirosul neplăcut.
12. Cauţi o soluţie "verde" pentru a curăţa robineţii, chiuvetele sau alte obiecte din oţel? Freacă obiectele respective cu o felie de castravete. Nu numai că robineţii şi chiuvetele tale vor luci de curăţenie, dar astfel nu îţi vei distruge degetele şi unghiile cu substanţe toxice.

13. Ai scris ceva cu stiloul sau cu pixul şi ai făcut o greşeală? Cu coaja unui castravete şterge încet greşeala de scris. Aceeasi metodă o poţi folosi şi pentru creioane sau markere.

sursă articol

Uuu... Şi trucurile unui castravete nu se opresc aici!!! Dacă te simţi singură şi plictisită şi nu dispui de alte posibilităţi, castravetele sare în ajutorul tău. Ştii prezervativele acelea Durex pleasuremax? Da, da, acelea cu striaţii, puncte în relief şi preţuri peste relief... ei bine, uită de ele! Punctele în relief ale unui castravete de grădină sunt plasate într-un mod unic, oferindu-ţi cele mai intense şi ascunse senzaţii...

P.S. Tot articolul ăsta m-a făcut să mă gândesc la banane... Cine ştie ce proprietăţi ascunse or fi având şi ele... :)

photo by me in Paint

From the past into the present

2010-06-12T03:07:00.013+03:00

photo

In the late of the night, just before I close my eyes, I uncover my head and reveal my soul, facing my past demons. They will never disappear, forever they'll be here, chasing me nightly, whispering: You can't run... You can't run from your past... Your past... You can't run from it.

Cold, so cold... I'm trapped in my own mind, unable to escape my own thoughts and feelings that continually hold me. I'm freezing... so I start to fight to keep my mind warm in the present, and I struggle with my fears, even if I know they are creatures I cannot beat.

But in this life I have a dream, there will be a day when I will think about a change. So one day I shall have the strength to scream: Morning... keep my thoughts empty for me... One day... I will make peace with the past, put it away and forget it. And that shall be the day I will defeat the shadows of my past, the day I'll see the violent past reflection vanquished. The day I will embrace and accept my demons.The day I fall in love forever.

Vise viagere din...

2010-06-11T16:41:00.002+03:00

...din cuvintele pe care nu le-am spus.

Se împlinesc trei zile de când mesagerul s-a statornicit în camera îngustă de birou. Nu pot spune că ar deranja cu ceva. Stă fără să spună nimic. De trei zile nu a scos nici măcar un cuvânt.
Uneori, când mă opresc din lucru şi mă întorc spre el pentru a vedea dacă mai este acolo, îl găsesc neclintit şi impasibil ca o figură de ceară, însă, alteori, îl surprind mişcându-şi buzele cu o rapiditate nefirească, părând stăpânit de-o criza acută, inexplicabilă, timp în care pe chipul său se succed zeci de ticuri dintre cele mai caraghioase. Sunt, indiscutabil, expresiile faciale ale unui tip care pare a vorbi doar că sunetele se lasă la nesfârşit aşteptate.
Iar eu aştept...
De trei zile sper să-mi destăinuiască mesajul pe care era însărcinat să mi-l aducă la cunoştinţă, dar care rămâne încă închis într-o cutie opacă şi insensibilă. Mesagerul se încăpăţânează să relateze povestea tăcerii sale.
Din când în când îl găsesc aşezat în alt loc. Aceste noi luări de poziţie par să dea de înţeles că dacă n-ar tăcea atunci ar fi fost momentul să schimbe subiectul. Mai mult de atât nu pot scoate de la el. Se pierde imediat în grimase nesfârşite.
Aceleaşi ticuri. Aceeaşi tăcere.
În ciuda expectanţelor mele, pare hotărât să nu detalieze cu nimic povestea singurătăţii în doi, care de trei zile nu se mai sfârşeşte, ca şi cum de vină ar fi doar faptul că ea se află încă în desfăşurare... Şi cu toate acestea, ştiu că doar el trebuie să deţină secretul unui posibil deznodământ...
O ştiu. Şi aştept.
Am stat o vreme îndelungată cu ochii înfipţi adânc în pereţii încăperii. Uneori consider că ar fi mult mai bine dacă m-aş arunca în pieptul mesagerului... Să-l apuc de marginile cămăşii transpirate, să-l scutur cu forţă, să-l trântesc de perete ori de podea, să-l trezesc şi astfel, doar doar s-ar întâmpla ceva.
Dar nu se întâmplă nimic.
În mod normal ar trebui să se pornească singur. Să turuie, să bolborosească într-una, până ce eu pricep că e vorba de o continuare, de o nouă destăinuire, firavă şi calmă...
Destăinuirea care se lasă aşteptată...

photo

Cuvintele şi secundele se preling molcom, se scurg şi pier îmbălsămate într-o linişte de mormânt...

Barbaţii şi cocktail-urile

2010-06-06T01:49:00.000+03:00

E nevoie doar de un decolteu pentru a-l împinge
pe bărbat să caute profunzimea unei femei.
Zsa Zsa Gabor

Uite, uite, Ciuboţica-cucului...

2010-06-04T14:53:00.000+03:00

photo

Se trezi în zori, o lumină alb-albăstruie pătrundea în cameră, bănuia că e devreme... Rămase cu ochii închişi fără a se clinti de pe locul ei, era obosită, îşi simţea trupul istovit până la cea din urmă fibră, adormise târziu spre 2 noaptea şi acum trebuie să fi fost orele 4 sau 5 dimineaţa. Îşi săltă cu efort o pleoapă şi fixă în trecere ceasul. Nu greşise, fireşte. Era 5. Îşi înfundă capul în pernă şi continuă să zacă sub pătură.
Coborî după un timp din pat şi schiţă pe jumătate ameţita câteva mişcări de respiraţie. O apăsa pieptul, nu-i ajungea aerul. Intră în baie cu gândul să facă un duş rece, dar... Sfârşeşte, în cele din urmă, cu o baie fierbinte. Nu mai făcuse demult baie dimineaţa. Se jucă apoi cu prosopul ca atunci când era mică, că tot îşi amintise de copilărie cu o seară în urmă. Somnolenţa i se risipi întru câtva.

Îşi pregăti o cafea şi o bău în balconul strâmt al bucătăriei, cu coatele rezemate pe marginea balustradei. Bea simandicos, cum îi era obiceiul, dintr-o ceaşcă bleu. Se opreşte brusc, ca şi cum ar fi uitat ceva. Îşi trece mâna prin păr şi, dintr-odată, avu revelaţia faptului că... Zâmbeşte.
Zâmbeşte larg, neconvingător, ca într-o oglindă, exersându-şi charmul.
O concluzie? O învălui dintr-odată o caldă emoţie. Un surâs grav al ochilor peste care fluturau firele de păr. Şopteşte un "Te iubesc..." şi vocea i se frânse într-o scurtă ezitare.
Ce bine era sub pătură.

2010-06-04T13:04:00.003+03:00

Eu sunt pentru sterilizarea câinelui şi menţinerea lui în habitatul comunitar!

Imaginează-ţi că ai fi câine, imaginează-ţi că ai avea patru picioare în loc de două şi o coadă acolo unde acum nu există.

Imaginează-ţi că nu poţi vorbi, că nu te poţi apăra şi că singurul mod în care îţi poţi salva viaţa este convingând oamenii să nu te omoare, oameni pentru care de-a lungul timpului ţi-ai dat viaţa, oameni a căror viaţă ai salvat-o,oameni cărora le-ai fost loial, chiar şi atunci când ei te-au tratat ca pe un rahat.

Imaginează-ţi că în clipa asta cineva te ia în braţe şi te duce într-o cameră alba, te aşază pe o masă cu un cearşaf alb pe care lăbuţele tale alunecă. Încă nu ţi-e frică, dar ai văzut şi alţi câini intrând, dar nu i-ai mai văzut ieşind, ai văzut doar saci mari, negri, pe care oamenii îi cărau de zor. Ţi-ai văzut mama, tatăl, fraţii şi prietenii intrând acolo, dar n-au mai ieşit.

Imaginează-ţi că mai aveai atâtea să le spui şi nu mai poţi.

Imaginează-ţi că intră cineva cu un halat alb, cu o seringă în mâna. Te-a înţepat. Doare puţin... Pleoapele încep să se închidă, încerci să le ţii deschise, dar nu poţi. De ce nu pot ţine pleoapele deschise? De ce? De ce...

Imaginează-ţi că nu te aude nimeni pentru că nu poţi vorbi, eşti câine, nu mai eşti om.

Noi putem vorbi în locul lor, noi îi putem salva. Spune-ţi NU! eutanasierii, este o crimă. Pune-te în locul lor pentru o clipă, tu ce ai alege?

Raspund oricui este interesat de ce e sterilizarea o solutie, si nu eutanasierea.
Intr-un fel e o povara sa stiu toate nenorocirile care s-au intamplat in ultimii sapte ani, toti banii care s-au furat, e o nenorocire sa stiu ca ca banii mei s-au dus pe de-o parte pe sterilizarile pe care le-a facut Administratia, pe de-o parte pe sterilizarile facute de asociatii, si acum cineva vrea sa vina si sa omoare tocmai cainii sterilizati.
Pentru ca aceia vor fi usor de prins. Si o sa vi se arunce in fata cifre si statistici, in timp ce cainii cu adevarat periculosi se vo inmulti mai departe, pentru a pastra aceasta mana cereasca de venit la buget. Pentru ca nu va faceti iluzii. Fiecare caine nesterilizat inseamna bani in buzunarul unui primar sau consilier.
Se va pune otrava si vor muri din nou copii si persoane cu handicap, cei de care acuzati ca nu ne pasa. Vom bate din nou noaptea strazile ca sa adunam si sa salvam ce caini se mai pot salva, sa strangem otrava ca sa nu ridice copilul vostru un carnat otravit de pe jos, tot noi, astia carora nu ne pasa DECAT de caini.
Si tot noi ne luptam si o sa ne luotam in continuare sa reparam imaginea nefericita pe care atitudinea asta ne-o aduce in lume.

mai multe pe lamaie.ro

Intraţi aici pentru a vă documenta mai bine şi votaţi aici pentru sterilizare!

