What dreams may come


Dragul meu Jurnal,

Ieri am mers la film. Şi am făcut dragoste. M-am temut în timpul întregului film că n-o să ştiu cum să reacţionez. A urcat în cameră ca să-mi aducă darul de Crăciun. A întârziat puţin, ştiu, dar nu mai contează. A ţinut pachetul în valiză până s-a făcut noapte. S-a apropiat de mine şi mi-a pus pe deget cel mai frumos inel, mi-a sărutat umerii lăsaţi goi de decolteul rochiei cumpărate special pentru el...
Îşi punea buzele fără să se mişte, dând acelei atingeri uşoare parfumul ezitării sale interioare. Îi ofeream ceafa, urmăream unda caldă a buzelor sale, mişcarea lor... M-am întors şi i-am luat chipul între mâini, începând să i-l sărut de la frunte în jos. Era nesigur. Ochii aveau obligaţia să consimtă ca să nu piardă ceva din vedere. Aerul era parcă mai uşor şi noi nu ştiam să surâdem...
S-a încurcat cu degetele în fermoarul rochiei. Trupul meu debuta în faţa sa. Bronzată şi fericită îi desfăceam cămaşa cu o încetineală exasperantă. Nasturii de la manşete, deja desfăcuţi, mi-au uşurat treaba. Nu am ştiut niciodată să scot o cămaşă cu eleganţă, la fel cum niciodată nu mi-au plăcut maiourile de culoare albă lipsite de senzualitate.
L-am întins pe pat, cu picioarele lungi puse ferm pe podea. Soliditatea sa defensivă şi o femeie stând călare peste el... Asupritorul şi sclavul, roluri indirect proporţionale cu actori. Îl ţineam prizionerul mângâierilor mele, iar el mă lăsa să fac ce vreau eu, liniştindu-mi dorinţa de a poseda. I-am sărutat palma, închizându-i ochii, aşa cum se face cu copiii, ca să-i convingi să doarmă.
- Te vreau.
A spus-o într-o clipă, dar m-a mângâiat la infinit. Nu ne-am grăbit, ne-am achitat de marea aşteptare. Ceea ce urmează după e o cursă întinsă spre banalitate. Nu am căzut în ea şi de aceea îl iubesc. Uff... ce târziu s-a făcut... Mă duc să-mi îmbrac rochia pe care o voi purta în seara asta. Încă nu m-am hotărât ce pantofi voi purta.


P.S. Aaa... Un An Nou fericit şi ţie, Jurnalule.


photo

Late night calls that never end...


„I miss what could, could have been... Late night calls that never end... I miss how you would hold me close like you'd never let me go... Why can't we rewrite our history?”

A treia cale





Jurnalul meu,


„A treia cale” a noastră există. Chiar dacă uneori e invizibilă până şi pentru inimile noastre. Pentru că la ea nu se ajunge pe calea firului de telefon, nici pe calea aerului, nici pe căi scurte. Este calea interioară, aceea care leagă două fiinţe, chiar dacă ele nu se văd, chiar dacă nu se aud, chiar dacă nu se ating. E o cale plină de lumină, de gânduri, de idei. E o cale care are puterea să şteargă neliniştea. Şi care trebuie şi e în stare să dea uşurare când te simţi trist, poate puţin singur. Şi ai dorinţa de a îmbrăţişa, pierzându-te unul în celălalt. Poate este o cale de iubire. Această cale transparentă între mine şi el există. Eu sunt sigură. Calea noastră invizibilă este bogată şi fecundă. Nimeni nu va putea să i-o ia. Nimeni nu va putea să mi-o ia. Acolo suntem el şi cu mine. Şi nu supărăm pe nimeni. E o cale de lumină unde timpul nu există. Deoarece timpul interior nu are limite. Şi nu suferă dezaprobările. Nu vreau să se închipuie refuzat. Eu locuiesc pe strada sa invizibilă. Dacă noi ne-am întâlnit după luni în care numai ne zărisem înseamnă că sufletele noastre, inimile noastre şi trupurile noastre aveau nevoie să se întâlnească. Chiar dacă de o parte sunt responsabilităţile vieţii, noi nu trebuie să ştergem „calea” noastră. Să stăm împreună ne face bine. Şi lui, şi mie.
Vreau să-ţi povestesc călătoria mea prin infern. Când găseşti o oră, îmi fac timp şi te duc să vezi un colţ. Acum mă duc să pap ciorbă.

