...să vi le spun în ordine cronologică sau alfabetică? Păi... Cronologic vorbind, talente deosebite la: ajuns la cantină fix când ultima porţie gustoasă de cartofi prăjiţi este dată în faţa ta altuia, vărsat găleată cu apă fix când ai terminat de spălat pe jos, pătat cearşafuri cu cola, spălat de tricouri albe fix când te-ai tăiat la un deget (întrebându-te plină de nedumerire de ce dracu ies tricourile mai murdare decât înainte să te apuci să le speli), etc...
Mă rog, printre aceste talente deosebite, mai puţin comune, am găsit astăzi altele, mai des întâlnite. :P Watch this:
Şi pentru că se presupune că suntem în sesiune şi nu avem prea mult timp de inventat, ne delectăm cu poze şi muzică, aşa un pic... :P
(John Fowles, Magicianul)
...o solitudine acceptată în numele pasiunii. Oare cum poţi să reacţionezi când descoperi pe neaşteptate că îngerul tău, un bărbat aparent integru si onest, a avut vreme îndelungată alte priorităţi decât cele pe care ţi le înşira ţie? Să-i blestemi memoria, sa încerci să-l înţelegi? Măcinată de întrebări, reuşeşti, în cele din urmă, să-i descoperi adevărata faţă, poate mai bună decât cea pe care o ştiai tu (oare?!?), un bărbat obligat să joace două roluri în acelaşi timp, pe cel de cap de familie şi pe cel de îndrăgostit, subjugat de dorinţe pe care nu şi le poate mistui decât prin conversaţii telefonice şi scrisori nesfârşite. O iubire fără speranţe, dar singura care poate rezista o viaţă...
M-am întors. Eu nu am vrut, m-au obligat. M-au ameninţat şi eu am cedat. În cele din urmă, poate o pauză mă va ajuta să-mi recuperez integritatea. Poate.
So, iată-mă din nou în cuibuşorul nostru de nebunii din Haşdeu 45, singura diferenţă a remarcat-o o colegă. Acum am părul mai lung.
Ştii, camera asta, spre deosebire de cea de anul trecut, e un spaţiu binecuvântat de întuneric, însă, în ciuda intimităţii oferite de acest refugiu, nu reuşesc să adorm. Aş putea să mă legăn, lăsându-mă pradă plăcerii de a reconstrui acea poveste, făcând să iasă la suprafaţă fragmentele acelor zile decolorate acum de timp. Aş putea să ţes amintiri aşa cum îşi ţese un păianjen pânza. În aşteptarea ei. În schimb, eu am nevoie numai să-mi scot din minte chipul acelei femei. Ea deasupra, ea dedesubt, ea pe perete, ea pe la spate, ea în fiecare colţişor al imaginaţiei mele bolnave din cauza iluziilor spulberate.
Stările inimii. Le cunosc simptomele. Fluturi uşori care se agitau înlăuntrul pieptului, mici dureri aici, în centru, ca şi cum imaginaţia ar fi cuprins partea cea mai bună a raţiunii mele.
Sticla roşie a calmantului mă privea de pe noptieră, invitându-mă să-mi pierd luciditatea. Am gustat în două seri la rând din acea ameţeală dulce acrişoară... îmi făcea bine. Dar nu şi de data aceasta.
Nemişcată în patul mare de lemn, mototolesc cearşaful crem cu floricele bleu şi pătura bleu de lână. Prima noastră noapte împreună... cred că mi-ar fi plăcut. În capul meu se suprapun siluetele bărbaţilor iubiţi. Nenorociţii... Îmi apar cu greu ca protagonişti ai unor duioşii inutile şi apuse. Mai bine merg să-mi fac curat în dulap. Dulapul din lemn de nuc unde voi îngrămădi zeci de pulovere într-o cromatică impecabilă, negru, albastru, violet, ajungând până la alb. Dragul meu prieten, ştiai că se spune că excesul de ordine este dovada unei profunde nesiguranţe care explică nevoia de a ţine totul sub control? A face ordine în dulapuri a fost dintotdeauna una dintre ocupaţiile mele preferate, folositoare uneori, ca să fac descoperiri neaşteptate. Să arunc o rochie, o pereche de pantofi dezlipiţi, un şal vechi mă ajută să trec de violenţa schimbării. Şi când te gândeşti că eu aş fi preferat să alunec, moale şi docilă, de la o situaţie la alta, recuperând armonie până şi în despărţiri! Viaţa, neruşinată şi arogantă, mă legase, în schimb, cu lovituri decise care, ca nişte securi ascuţite, se abăteau cu o regularitate încăpăţânată peste nişte zile în aparenţă sigure, stricându-le melodia. Momentul cel mai rău era trecerea de la o perioadă la cealaltă. O încercare amară între diferite faze ale vieţii...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)