Articol preluat de aici.

Doar pentru tine

2010-06-01T15:52:00.000+03:00

O lumină de miere îmbrăca totul şi te făcea să-ţi spui că ziua e atât de frumoasă, încât ar fi fost nedrept să moară cineva pe tot pământul. Priveam pierdută, prin geamurile prăfuite ale troleului, la agitaţia oraşului. Oraşul extremelor... Aş fi vrut să-i spun totul, dar nu-mi găseam cuvintele. Cuvintele...

Copilăria nu se împiedică de cuvinte.

Aş fi vrut să-i văd ochii, să-i cred, să mă uit la el, să-l privesc simplu, fără gesturi şi cuvinte, să nu mai irosesc sentimente. Ştiam amândoi cum se declină fericirea, n-aveam nevoie de declaraţii şi temenele.

Strângeam în mână un ceas. Un ceas de buzunar cu lanţ. O cutiuţă metalică, rotundă, acoperită cu o sticlă bombată, peste care se lăsa, cu pocnet, capăcelul pereche. Îl priveam fascinată şi deodată, fără să ştiu prea bine ce fac, am început să-i vorbesc cu fervoare, ca într-o rugăciune de mulţumire. Era o rugăciune naivă şi emoţionantă, spusă şoptit, ca un înlocuitor pentru mâna menită să mângâie. Trăiam realitatea vie a fericirii la simpla atingere a cadranului alb şi rece.

Fericirea nu se împiedică de cuvinte.

...doar pentru tine, ascultă.

Am plecat cu 20 şi m-am întors cu 21...

2010-06-01T05:16:00.000+03:00

de ani. A fost ziua mea, zi frumoasă ca şi mine... sau nu. :) Am fost acasă... drum lung şi anevoios, la capătul căruia nu am dat peste ceea ce aşteptam eu. Dezamăgirea şi-a făcut simţită prezenţa, bineînţeles, dar cineva care mă iubeşte mult a avut grijă să trec peste. :) O grămădă de lucruri au compensat, cum ar fi cele mai dulci bomboane de ciocolată sau cel mai frumos buchet de flori... E târziu, sunt obosită şi mi-e foame... Bună dimineaţa.

Iluzie

2010-05-26T01:58:00.003+03:00

A record of the delightful piece they're going to play this evening, ladies and gentlemen, your attention please! And now, the moment we've been all waiting for, is here. I have something to tell you: a story.

photo

Afară era rece. Niciun tramvai, evident, niciun troleu şi niciun taxi. Străbătură pe jos străzile cufundate în noapte. Ea se culcă în patul mare cu aşternutul desfăcut şi adormi pe dată. El stinse lumina, se lăsă alături, cu braţele sub cap şi încremeni în nemişcare. Prin geamul larg cu transparentele coborâte cerul mijea de ziuă. Şi el urmărea prin ceaţă dunga presupusă a tapetului sub tavan. Era obosit şi somnul se ţinea departe de el. Respiraţia uşoară a femeii îi răsuna calmant în ureche. Se întoarse şi o fixă îndelung. De ce oare îi pomenise ea, fără tact poate, de episodul acela confuz din zorii cunoştinţei lor? Un avertsment? Nu, simţea că nu e un avertisment. O întrebare, mai curând, pe care şi-o adresase sie însăşi, dar, cu siguranţă, vizându-l şi pe el. Fără nicio aluzie şi fără morală. Dar de ce acum...? O întrebare la care s-ar fi cuvenit să caute un răspuns.

Neapărat? Fiecare întrebare cere obligatoriu un răspuns?

Eiii, nu... Şi tresări speriat: Elis, o strigă el. Elis abia clipi. De unde... până unde... dialogul nostru ratat?! O declaraţie de amor...? Ea deschise cu un efort ochii mari: Nu ştiu. El o examină atent şi o lungă secundă ezită, nesigur pe sine, istovit de moarte. Trase înfrigurat aerul în piept. Transpirase. Eii, îşi spuse, nu o să se mai întâmple. Şi cu glas tare: Te sechestrez, Elis.

Şi sări din pat cu expresia unui om lovit de un fier încins. Schimbarea produsă dincolo, parcă, de evenimentele la care fusese martor şi parte. O schimbare pe care o resimţea aproape fizic. În bine, în rău? Dar avea oare importanţă? Oare visase? Patul îi era gol. Simţea că îl cuprinde nebunia, de ce nu mai era lângă el?!

Resemnarea ajunsă biată virtute. Şi din nou senzaţia stranie că el însuşi...

Când eşti obişnuit să fii rănit, obişnuieşti să răneşti şi nu prea mai crezi în poveşti, nu? E timpul să plec, e târziu şi trebuie să dormiţi.

Delirul unui bolnav febril

2010-05-25T02:40:00.001+03:00

Presiune crescută pe milimetru pătrat de nervi. O fisură, o falie. Un "infract" al sufletului cu trimiteri spre inimă şi spre scoarţă. Posibil, nu? Din nou întreb... Impetuozitatea - o faţadă, o mască, ascunzând o sensibilitate fragilă pe care vânturile reci... Cei ce îşi încarcă pe umeri peste cât pot duce! Nesăbuiţii!
Victorioşi sau nu, nimerind în cer sau iad, oamenii nu sunt numai ceea ce reuşesc să faca, ci şi ceea ce vor să facă. Să-i judecăm şi după miza pe care o pun în joc, chiar dacă numărul e necâştigător. Hmm... Miza! Cunoaştem, cunoaştem. Rataţii superiori şi morile de vânt. Cutezanţa puerilă dobândind nimbul sublimei temerităţi. Şi refuzul de a te mula după împrejurări, de a simula cel puţin supunerea. Da, da... Există eşecuri şi eşecuri aspirând spre rangul de operă, spre rangul de destin.
Şi îmi reiau o veche idee... Dacă totul a fost doar aspiraţie? Aspiraţia nu se poate constitui şi ea în operă şi în destin?
Oricum, finis comediae, finis comediae...

foto

Poveste

2010-05-24T03:58:00.001+03:00

photo

Afară îl întâmpina un aer rece, de iarnă care nu vrea să mai plece, care-i puse sângele în mişcare şi îl înviora. Până acasă ar fi avut de mers pe jos cam patruzeci de minute, se simţea totuşi obosit şi se gândea să se bage mai repede în pat şi să adoarmă. Se îndreptă astfel spre prima staţie de tramvai. În staţie aşteptau câteva femei, zgribulite, cu copii somnoroşi de mână. Tramvaiul lui, i se spuse, tocmai plecase. Traseul nu era dintre cele mai circulate şi până la următorul ar fi avut înca de zăbovit. Se hotarî astfel să străbată drumul apostoleşte. O plimbare, la urma urmei, nu i-ar fi stricat.

Un ceas rotund, vag luminat, fixat în vârful unei coloane, arăta, la o încrucişare pustie, ora. Nu era prea târziu, lume puţină, însă. Din când în când maşini cu farurile aprinse goneau de-o parte şi de cealalta a străzii. Nu se grăbea, ritmul egal al paşilor pe asfalt îi făcea bine. Sfârşeala de la început începuse să dispară. Îşi amintise că nu mai dăduse de ceva vreme pe la sală...

Îi plăcea, de fapt, să umble, îndeosebi noaptea, când toate zgomotele încetau şi doar pocnetele familiare ale propriilor tălpi pe trotuare îl însoţeau, închipuind un fundal sonor calm şi armonios. Sclipatul lunii, reflexele stinghere ale felinarelor, îi priau. Fiinţa sa lăuntrică respira în voie, straturile îmbâcsite care-l împiedicau să ajungă la el însuşi se pulverizau, mintea îi pulsa cu limpezime şi mai vioi. Altfel de relaţii decat în plin vacarm diurn stabilea într-o asemenea ambianţă de intimă şi destinsă reculegere cu lumea.

Se oprise odată, târziu, foarte târziu, lângă un bărbat prăbuşit în lungul unui zid. Putea fi un om beat, putea fi însă şi un om răpus acolo de boală. Era un bătrân într-o haină jerpelită şi cu o claie de păr zburlit acoperindu-i fruntea şi ochii. Îl apucase de umăr şi bătrânul se ridicase în capul oaselor, trăgându-şi picioarele sub el. Printre pleoapele zbârcite sclipea o privire ageră şi zâmbitoare. Nu-i era rau, se culcase pur şi simplu şi se odihnise un pic. Răspunsul sunase atât de firesc încât orice alte întrebări ar fi părut de prisos. L-ar fi condus spre casă sau până undeva aproape de casă, i-ar fi dat nişte bani... Banii, cu un surâs binevoitor, îi fuseseră primiţi, în schimb, să se clintească de pe locul său vagabondului nici nu îi trecea prin gând. Fumaseră împreună câte o ţigară, vorbind când şi când, contemplând doar întunericul şi tăcerea. Întunericul şi tăcerea...

- Frumoasă noapte, oftase apoi bătrânul, ehehe...