Cuvântul zilei: prudenţă


Jurnalul meu,

O zi ciudată, ziua de astăzi, cu un soare orbitor. Iau o pilulă şi aş vrea să mă înec înăuntru. Ca să mă desprind. Şi vine seara fără ca să se schimbe ceva din jurul meu.  Pe cer a apărut luna. E mare, nici argintie, nici albă. Are culoarea oţelului. Dacă ar putea vorbi, ar propovădui prudenţa. Tocmai ea, care nu a făcut decât să-mi dăruiască iluzii! Sufletul meu făcut zdrenţe rătăceşte...


Iar acum, exerciţiul pentru care el m-a antrenat luni întregi... să-l evit, să nu-l mai sun, să nu-l mai văd, să mă ascund de ochii lui ca să nu citească într-ai mei cât de mult îmi lipseşte, câtă nevoie am de iubirea sa. Nici măcar nu mai plâng. Totul e închis înăuntru împreună cu o tristeţe care pare a nu mai avea sfârşit. Oare asta e iubirea? Spune-mi tu, te rog... Un nu ştiu cine considera că a fi adulţi înseamnă a fi singuri. Dar eu nu vreau să fiu adultă. Vreau să fiu iubită, iubită cu adevărat. Vreau să mă vindec. Vreau să nu îl mai văd, vreau să nu îl mai salut, dacă îl întâlnesc, vreau să merg împotriva raţiunii sale. Trebuie să îmi stăpânesc instinctele. Nu mai pot să ascult muzică şi nici să citesc cărţi pentru că fiecare notă, frază nu e decât o pură şi dureroasă evocare... Vreau să nu mai fiu în ziua în care îşi va da seama de acest lucru.



Întotdeauna s-a întâmplat aşa. Reuşeam să-mi construiesc ziduri protectoare, să-mi recuperez virginitatea existenţială până la bărbatul următor care, fără politeţe, sfărâma apărarea mea de netrecut. Un joc de construcţie şi de distrucţie. Oare aşa a fost viaţa mea, dragul meu Jurnal? Cred că nu am găsit cărarea cea dreaptă. Înaintez urmând intuiţia care mă conduce spre pericole necunoscute. Într-adevăr, nu am pierdut niciunul...


P.S.: Crăciun fericit, Jurnalule.

Căderea îngerilor

Totul a început cu un vis...

Munţi înalţi,o clădire aşezată pe stânci, o clădire roşie, de un roşu stins, un roşu ca al soarelui în amurg. Mai jos, hoituri de câini care putrezeau acoperite de un noian de muşte... Vântul îi încovoia spinarea. În vis, stătea în picioare, dar avea impresia că se află foarte sus, mai dus decât ea însăşi, deasupra unui trup delicat, uscat ca o aripă de fluture. Era trupul ei şi totuşi nu era al ei. Prin sânge îi circula o nesecată ură, ce o împingea din urmă să caute pe poteci un bărbat pe care voia să-l ucidă cu bâta. Ura era atât de puternică, un lapte negru clocotitor, încât până la urmă a dat pe dinafară şi a trezit-o.

S-a regăsit cu ea însăşi, doar cu ea, în aşternuturile ei roz obişnuite, în camera ei, sun un cer înnorat.
Visul a amuzat-o.
Numai că visul s-a întors.
De unde vin oare visele?
Şi pentru ce se năpustea acesta asupra ei?

Noapte de noapte se pomenea bătând drumuri pietroase cu răzbunarea aceea ascunsă în suflet. Şi mereu aceleaşi hoituri de câini. Dacă în realitate câinii sunt credincioşi omului, atunci în vis, hoiturile de câini nu reprezintă nimic altceva decât minciuni sfruntate, promisiuni deşarte... Hoituri de câini şi bâta din mână care-l căuta pe bărbatul pe care trebuia să-l doboare.

A început să i se facă frică. În mod obişnuit, visele apar, apoi se şterg. Visul ăsta părea să se instaleze definitiv! Începea să frecventeze două lumi, la fel de stabile, la fel de fixate: aici, lumea la lumina zilei în care se lovea de aceleaşi lucruri banale, se ciocnea de aceiaşi oameni, în acelaşi oras, iar acolo... dar unde oare acolo? ...lumea munţilor înalţi de piatră, în care voia să ucidă un bărbat. Dacă visele se repetă în miezul zilei trăite când eşti treaz, cum să nu crezi că e vorba de realitatea pe care o trăieşti? Oare ce poartă îi deschisese ei somnul?

Răspunsul a zăbovit până să capete chipul unui înger căzut...