Şi se înfiorase infrigurat, ascunzându-şi, o clipă, degetele în mânecile lungi ale hainei. Stranie şi caldă înţelegere se ivise între ei vreme de un ceas. Nu se chestionaseră indiscret, făcuseră prea puţină risipă de cuvinte, se mulţumiseră să inhaleze cu lăcomie fumul de tutun şi atât. Ştiau şi unul şi celălalt că nu se vor mai întâlni niciodată, iar dacă se vor mai întâlni nu se vor recunoaşte. O secundă de iluminare. Restul nu conta şi nu ar fi avut de ce să conteze.

Dacă, totuşi, în această seara îi va fi fost dat... Chiar dacă nu acelasi, oricum însă acelasi... Locul era pe aproape. Traversă o piaţă, pătrunse pe o străduţă, pe aici parcă... iată clădirea cât o fabrică, un depozit abandonat, desigur, la poalele peretelui din faţă...

Iluzie. Nimeni nu se afla ciuntit acolo. Totul curge, nu? Nimic nu se repeta, nici revelaţiile sau ceea ce ni se pare nouă, printr-un consens al fiinţei noastre intime, că ar fi revelaţii.

Instrucţiuni de folosire

2010-05-09T18:27:00.001+03:00

Femeia pe care tocmai vrei s-o întrebuinţezi a fost făcută din iubire, şi de aceea nu poate funcţiona fără acest combustibil. Ai grijă să-i faci mereu plinul.
Dacă o iei în braţe, nu uita să repeţi constant gestul. Reacţionează la fel de minunat la sărutări şi mângâieri, ba chiar la cuvinte calde şi simple.
Când e tristă, încearcă să o faci să zâmbească. Dacă nu ştii cum, fă dragoste cu ea, va avea apoi cel mai frumos zâmbet.
Nu lovi niciodată o femeie, căci vei înceta să mai fii bărbat şi vei deveni o jigodie, chiar şi pentru copiii tăi. Ei nu vor uita niciodată că ai bătut-o pe mama lor...

Femeile, chiar şi cele mai sofisticate, au bucurii dintre cele mai simple - o floare, chiar şi una sălbatică, le dă atâţia fiori cât un barbat nu poate înţelege... Să nu uiti de ziua ei, de 1 Martie si de 8 Martie, de ziua casniciei, dar, neaparat, macar o data, într-o zi oarecare, din banalul motiv ca ti-e draga... joia asta nu uita sa-i duci o floare, poate chiar pe cea care-i place ei, nu pe cea care s-a gasit la colt...

Iubeste-o dimineata si vei fi si tu fericit. Abia pe la ora prânzului îti vei da seama de ce-ti merg toate atât de bine si de ce abia astepti sa ajungi din nou acasa, chiar si dupa ani buni împreuna.

Nu intra peste ea în baie si nici n-o pândi când se aranjeaza! Cele mai multe femei prefera sa le vezi doar în varianta finala. Respecta-le misterul si... jumatatea de ora de stat în baie foloseste-o pentru micile tale placeri „vinovate", oricare ar fi ele.

Nu uita niciodata ca femeia are nevoie sa-i spui cât e de frumoasa, cât îti e de draga si cât de tare-ti lipseste. Când vei uita aceste mici detalii, viata ta va fi tot
mai seaca si mai lipsita de noroc, caci nici unui barbat nu-i merge bine fara un suflet-pereche lânga el.

Nu te îngrijora ca piesele din care e facuta femeia se mai deterioreaza si îsi mai schimba aspectul. Doar unele pot fi înlocuite, însa e preferabil sa observi ca si
piesele tale suporta exact aceleasi transformari....

Respecta-i familia, prietenele bune si pe colegii de serviciu. Armonia se instaleaza mai ales atunci când esti primul care o practica... Cu cât esti mai sociabil si mai placut de lumea din jurul ei, cu atât vei fi mai iubit si mai respectat...

N-o transforma în sclava ta, chiar daca ea îti face cu dragoste si mâncare, si masaj la picioarele obosite, si... lista de cumparaturi. Ajuta macar în micile treburi administrative si îi vei putea cere orice în schimb...

N-o umili si n-o jigni niciodata, mai ales în public sau de fata cu copii - nu vei face decât sa fii din ce în ce mai putin barbat... din ce în ce mai putin inteligent...

Scoate-o în oras, la masa, macar din când în când. Se va topi uitându-se în ochii tai, chiar si atunci când tu vei trage cu coada ochiului la alta...

Nu râde de pasiunile ei ciudate. Asa par si ale tale, doar ca tu ai mereu norocul sa fii înteles si apreciat pentru ele.
Nu-i spune ca s-a îngrasat, mai bine propune-i sa alergati împreuna.

Daca ai prietene femei, asigura-te ca-ti respecta sotia sau iubita si ca nu reprezinta vreo panica pentru ea. Altfel, vei ramâne doar cu prietenele si nu e sigur ca asta siai dorit.

Nu o mai compara cu mama ta sau cu alte femei din viata ta - precis e mai buna ca ele în multe alte privinte, de vreme ce ai ales-o pentru viata în doi.
Nu-i strica bucuriile marunte - exact din ele se încarca si, fara sa stii, din energia ei te încarci si tu.

Ascult-o când vrea sa te întrebe, când încearca sa te cunoasca si sa te înteleaga - atunci te iubeste cel mai mult, desi pentru tine pare invers în acel moment.
N-o înlocui cu alta pentru o ora de placere. Înlocuieste în tine partea ticaloasa cu una virtuoasa si te vei simti un barbat minunat. Când vrei sa pleci de tot, pleaca hotârât, nu te tot întoarce, caci ranesti grav un suflet care a fost lipit de-al tau.
Nu încerca sa aplici aceste reguli pe oricare femeie, caci cu fiecare dintre ele si tu vei fi alt barbat.....

Femeia functioneaza perfect când o iubesti perfect. Când nu-ti mai place cum functioneaza, sigur i-ai facut ceva nepotrivit chiar tu, iubirea vietii ei...

Acum vreo câteva săptămâni am primit articolul acesta pe mail de la un fost coleg de liceu, Mihai. Mi-a plăcut mult articolul şi m-am gândit că s-ar cuveni să adaug şi eu, neaparat, câteva lucruri, înainte de a-l posta aici. Mi-am dat seama, însă, că ceea ce ţineam eu să mai menţionez sunt, totuşi, fleacuri în comparaţie cu ce a trecut în revistă Mihaela Rădulescu. Aş fi împuiat pagina cu fleacuri şi cuvintele ar fi fost în gura mea ca paiele. Aşadar, mă abţin... :)

Eu când vreau să dorm, dorm

2010-05-06T20:37:00.001+03:00

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi place ca atunci când vreau să dorm, să dorm. Urăsc să fiu trezită sau, mai rău, să nu fiu lăsată să adorm. Veţi spune că sunt o răsfăţată ordinară şi că fac mofturi, dar nu e aşa. Am avut o copilărie foarte nefericită, având în vedere faptul că dormeam cu părinţii în aceeaşi cameră, iar dacă ar exista vreun concurs de sforăit, tatăl meu ar câştiga lupta de departe. Uneori sforăia şi mami. Aveam impresia că se vor prăbuşi pereţii peste noi. Adormeam greu, plină de nervi, ură şi frustrare. Visam la ziua în care voi avea camera mea. Ziua aceea a venit destul de târziu... aşadar am avut parte de multe nopţi albe...

Nopţi care au început să se repete odată ajunsă la facultate. Uneori pentru că aşa vreau eu, alteori pentru că pur şi simplu e imposibil să te sincronizezi cu alte 4 colege de cameră. Tu vrei să dormi, una vrea lapte încălzit la microunde. Tu vrei să dormi, alta vrea să-şi usuce părul. Tu vrei să dormi, alta vrea să asculte Jesus loves me. Tu vrei să dormi, una vrea să se epileze. Tu vrei să dormi, alta sforăie. Tu vrei să dormi, una vine. Tu vrei să dormi, alta pleacă. Am ajuns să trăiesc trauma din copilărie... Timp de aproape 2 ani de facultate, am fost terorizată, la propriu!

photo

Mă rog, după cum spuneam, la tăţi ni-i greu, de aceea, io sunt foarte încântată de noua mea achiziţie: astupuşuri. :D

Le folosesc deja de o săptămână... şi tot chinul meu a luat sfârşit. Sunt foarte mulţumită de ele. Uneori, seara, mă grăbesc să termin cât mai repede lucrurile, sar peste folositul aţei dentare, mă spăl pe dinţi în grabă... abia aştept să ajung în pat, excitată de faptul că ştiu că voi dormi profund, ca un bebeluş. Ajung în pat, arunc o ultimă privire infernului în care trăiesc (urlete, râsete, muzică, discuţii despre biserică), pun un dop... zâmbesc, senzaţia de enervare dispare, îi spun la telefon noapte bună iubitului meu, pun alt dop, zâmbesc larg, îmi privesc colegele, văd cum dau din papagal şi am o satisfacţie nebună să ştiu că nu mă afectează, mă întind... şi mă las purtată în lumea viselor. Şi parcă plutesc. Îmi amorţeşte tot corpul, mă relaxez... Trăiesc un orgasm care e numai al meu şi nimeni nu mi-l poate distruge... Singura problemă e că am început să întârzii din ce în ce mai mult, fiindcă nu prea aud alarma dimineaţa. :D Dar merită tot sacrificiul.

P.S. Ale mele sunt roz. :)

Deshumare

2010-05-03T05:23:00.000+03:00

Un copil nu povesteşte neliniştea. O trăieşte şi gata. Lasă să-i fie impusă. O păstrează într-un ungher al minţii, o acumulează, o congelează, o liofilizează. Şi apoi, brusc, când e adult, o regăseşte înlăuntrul său ca pe un calcar alb şi uscat. Nu mă mai gândeam la ea. Tu mi-ai adus-o în minte acum.

La ce e bună iubirea, dacă nu o împărtăşeşti cu celălalt?

În ziua de azi...

2010-04-30T16:58:00.005+03:00

Femeile vor să facă streaptease în balon:

Fetiţele sunt dornice de a exersa la bară:

Pisicile au mai mult zel decât medicii:

Iar câinilor... se pare că le pasă mai mult decât părinţilor care aleg cea mai rapidă soluţie, pruncuciderea:

...totul a luat-o razna. Mă amuză şi mă oripilează deopotrivă. Mă îngrozeşte într-atât încât ajung să plâng zâmbind. Şi nu în ultimul rând, mă emoţionează profund.

Playlist-ul de sâmbătă

2010-04-24T11:40:00.032+03:00

1. Să aştepţi oricât.

2. Să aştepţi orice.

3. Să nu-ţi aminteşti, în schimb orice.

Nu sunt bune decât amintirile care te

ajută să trăieşti în prezent.

4. Să nu numeri zilele.

5. Să nu uiţi că orice aşteptare e
provizorie, chiar dacă durează toată viaţa;
6. Repetă că nu există pustiu. Există doar
incapacitatea noastră de a umple golul
în care trăim.
7. Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea
şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori
o formă de a spera a celui ce nu îndrăz-
neşte să spere singur.
8. Dacă gândul ăsta te ajută, nu căuta
să recunoşti că speri, neavând altceva
mai bun de făcut sau chiar
pentru a te feri de urmările faptului
că nu faci nimic.                                   .
9. Binecuvintează ocazia de a-ţi aparţine
în întregime. Singurătatea e o târfă
care nu te învinuieşte că eşti egoist.
10. Aminteşte-ţi că paradisul a fost,
aproape sigur, într-o grotă.

(Octavian Paler, Viaţa pe un peron)

:)

2010-04-24T00:52:00.000+03:00

Just a little something to make you smile.

Când i-a văzut sânii şi-a amintit că-i mai văzuse

2010-04-21T14:53:00.000+03:00

photo

A vrut să o bată. Aşa se excita cu o altă femeie. A început să o plesnească peste fund, jap, jap, şi ea râdea. Dar deodată a fost mişcat. Şi s-a oprit, copleşit de sentimente, fiindcă a văzut semnele palmelor sale pe „pielea ei mătăsoasă, mătăsoasă”. Nu va ajunge la mântuire din punct de vedere sexual decât când va putea avea relaţii sexuale cu bărbaţi de la care nu primeşte tandreţe. La urma urmelor, e atrasă de blândeţe pentru că îi e frică de brute, şi apoi e dezamăgită de blândeţe, hipersensibilitate, sentimentalism, devoţiune, adulaţie...

Dimineaţă de duminică

2010-04-18T08:10:00.004+03:00

Stau în pat şi vreau să dorm. Vreau să adorm pentru că plenitudinea e prea mult pentru mine, dar nu reuşesc. În schimb, am deosebita onoare de a asista în mod invizibil la discuţia matinală a unor masculi feroce. Sunt oripilată de trecutul monoton, aventurile amoroase fără dragoste, târfele, bideurile... Mă revolt. Adorm.

photo

I am this more

2010-04-17T15:25:00.001+03:00

Încerc din nou să scriu, dar mă simt stângace. Mă chinui să-mi găsesc cuvintele. Ciudat. Analizându-mă, simt o relaxare a nervilor, o spargere de diamante. Senzaţia că sunt sacre cuvintele se dizolvă. Cuvintele sunt sacre? Vreau să le despoi de sacralitate. Eu, care sunt aşa o transcendentală, eu sunt înfrânată de cuvinte. Acord importanţă cuvintelor. Cuvintele sunt ultimul meu duel cu viaţa. Pe planul imaginaţiei, stăpânesc. Pe planul experienţei, mă tem.

Nu pot să mă mişc în realitate decât împinsă de o mare exaltare. Altfel nu mă pot mişca. În momentele de calm sunt prinsă din nou în plasa sensibilităţilor, timidităţilor mele, ca şi cum m-aş mişca într-o atmosferă străină.

Haaa.... haa... aaa.... `aapciu! Uof, răceala asta... Am reuşit performanţa de a strănuta de 16 ori consecutiv, dar îmi recunosc anormalitatea. :) Realitatea e ca o violare pentru mine. Pe tot parcursul zbaterii mele de a mă mărita cu realitatea, am violat o parte a esenţei mele pe care nu o înţeleg. Numai el... Totuşi îmi amintesc anumite momente dificile, anumite paralizii...

Un bun prieten mi-a scris odată o scrisoare:

Mi-e greu să expun subtilităţile care te fac să scrii atât de enigmatic. Am ajuns la o concluzie ciudată despre scrisul tău. Cred că eşti destul de tensionată, crispată, inhibată. Din când în când spargi această carapace şi dai năvală cu putere de convingere şi elocvenţă. Dar e ca şi cum mai întâi ar trebui să spargi diamante în interiorul tău, să le faci pulbere şi apoi să le lichefiezi, un extraordinar act de alchimie. Cred din nou că unul dintre motivele pentru care te-ai închis atât de ferm în jurnal este un soi de teamă de a-ţi testa eul tangibil în lume; cu siguranţă dacă ceea ce ai scrie ai oferi lumii, ţi-ai altera stilul, ai deveni imobilă, din ce în ce mai protejată, din ce în ce mai sensibilă... şi asta produce otrăvuri şi microbi, fantasmagoria zgrunţuroasă, înzorzonată a nevrozelor.

Nu i-am vorbit niciodată despre nevroza mea. Câtă intuiţie. Câtă putere de pătrundere a avut. :)

Miserupism

2010-04-17T15:08:00.001+03:00

Din pură întâmplare, am dat ieri peste un blog. Un blog interesant şi plăcut, dar mi-a atras atenţia, în mod special, o postare anume.

Imi plac bancurile seci. Intotdeauna mi-au placut. Cred ca iti trebuie un foarte "elegant" simt al umorului sa le pricepi. Si te simti mandru de asta.
Stiu ca nu plac tuturor si nu sunt intelese de toata lumea. Dar trebuie sa recunoasteti, Boieri Dumneavoastra: au farmecul lor!

De exemplu
Care e diferenta intre un porc si-o rama?
Porcul rama dar rama nu porc! ..... nu va indoiti de ras si de invidie pe cel care s-a gandit la asta?

Care diferenta dintre o rosie si un tramvai? Tramvaiul are dunga rosie, rosia n-are dunga tramvai.

Sunt grozave fiindca se bazeaza pe subtilitati de limbaj, potriveli, cutume, datini, obiceiuri...

Eu nu înţeleg, ce e aşa amuzant la un banc sec? Porcul râmă, dar râma nu porc. I really, really don't get it. Şi nu, nu mă îndoiesc de râs, de invidie nici nu mai menţionez, pe cel care s-a gândit la asta. Oricine o putea face. Nu e umor fin, nu e nici elegant, nu e umor. Nu zic, poate sunt şi alte bancuri seci mai inteligibile, mai pe gustul meu, dar cele de mai sus, în niciun caz. Cu atât mai puţin: Care e diferenţa dintre Bucureşti şi Piteşti? În Bucureşti poţi să te piteşti, dar în Piteşti nu poţi să te bucureşti. Dumnezeule! Ce potriveală... Câtă eleganţă... Atât de subtil... :|

Mă rog... Critic. Păcatul meu cel mai mare este critica. Critica. Sau îmi găsesc scuze pentru că nu sunt în stare să mă amuz sexual, liber. :) Sex... vreau să mă scald în sex. În timp ce scriu acest cuvânt mă gândesc la piticul meu, intens.

Câte contradicţii şi infantilisme!
Şi dacă tot sunt la capitolul critică, nu suport comentariile de genul acesta:

salut ce faci
esti de acord sa facem un schimb de link
ne mai citim posturile noi de pe blog
adaugam noi comentari
nume alex
http://descopera-alex.blogspot.com/
lasa-mi un mesaj de confirmare cand mai adaugat
ca sa te adaug

Ok... Păi, în primul rând nu are nicio legătură cu ceea ce am scris eu, deci nu înţeleg de ce lumea lasă astfel de „comentarii”, când ar putea foarte simplu să folosească adresa de mail, trecută în profil, la secţiunea contact. E chiar aşa greu? Şi în al doilea rând, recomand cu căldură Gramatica limbii române.

Astenie, lene sau lipsă de motivaţie

2010-04-03T03:25:00.004+03:00

Nu ştiu care dintre ele se face responsabilă pentru faptul că zilele acestea am avut o sumedenie de tentative eşuate de a mai scrie ceva pe aici, dar pur şi simplu nu am avut inspiraţie. Mă rog, ideea e că nu am uitat, încă sunt datoare cu o leapşă, Corina, iartă-mi zăbava, promit că odată şi-odată o scriu eu, dar nu acum. Acum sunt scurtă şi la obiect, plec acasă în câteva ore şi, ca de obicei, încă nu mi-am făcut bagajele. Iar tergiversez... Of!

Sărbători fericite să aveţi toţi! :)

photo

P.S.: O să mor de dorult tău... O să mor!

Nu o să mai fie ce a fost

2010-03-24T06:24:00.004+02:00

„Îţi aminteşti cum mă încălzeau nuanţele privirii tale?

Fiecare minut mă făcea să mă simt mai bine...

Ştiu că nu ai vrut neapărat să-mi întinzi o sfoară

şi n-a fost vina ta c-ai văzut numai partea goală...

Pe final totul s-a dărâmat uşor

şi-au urmat momente în care nu mă mai făceai să zbor...

Am crezut că e timpul sa oprim tot,

acum încerc să dau timpul înapoi,

dar cred că n-o să pot... amintirile rămân acolo.”

„Elis nu uită şi iartă greu...

Să nu crezi că petele se şterg rapid din sufletul meu...”

Iubirea mea,

Este prima oară când pronunţ pentru tine, chiar dacă o fac într-o scrisoare, postumă , cuvântul „iubire”. Tu l-ai folosit din prima zi. Am rugat-o pe prietena ta să-ţi dea această scrisoare numai după moartea mea. Au trecut puţine ore de la ultima noastră întâlnire, o întrevedere organizată de întâmplare care, după prea mulţi ani, m-a împins spre această foaie urmând impulsul de a scrie ce am ţinut în mine. „În sfârşit!” vei spune tu. Ai să crezi că am fost un laş pânp în ultima clipă deoarece am aşteptat singurul moment în care nu aveai niciun drept la replică.

Să dorm în noaptea asta este pentru simţurile mele obosite o nedreptate. Nu ţi-am spus niciodată „te iubesc”, bubulina mea (pot să-ţi spun aşa încă o dată?), nici atunci când aceste cuvinte erau stringente şi inevitabile. O fac acum, ştiind că nu e târziu, ştiind că oricum nu o să mai fie niciodată ce a fost.

Credeai atunci că viaţa nu era ceea ce se trăia, ci aceea pe care tu o visai şi o voiai. Te iubesc din ziua în care te-am întâlnit şi m-ai sedus cu ochii tăi cafenii care ştiau să surâdă chiar şi în momentele de furie. Ştiu că aceste cuvinte ţi se vor părea retorice şi chiar şi acum te vei întreba de ce am evitat cu o grijă de maniac să recunosc până la capăt că acel sentiment nesigur şi confuz era pur şi simplu iubire. Îmi cereai o poveste mare, iar eu nu am fost în stare să ţi-o ofer în afară de câteva momente. Am trăit-o cu egoism înlăuntrul meu. Ai intrat în viaţa mea luâdu-mă de mână, ai profanat secretele mele cele mai adânci, cu aerul acela de pungaş ai reuşit sp distilezi din tăcerile mele mii de cuvinte. Am avut adesea faţă de tine un sentiment pe care tu îl urăşti, recunoştinţa. Îţi eram recunoscător pentru că descoperiseşi în mine lumea pe care nu am îngăduit nimănui s-o cunoască. Şi nu ai profitat de acest lucru. Numai când am îmbătrânit, mi-am justificat fiinţa romantică. Am urmat sfaturile artiştilor celor mai iubiţi, lăsând ca ele să mă pătrundă. Mă irita iscusinţa ta neruşinată de a folosi limbajul amoros, invidiam capacitatea ta înnăscută de a fi liberă, de a voi să vezi poezia oriunde, de a-ţi etala iubirea cu purtări impertinente. Profunzimea ta îmi făcea rău. Mă simţeam observat, Narcis inconştient, în timp ce tu te oglindeai înlăuntrul meu.

Iubirea mea, darul tău cel mai mare a fost curajul de a risca melancolia, ai acceptat că trufia dragostei te făcea să te simţi puţin singură în lume. Voiai ca eu să mă îndrăgostesc de viaţă, iar eu mă apăram de ea. Foloseam formalităţile pentru a-i ţine la distanţă pe străini. Nu ştiu cine a spus că „femeile nu se mărginesc să trăiască pasiunile, le comentează. Şi aşa le trăiesc de două ori.” Tu ai fost aşa. Te-am iubit cu rezervă, cu moderaţie. Am înţeles târziu că aşa ceva nu e posibil. M-am întrebat multă vreme cu privire la renunţarea mea. Apoi am încetat. Fără să te mai aştept. Am ajuns la vârsta aceasta aşteptând cu îngrijorare bătrâneţea. O identificam cu înţelepciunea, însă am fost surprins să găsesc în ea inocenţa. Cu anii, am devenit mai tolerant.

Să te aleg mi s-a părut atunci o dorinţă imposibilă. Numai în fapte, nu în spirit. De un lucru sunt sigur: eşti cea mai bună scriitoare de scrisori pe care am cunoscut-o.

Pentru totdeauna al tău...

Aceasta este povestea unei femei şi a unui bărbat care s-au iubit în mod profund, salvându-se în acest mod de o existenţă banală. Am păstrat-o în memorie, astfel ca timpul să n-o strice şi de-abia acum, în dimineţile liniştite de aici, pot în sfârşit să v-o spun. O fac pentru ei şi pentru alţi oameni care mi-au încredinţat vieţile lor, secretele lor, zicându-mi: Uite, asta e, pune mâna şi scrie. Scrie pentru tine, pentru noi, pentru ei... Scrie.

Vise desenate

2010-03-24T00:29:00.003+02:00

Feminism şi revoltă

2010-03-16T17:49:00.000+02:00

Acum câţiva ani am făcut un pariu. L-am pierdut. L-am pierdut demult, dar abia acum recunosc că l-am pierdut. Dar nu despre asta voiam să scriu. Voiam să scriu despre revolta femeii-artist care, pentru că înţelege munca bărbatului şi cere mai puţin decât oricine, nu este tratată ca o femeie. Femeia primitivă, care pretinde viaţa întreagă a bărbatului şi care urăşte munca bărbatului, capată tot ce vrea. Eu capăt dragostea egoiştilor pentru că mă potrivesc în planul creaţiei lor. Şi m-am săturat de dragoste egoistă. M-am săturat. M-am săturat de moarte. Eu nu îi cer bărbatului să renunţe la munca lui pentru mine. Intru în muncă, o alimentez, o susţin, dar, cu cât cer mai puţin, cu atât sunt tratată mai mult ca un coleg de muncă. Şi de asta m-am săturat. Mi.am jucat minunat rolul. Eu sunt întotdeauna femeia la care bărbaţii vin când se satură de femeia primitivă. Dar această femeie primitivă care a strigat şi a urlat, care şi-a ridicat în slăvi drepturile, care a distrus munca, a dispreţuit-o, această femeie a căpătat întotdeauna cea mai bună parte din viaţa bărbaţilor. Eu am parte de ei când vor să creeze, când îşi doresc pace şi înţelegere şi m-am săturat de minunatul meu rol. Mă flatează şi mă laudă pentru că nu sunt sufocantă, pentru că mă potrivesc în noua lor schemă. Şi înfometează femeia din mine.

Oameni şi atât

2010-03-14T21:31:00.002+02:00

Recunosc că nu am citit nimic scris de Gabriel Garcia Marquez, însă am găsit întâmplător, pe blogul lui Dan Negru, scrisoarea sa de rămas bun. Mi-a plăcut mult, de aceea o voi posta şi eu. :)

„Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o marionetă din cârpă şi mi-ar dărui o bucăţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ceea ce gândesc, însă în mod categoric aş gândi tot ceea ce zic.

Aş da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică.

Aş dormi mai putin, dar aş visa mai mult, înţelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii, pierdem şaizeci de secunde de lumină. Aş merge când ceilaţi se opresc, m-aş trezi când ceilalţi dorm. Aş asculta când ceilalţi vorbesc şi cât m-aş bucura de o îngheţată cu ciocolată!

Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucăţică de viaţă, m-aş îmbrăca foarte modest, m-aş întinde la soare, lăsând la vederea tuturor nu numai corpul, ci şi sufletul meu.

Doamne Dumnezeul meu, dacă aş avea inimă, aş grava ura mea peste gheaţă şi aş aştepta până soarele răsare. Aş picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele, un poem al lui Benedetti şi un cântec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-aş oferi-o lunii. Aş uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simţi durerea spinilor şi sărutul încarnat al petalelor...

Dumnezeul meu, dacă aş avea o bucăţică de viaţă... N-aş lăsa să treacă nicio zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc. Aş convinge pe fiecare femeie sau bărbat spunându-le că sunt favoriţii mei şi aş trăi îndrăgostit de dragoste.

Oamenilor le-aş demonstra cât se înşală crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neştiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc! Unui copil i-aş da aripi, dar l-aş lăsa să înveţe să zboare singur. Pe bătrâni i-aş învăţa că moartea nu vine cu bătrâneţea, ci cu uitarea. Atâtea lucruri am învăţat de la voi, oamenii... Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful muntelui, însă fără să bage de seamă că adevărata fericire rezidă în felul de a-l escalada. Am învăţat că atunci când un nou născut strânge cu pumnul lui micuţ, pentru prima oară, degetul părintelui, l-a acaparat pentru totdeauna.

Am învăţat că um om are dreptul să se uite în jos la altul, doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice. Sunt atâtea lucruri pe care am putut să le învăţ de la voi, dar nu cred că mi-ar servi, deoarece atunci când o să fiu băgat în interiorul acelei cutii, înseamnă că în mod neferecit mor.

Spune întotdeauna ce simţi şi fă ceea ce gândeşti. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aş îmbrăţişa foarte strâns şi l-aş ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieşind pe uşă, ţi-aş da o îmbrăţişare, un sărut şi te-aş chema înapoi să-ţi dau mai multe. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aş înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată şi încă o dată, până la infinit. Dacă aş şti că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune te iubesc şi nu mi-aş asuma, în mod prostesc, gândul că deja ştii.

Întotdeauna există ziua de mâine şi viaţa ne dă de fiecare dată altă oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar dacă cumva greşesc şi ziua de azi este tot ce ne rămâne, mi-ar face plăcere să-ţi spun cât te iubesc, că niciodată nu te voi uita.

Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubeşti. De aceea, nu mai aştepta, fă-o azi, întrucât dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată, în mod sigur vei regreta ziua când nu ţi-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrăţişare, un sărut şi că ai fost prea ocupat ca să le conferi o ultimă dorinţă. Să-i menţii pe cei pe care-i iubeşti aproape de tine, spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubeşte-i şi tratează-i bine, ia-ţi timp să le spui îmi pare rău, iartă-mă, te rog şi toate cuvintele de dragoste pe care le ştii.

Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima. Demostrează-le prietenilor tăi cât de importanţi sunt pentru tine.”

Am atâta nevoie de tine...

Superior Scribbler Award

2010-03-14T14:30:00.000+02:00

Am primit premiul de Scriitor Superior de la Petrina. Trebuie să mărturisesc că numele premiului mi se pare patetic, ideea în sine de a acorda un astfel de premiu o consider uşor penibilă şi, în general, nu mi-aş bate capul cu astfel de nimicuri. Nu-mi plac „premiile” acestea răsărite aşa peste noapte, dar mi-e dragă foc fătuca asta, pentru că are doar 16 ani şi pentru că e deşteaptă, profundă, matură şi are grijă de sufletul ei de copil. Să nu te schimbi niciodată, draga mea. By the way, la 16 ani eu încă mă mai jucam cu păpuşile. :P

Ok, deci, pentru că vine de la Petrina, trebuie să plece mai departe. Regulile sunt următoarele:

Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie să dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali;
Fiecare S.S. trebuie să îşi creeze o legătură pe net la blogul de la care a primit premiul;
Fiecare S.S. trebuie să îşi prezinte premiul pe blog şi să adauge un link la această postare, care explică ce este cu premiul;
Fiecare S.S. care a câştigat premiul este rugat să viziteze această postare şi să îşi adauge numele la Mr.Linky List astfel încât să existe o evidenţă a fiecărui ins premiat;
Fiecare S.S. trebuie să posteze aceste reguli pe blogul lui.

Bun, deci 5 is done, 4 e în decurs, 1 îl lăsăm la final, 2 e gata, 3 în desfăşurare. Şi acum cele 5 bloguri speciale:

Iubitul meu şi blogul lui Prea multe vorbe;
Corina şi blogul ei De după cortină;
Ioana şi blogul ei supercalifragilisticexpialidocious;
Truli şi blogul ei Suflet pierdut;
Răducu şi blogul lui seasidebungalow.

Gata. :)

Singurătate

2010-03-10T00:18:00.013+02:00

photo

Sunt infernal de singură. Am nevoie de cineva care să-mi poată da ceea ce îi dau eu lui: această atenţie constantă. Citesc fiecare pagină pe care o scrie, îi urmăresc lecturile, îi răspund la scrisori, îl ascult, îmi amintesc tot ce spune, scriu despre el, îi fac cadouri, îl protejez, sunt gata să renunţ în orice clipă la oricine şi orice pentru el, îi urmăresc gândurile, mă implic în planurile lui... O grijă pasionantă, maternă, intelectuală.

El. El nu poate face asta. Nimeni nu poate. Nimeni nu ştie cum. E o artă, un dar. Mă protejează, dar nu reacţionează. Reacţionează, dar nu-şi găseşte timp să citească ceea ce scriu. Nu-mi sesizează toate stările, nici nu vorbeşte despre mine. Nu scrie în mod direct despre mine, nu-mi dă numele, învăluie totul în simboluri şi metafore care în timp vor deveni nesemnificative.

Pur şi simplu primesc totul fragmentat, incomplet, insuficient, frustrant. Şi mă simt singură şi trebuie să mă întorc la jurnal ca să-mi ofer tipul de reacţie de care am nevoie. Trebuie să mă hrănesc. Primesc dragoste, dar dragostea nu e de ajuns. Oamenii nu ştiu cum să iubească...

...dar eu mă voi scutura de starea asta!!! Îmbrăcată în haina mea verde nouă-veche (o haină veche revopsită) ies repede în primăvara amară. Rătăcesc pe străzi reci, căutând cea mai bună pernă din pene pentru el. Ajung acasă şi găsesc ceea ce aştept: un bebe ciufulit de somn.

- Ce vrei la micul dejun? Ouă cu şuncă. Mă duc să îţi cumpăr ouă şi şuncă.

Şi ies în fugă şi mă întorc în fugă şi fac cafea. Iar el spune:

- De asta am nevoie, o femeie în casă. Chiar înainte de a venit tu mă trezisem. Voiam să mă culc la loc, dar eram treaz şi mă gândeam că e infernal să te trezeşti singur. Şi ai venit tu!

După micul dejun am stat în pat, sărutându-ne tandru. Era obosit după o noapte albă în care a scris ceea ce îl rugasem, nuvela Primăvară neagră. A adormit. I-am cântat să adoarmă, dar după ce a adormit am simţit o singurătate întunecată, întunecată. M-am pregătit să plec. M-a rugat să îi pun ceasul să sune la ora cinei. În timp ce mă pudram mă gândeam că eu aş fi preferat să mor decât să adorm câtă vreme era el lângă mine. Eu n-aş fi putut adormi.

Zgomotul uşii în timp ce ieşeam l-a trezit.

- Te simţi bine, urâto?

Îmi venea să plâng. M-am apropiat de pat, am îngenuncheat să-l sărut şi atunci disperarea m-a înăbuşit. Am lăsat capul în jos...

- Mă simt singură, iubitule...

Singură. Sunt singură. Sunt atât de singură încât nimeni nu o să mă poată lecui vreodată. Dar el credea că mă simţisem singură doar câteva clipe, pentru că el adormise.

Ajunsă în stradă, am plâns. Am plâns şi ieri şi plâng şi acum, în timp ce scriu. Probabil o să plâng şi mâine.

Hai să trecem peste

2010-03-08T19:43:00.000+02:00

O seară de isterie în 317. Ziua femeii? Ha ha ha...

Am ales între a sta în mijlocul camerei şi a izbucni într-un plând isteric sau... a scrie. Simt că aş izbucni într-o criză sălbatică, distrugătoare, de revoltă oarbă, furioasă împotriva vieţii mele, împotriva dominaţiei prin tandreţe, a dominaţiei în general, a dorinţei mele de a duce o viaţă liberă, a fricii mele că nu sunt destul de puternică fizic pentru asta, a dorinţei mele de a fi cuprinsă de o furie ucigaşă. Frică de sălbăticia febrei şi a disperării mele, de excesivitatea melancoliei mele. Frică de nebunie. Atunci mă aşez în faţa laptopului meu, spunându-mi: Scrie, neisprăvito! Scrie, nebuno, exorcizează-ţi nefericirea prin scris, exorcizează-ţi fiinţa, scuipă ceea ce te îneacă, strigă obscen! Ce e revolta? O formă negativă de viaţă. Răstigneşte-ţi teama.

Şi cea care provoacă nebunia e femeia blestemată din mine, femeia cu amantul ei, cu devotamentul ei, cu lanţurile ei. Ah, să fii liber... să fii masculin.... Să nu-ţi pese... Să treci pur şi simplu peste...

Dezechilibru. Din nou

2010-03-07T18:36:00.008+02:00

photo

Un demon. Un demon în ea. Elis refuză să piardă. Gelozia stârneşte în el furie şi patimă. Îi face reproşuri pentru cochetărie. Îi reproşează faptul că nu l-a remarcat la conferinţă. A văzut-o plecând cu preşedintele. L-a văzut pe fostul ei iubit stând lângă ea. Îi reproşează că se joacă cu el. Că a încetat să-l mai dorească îndată ce a devenit sclavul ei. Începe să o muşte, să o mângâie sălbatic. O dezechilibrează. Se culc pe podea. Şi e nervos, nervos, speriat. Iar ea e blândă şi înţelegătoare, îl face să râdă şi îl linişteşte. Ea e atât de liniştită... Râde de-a binelea. Nu există niciun sentiment în ea.

O înţelege complet greşit. Fiecare cuvânt pe care-l rosteşte e nepotrivit. Cu atât mai bine.

Plăcere. Lipsă de înţelegere. Furie. Gelozie. Ciocnire. Totul golit de poezie... Doar un bărbat mare, frumos, vital, cuprins de pasiune. Cochetăria din ea, asta-i tot. Totul în miniatură. Se simte cinică şi realizează că ea înfruntă realitatea, că Elis a despuiat totul de iluzie. Pentru el ea este cea mai fermecătoare şi seducătoare dintre femei. Ea explorează o lume nouă, se joacă. Rece. Nu se mai dăruieşte.

Ea deposedează sexualitatea de importanţa ei exagerată. Esenţa ei este neatinsă.

Pentru piticul neînfricat din tine

2010-03-05T16:07:00.005+02:00

...şi pentru că oricât de mult m-aş opune primăvara tot vine.

Mirajul copilăriei noastre

2010-03-05T15:59:00.001+02:00

Să fii copil...

2010-03-05T14:11:00.003+02:00

E un lucru serios. Nimic pe lume nu-i mai frumos...

Antiprimăvară

2010-03-04T21:49:00.002+02:00

4 martie 2010

20:54

În dimineaţa asta, mă plimbam prin centru, o plimbare până la teatru. Era devreme, străzile înguste erau aproape pustii. Nu se vedeau doamne elegante, numai copii care alergau în grupuri spre poarta şcolii, coloraţi şi cu feţe somnoroase. Mă întrebam cum voi face să suport sosirea primăverii. Nu pot să mă împac cu mine însămi. Atunci plec, fără să fiu în stare să-i pun scrisoarea în cutie. Îl acuzam că nu acceptă capitularea emoţională. Mi-am dat seama, târziu ce-i drept, că, în realitate, eu fusesem cea care nu voia ca el să capituleze. Făceam tentative, adesea eşuate, de a-l părăsi, până în ziua când am reuşit dintr-un motiv care mi se părea foarte nobil ca să fie suportat de o inimă plină de iubire. Am păstrat toate scrisorile pe care nu i le-am trimis. Titlul pachetului: Despărţiri.

Nu puteam să-l numesc prieten. Nu puteam să-l numesc iubit. Fugea de orice definiţie, iar eu mă revoltam împotriva lui folosind jocuri de cuvinte şi limbaje cu o claritate stridentă. Erau momente în care diferenţele dintre noi ieşeau la suprafaţă cu înverşunare. Eu detestam muţeniile sale. El, ţipetele mele. Ar fi vrut ca totul să fie subînţeles, îngropat într-o vorbărie nebuloasă şi, de fiecare dată când îi puneam în faţă inconsistenţa limbajului său, tremura şi se posomora. Se schimba la faţă, păstrând nealterată numai culoarea chipului palid. Vorbea despre iubirea platonică, o sugera ca pe o posibilă întorsătură a unei pasiuni pe care se încăpăţâna să nu o recunoască, iar eu, vizionară şi singuratică, nu găseam altă cale decât aceea de a mă îndepărta de poarta întunecată care a găzduit ultimul nostru duel verbal. M-a umilit şi nu am vrut să mai simt o asemenea senzaţie de înfrângere, deoarece asta mă face să detest până şi aerul pe care-l respiră. Aşteptam zile întregi până să exprim o idee simplă, ca să-i arăt a nu ştiu câta oară că e diferit.

Mă simt jignită. De aia prefer să văd cum moare felul acesta de iubire decât să-l las să vegeteze ca un omuleţ schilod care se ascunde de lume. Îi deconectez aparatul de respirat şi nu mai are oxigen.

Nu mai am iluzii. Ascult o înregistrare a lui Antonio Vivaldi. Scârţâie şi are o uşurinţă austeră. Lasă să se zărească epoca dispărută a unui teatru locuit de domni severi, în negru, şi doamne impecabile în sobre şi ironice rochii de seară birjari care-i aşteaptă în mica piaţă din faţa intrării. Oameni plictisiţi şi extaziaţi de sunetele eterne, interpretate inconştient şi uşuratic, indiferenţi la sângele care a fost risipit în ele.

Mă paşte anemia de primăvară, cred. Mă întreb când se va termina acest chin. E o trecere obligată, un tunel căruia nu-i zăresc capătul. Nu mă mai revolt, mă opun atât cât trebuie pentru a supravieţui public. Noroc că mai rămâne câte o colegă de cameră cu 3 felii de pâine în loc de 4, cu 2 absorbante în loc de 4, sticluţa cu acetonă e mutată în mod misterios cu 5cm mai încolo... mă mai joc şi eu niţel de-a detectivul.

O zi ciudată, ziua de astăzi, cu un soare mai puţin orbitor decât cel de ieri.

Căsuţa din vis

2010-03-01T23:15:00.005+02:00

photo

Cumpărasem casa aceea pentru că era izolată. Iar păduricea apăruse ochilor mei aşa cum mi-o închipuisem în atâtea vise. Un omuleţ cu o faţă rotundă şi mustăţi căzute, cum numai francezilor le-ar putea fi îngăduit să poarte cu indiferenţă, gesticula cu mâini grase şi transpirate ca să mă convingă să cumpăr căsuţa dărăpânată. Era o fermă care avea volume ample, aşezată cu suavitate pe iarbă, scobitura întunecată şi neliniştitoare a fânăriei, plante căţărătoare care îi ascundeau zidurile crăpate care aveau nevoie de îngrijiri... Nu s-a obosit prea mult. O cumpăr, i-am spus, mirosul de iarbă şi lavandă este irezistibil. Romantismul meu încăpăţânat a fost norocul lui.

Nu avusesem nicio îndoială. I-am telefonat imediat anunţându-l că am găsit-o. A venit cu primul tren. Voia să fie sigur că nu mă poticnisem într-una din alegerile mele nechibzuite şi pripite. L-a convins chipul meu fericit.

Pinii maritimi presăraţi peste tot, susţinuţi cu greutate de rădăcini mari, contrastau cu grâul copt şi tufele de lavandă crescute de jur împrejur. Un amestec de sentimente care oscilau între violenţă şi blândeţe, seduse de nevoia de armonie şi aprinse de frenezia contrastelor. În câţiva ani, am scos din acest spaţiu o grădină de o cuminţenie firească, fără să aibe pretenţia că e solemnă. Lipsită de ostentaţie. Este primitoare şi îmi place s-o am bine îngrijită...

Acum îi simt lipsa. Totul mi se pare lipsit de viaţă. El era stropul de culoare din grădina mea. Lumea zice că e din cauza iernii, dar zăpada de săptămâna trecută s-a topit aproape complet, au mai rămas câteva semne sub smocurile de iarbă care apar neregulat pe pământ, înălbite de roua rece şi misterioasă. Culorile sunt fragede, dar nu iarna le-a făcut palide. Iarna aici e blândă şi liniştitoare.

...era o casă pe care timpul o sfârtecase, dar în ziua în care am văzut-o prima oară, ochii meu au străbătut grădina, curăţind-o de buruieni şi de plante, cu o frumuseţe inutilă şi sălbatică. Mi-a trebuit puţin ca să mi-o închipui aşa cum o vezi acum. Cu fiecare zi se transforma, ca o maree lentă şi regulată, ritmată de dorinţa mea...

Ştii ce mi-ar plăcea? Mi-ar plăcea să îl urmez într-o zi de sfârşit de iunie, când parfumul lavandei pătrunde în nări, se insinuează în piele, invadează camerele... La sfârşitul verii o culeg şi închid grăunţele violete în săculeţe de pânză. Omoară moliile din pricina intensităţii aromei. Să mori în mijlocul lavandei e o idee, nu crezi?

Trebuie să adaug în testamentul meu că doresc să mi se pună pe mormânt legături de lavandă proaspete. O pedeapsă pentru fiii şi nepoţii care vor revendica şi casa asta...

Nu am ştiut niciodată ce înseamnă să trăieşti un vis... Pentru că visele sunt efemere şi uneori imposibile. Aşa că mă întreb: cum ajung visele să se sfârşească?

Talente deosebite la...

2010-02-20T04:47:00.001+02:00

desenat în Paint. :) What? :P

Notă:
Când eram în clasa a V-a, aveam opţionalul ăsta, se numea Calculatorul în viaţa cotidiană sau o denumire asemănătoare şi la ore învăţam despre părţile componente ale unui computer, mă rog, părţile care ne săreau pe vremea aceea noua în ochi (tastatura, mouse-ul, unitatea, monitorul şi atât). Apoi treceam la lucruri mai serioase, cum ar fi să dăm click stânga, click dreapta şi dublu click. Acesta din urmă era mai greu, fir-ar. Unii dintre noi (adică eu) dădeam nşpemii de clickuri pe secundă, în speranţa că vom nimeri două bune. După click-uri avansam la... Paint. Dar... din păcate, laboratoarele noastre erau cam mici, calculatoare cam puţine, noi cam mulţi, aşa că eram grupaţi câte 3, 4 la un computer.Cum eu eram una dintre tocilarii care se prindeau repede de cum merg treburile, parcă şi acum îl aud pe prof zicându-mi cu blândeţea aceea în ochi: Ionela, tu ai înţeles, lasă-i şi pe ei... Şi îi lăsam, domn`e, îi lăsam, doar că ei se jucau în Paint toată ora şi eu îi priveam cu jind de la catedră... mie îmi dădea voie să mă uit la note în catalog.

După sesiunea asta, m-am decis să îmi rezolv una dintre frustrări, desenatul în Paint. Probabil după viitoarea sesiune o să trec la Solitaire. :)

Un test interesant

2010-02-20T03:10:00.003+02:00

...la care am obţinut 45 de puncte. :)

Răsfăţ. Caşmir. Tortură.

2010-02-19T21:41:00.001+02:00

Jurnalule,

De ce ar trebui să îţi spun? De ce acum? Poate am doar nevoie să spun cuiva... Şi poate acela eşti tu. Apă cu aburi. Copaci ciudaţi. Copii râzând. Pielea ei... Ochii ăia... Cred că totul a început cu o scrisoare roz, firavă, parfumată şi puţin mototolită... apoi, într-o dimineaţă, am ştiut că s-a terminat.

Dragul meu,

Să nu îţi fie teamă. Nu mişca. Nu vorbi. Nimeni nu o să ne vadă. Rămâi aşa cum eşti. Vreau să te privesc. Noaptea e a noastră şi eu vreau să te privesc. Trupul tău peste al meu, pielea ta, buzele tale. Închide ochii, nimeni nu ne vede. Sunt alături de tine. Mă simţi? Când o să te ating pentru prima oară, o s-o fac cu buzele. O să simţi căldura, dar nu o să ştii unde. Poate o să fie pe ochi. O să îmi apăs buzele pe ochii tăi şi o să simţi căldura. Acum deschide ochii, iubitule. Priveşte-mă. Ochii tăi pe sânii mei, braţele tale ridicându-mă, lăsându-mă să alunec pe tine. Plânsul meu slab, trupul tău tremurând... nu e niciun sfârşit, înţelegi?

O să îţi întorci privirea înapoi pentru totdeauna. O să îmi vărs lacrimile pentru totdeauna. Clipa asta trebuia să fie. Clipa asta există... Clipa asta o să continue de acum înainte la nesfârşit. Nu o să ne vedem unul pe celălalt. Ce trebuia să facem, noi am făcut. Crede-mă, dragostea mea, am reuşit pentru totdeauna.

Continuă-ţi viaţa fără mine şi, dacă îţi aduce fericire, să nu eziţi nicio clipă să o uiţi pe femeia asta, care acum spune fără urmă de regret Rămas bun...

Anii au trecut. Verile erau teribile. Am călătorit şi în toată lumea nu mai era nimic frumos. M-am cufundat de multe ori în tăcere, dar de data asta e ceva serios. Iubito, întoarce-te sau o să mor...

Hmm...

2010-02-19T19:45:00.001+02:00

I'm back in business. Great holiday, great moments, blah blah blah, but... I have this one tiny little question that start bothering me a few seconds ago: Is the desire for true love a sign of weakness or an unrealistic expectation? Or what?

Well, this part right here it is called bolding how weak and unrealistic I am:

And here is a song to prove that I'm terrified, but I'm not leaving, I know that I must pass this test. :)

Autoportret (partea a 2-a)

2010-02-09T17:44:00.001+02:00

Teoretic

2010-02-09T01:46:00.005+02:00

Teoretic s-au terminat sesiunile mele.

Sunt scurtă de data asta, dar revin cu o simfonie a iubirii cât de curând... ^_^

P.S. : Mâine plec acasă. I'm gonna feel quite depressed, I think...
P.P.S.: Astăzi am găsit pe un blog mai vechi o poză. E de când am terminat bacul... Ce vremuri...

P.P.P.S.: I think me wants a baby and no, i'm not in love, i'm loving... him.

Talente deosebite la...

2010-01-23T01:44:00.002+02:00

...să vi le spun în ordine cronologică sau alfabetică? Păi... Cronologic vorbind, talente deosebite la: ajuns la cantină fix când ultima porţie gustoasă de cartofi prăjiţi este dată în faţa ta altuia, vărsat găleată cu apă fix când ai terminat de spălat pe jos, pătat cearşafuri cu cola, spălat de tricouri albe fix când te-ai tăiat la un deget (întrebându-te plină de nedumerire de ce dracu ies tricourile mai murdare decât înainte să te apuci să le speli), etc...

Mă rog, printre aceste talente deosebite, mai puţin comune, am găsit astăzi altele, mai des întâlnite. :P Watch this:

Morena, morena, morena... I give you my love...

2010-01-17T14:52:00.000+02:00

Şi pentru că se presupune că suntem în sesiune şi nu avem prea mult timp de inventat, ne delectăm cu poze şi muzică, aşa un pic... :P

I'm sorry...

2010-01-15T21:01:00.003+02:00

„...tomorrow I will change and today won't mean a thing.”

Autoportret (partea 1)

2010-01-11T20:46:00.002+02:00

„[...] Eram prea necopt ca să ştiu că cinismul de orice fel este o mască pentru neputinţa de adaptare - pe scurt, un fel de impotenţă şi că a dispreţui orice fel de efort este cel mai mare efort. [...]”

(John Fowles, Magicianul)

I'm gonna believe...

2010-01-10T19:16:00.002+02:00

„...that marriage will not end without a fight.”

Sacrificiu, sentimente intense şi...

2010-01-06T14:31:00.001+02:00

...o solitudine acceptată în numele pasiunii. Oare cum poţi să reacţionezi când descoperi pe neaşteptate că îngerul tău, un bărbat aparent integru si onest, a avut vreme îndelungată alte priorităţi decât cele pe care ţi le înşira ţie? Să-i blestemi memoria, sa încerci să-l înţelegi? Măcinată de întrebări, reuşeşti, în cele din urmă, să-i descoperi adevărata faţă, poate mai bună decât cea pe care o ştiai tu (oare?!?), un bărbat obligat să joace două roluri în acelaşi timp, pe cel de cap de familie şi pe cel de îndrăgostit, subjugat de dorinţe pe care nu şi le poate mistui decât prin conversaţii telefonice şi scrisori nesfârşite. O iubire fără speranţe, dar singura care poate rezista o viaţă...

M-am întors

2010-01-05T00:27:00.002+02:00

Dragul meu Jurnal,

M-am întors. Eu nu am vrut, m-au obligat. M-au ameninţat şi eu am cedat. În cele din urmă, poate o pauză mă va ajuta să-mi recuperez integritatea. Poate.

So, iată-mă din nou în cuibuşorul nostru de nebunii din Haşdeu 45, singura diferenţă a remarcat-o o colegă. Acum am părul mai lung.

Ştii, camera asta, spre deosebire de cea de anul trecut, e un spaţiu binecuvântat de întuneric, însă, în ciuda intimităţii oferite de acest refugiu, nu reuşesc să adorm. Aş putea să mă legăn, lăsându-mă pradă plăcerii de a reconstrui acea poveste, făcând să iasă la suprafaţă fragmentele acelor zile decolorate acum de timp. Aş putea să ţes amintiri aşa cum îşi ţese un păianjen pânza. În aşteptarea ei. În schimb, eu am nevoie numai să-mi scot din minte chipul acelei femei. Ea deasupra, ea dedesubt, ea pe perete, ea pe la spate, ea în fiecare colţişor al imaginaţiei mele bolnave din cauza iluziilor spulberate.

Stările inimii. Le cunosc simptomele. Fluturi uşori care se agitau înlăuntrul pieptului, mici dureri aici, în centru, ca şi cum imaginaţia ar fi cuprins partea cea mai bună a raţiunii mele.

Sticla roşie a calmantului mă privea de pe noptieră, invitându-mă să-mi pierd luciditatea. Am gustat în două seri la rând din acea ameţeală dulce acrişoară... îmi făcea bine. Dar nu şi de data aceasta.

Nemişcată în patul mare de lemn, mototolesc cearşaful crem cu floricele bleu şi pătura bleu de lână. Prima noastră noapte împreună... cred că mi-ar fi plăcut. În capul meu se suprapun siluetele bărbaţilor iubiţi. Nenorociţii... Îmi apar cu greu ca protagonişti ai unor duioşii inutile şi apuse. Mai bine merg să-mi fac curat în dulap. Dulapul din lemn de nuc unde voi îngrămădi zeci de pulovere într-o cromatică impecabilă, negru, albastru, violet, ajungând până la alb. Dragul meu prieten, ştiai că se spune că excesul de ordine este dovada unei profunde nesiguranţe care explică nevoia de a ţine totul sub control? A face ordine în dulapuri a fost dintotdeauna una dintre ocupaţiile mele preferate, folositoare uneori, ca să fac descoperiri neaşteptate. Să arunc o rochie, o pereche de pantofi dezlipiţi, un şal vechi mă ajută să trec de violenţa schimbării. Şi când te gândeşti că eu aş fi preferat să alunec, moale şi docilă, de la o situaţie la alta, recuperând armonie până şi în despărţiri! Viaţa, neruşinată şi arogantă, mă legase, în schimb, cu lovituri decise care, ca nişte securi ascuţite, se abăteau cu o regularitate încăpăţânată peste nişte zile în aparenţă sigure, stricându-le melodia. Momentul cel mai rău era trecerea de la o perioadă la cealaltă. O încercare amară între diferite faze ale vieţii...

What dreams may come

2009-12-31T20:20:00.001+02:00

Dragul meu Jurnal,

Ieri am mers la film. Şi am făcut dragoste. M-am temut în timpul întregului film că n-o să ştiu cum să reacţionez. A urcat în cameră ca să-mi aducă darul de Crăciun. A întârziat puţin, ştiu, dar nu mai contează. A ţinut pachetul în valiză până s-a făcut noapte. S-a apropiat de mine şi mi-a pus pe deget cel mai frumos inel, mi-a sărutat umerii lăsaţi goi de decolteul rochiei cumpărate special pentru el...

Îşi punea buzele fără să se mişte, dând acelei atingeri uşoare parfumul ezitării sale interioare. Îi ofeream ceafa, urmăream unda caldă a buzelor sale, mişcarea lor... M-am întors şi i-am luat chipul între mâini, începând să i-l sărut de la frunte în jos. Era nesigur. Ochii aveau obligaţia să consimtă ca să nu piardă ceva din vedere. Aerul era parcă mai uşor şi noi nu ştiam să surâdem...

S-a încurcat cu degetele în fermoarul rochiei. Trupul meu debuta în faţa sa. Bronzată şi fericită îi desfăceam cămaşa cu o încetineală exasperantă. Nasturii de la manşete, deja desfăcuţi, mi-au uşurat treaba. Nu am ştiut niciodată să scot o cămaşă cu eleganţă, la fel cum niciodată nu mi-au plăcut maiourile de culoare albă lipsite de senzualitate.

L-am întins pe pat, cu picioarele lungi puse ferm pe podea. Soliditatea sa defensivă şi o femeie stând călare peste el... Asupritorul şi sclavul, roluri indirect proporţionale cu actori. Îl ţineam prizionerul mângâierilor mele, iar el mă lăsa să fac ce vreau eu, liniştindu-mi dorinţa de a poseda. I-am sărutat palma, închizându-i ochii, aşa cum se face cu copiii, ca să-i convingi să doarmă.

- Te vreau.

A spus-o într-o clipă, dar m-a mângâiat la infinit. Nu ne-am grăbit, ne-am achitat de marea aşteptare. Ceea ce urmează după e o cursă întinsă spre banalitate. Nu am căzut în ea şi de aceea îl iubesc. Uff... ce târziu s-a făcut... Mă duc să-mi îmbrac rochia pe care o voi purta în seara asta. Încă nu m-am hotărât ce pantofi voi purta.

P.S. Aaa... Un An Nou fericit şi ţie, Jurnalule.

photo