Prima noapte de dragoste


Dragul meu Jurnal,
Aş vrea să fiu în stare să las cuvintele să mi-o ia înainte. Să stau ascunsă în spatele lor şi să le observ în timp ce aleargă singuratice spre foaia de hârtie şi să compun aceste frânturi de gânduri, care ajung până la el.
E noapte.
Îl privesc şi mă gândesc că îl iubesc. Îl privesc şi reuşesc să mă definesc numai prin el.
A adormit încet, după ce am făcut dragoste. Epuizat, a adormit spunându-mi aş vrea să fiu mic cât o boabă de fasole, ca să stau înăuntrul tău pentru totdeauna. Eu nu reuşesc să închid ochii.
Să mă uit la el pe ascuns, cum stă gol, cu urme lăsate de sex, mă umple de mândrie. Îmi place să cred că i-am dăruit un somn fericit.
Ascult muzică la căşti, ca să nu îl deranjez, şi mă gândesc la fiul nostru. O să-i punem numele Victor. Mă gândesc la Victor şi mi-l imaginez bărbat. Va avea picioare la fel de frumoase ca ale lui. Fâşii de muşchi care acum sunt lăsate în voia lor, istovite de oboseală.
Ne-a lipsit  în noaptea asta ceea ce luni întregi ne-a frecat la melodie, sub trăsăturile teribile ale duşmanului, timpul. Prea mult timp atunci, prea puţin acum.
A descoperit, de fapt a fost un fel de confirmare pentru el, în sfarsit, cât de mult îmi place să fiu sărutată încet pe spate. La sărutările lui, orele par minute, minutele secunde.
Îl iubesc. Îl iubesc. Îl iubesc. Ce repede trece timpul când iubeşti. Îl iubesc. Îl iubesc. Îl iubesc. Am repetat la infinit, cântec de leagan, făcut din „iubesc”.

Dragul meu confident, cum să-ţi descriu frumuseţea timpului? Fericirea de a şti că nu va mai pleca de lângă mine? Mâine mă voi trezi lângă el, iubindu-l. Aş vrea să-l scutur, să-l trezesc să-i spun asta.
Cearşaful mototolit miroase a sex, miroase a dragoste. Cea pe care am făcut-o şi cea pe care o vom face.

Aş vrea să prelungesc această profundă fericire pentru totdeauna...


photo

Mărturisirea unui copil răsfăţat



Tot ce am vrut de la viaţă a fost dragoste. Dragoste sinceră. Dragostea sinceră a părinţilor, dragostea sinceră a vecinilor, colegilor, prietenilor, dragostea sinceră a lui. În afară de părinţi, rând pe rând, m-au futut toţi şi... mie nu mi-a păsat. Am trăit din plin dorinţa, am trăit din plin bucuriile misticismului şi ale creaţiei, am trăit din plin trecând prin cele mai profunde drame ale existenţei, ajungând să mă închid în mine mereu, ca mai târziu, de fiecare dată, să încep să visez din nou, încet, încet să încetez să mai trăiesc pentru mine însămi, să ofer tot iar, pentru că toate sentimentele celorlalţi mă afectează, pentru că nu sunt destul de crudă şi toţi, chiar şi cei pe care aparent îi las să plece cu mâinile goale, iau cu ei o bucată din carnea şi forţa mea.
El... a fost iluzia mea. Mă făcea să cred că pot respira odată cu el, apoi simţeam cum se îndepărta brusc. Mă făcea să simt mii de speranţe, spulberate pentru o clipă de iubire. Îmi alterna fiorii de dragoste cu tremurul valurilor de furie. A trebuit să plătesc scump... câte un şirag sărat de lacrimi cristaline pentru fiecare gând al său şoptit în întuneric. Pentru o secundă mă simţeam regina lui, pentru ca mai apoi el să se transforme în păcatul meu.
Adevărul e că... tâjesc după el cu disperare, întrebându-mă ce o să mai rămână din mine după această luptă de a trăi pentru mine însămi, care este atât de grea, atât de grea, atât de istovitoare. E ceea ce vreau eu împotriva fericirii mele. Absurd, nu? O alegere cumplită întotdeauna. Era atât de bine când eram copii...

Doare şi nu vreau morfină (partea a 2-a)


...vreau schimbare, vreau adevăr şi dragoste.




Jurnalul meu,


Încercam să-ţi dau un punct de plecare ieri, pentru că ieri, sau poate alaltăieri, visul meu obsedant s-a schimbat, iar eu de acolo am plecat. Chiar de acolo, de pe una din băncuţele acelea frumoase.

Scenă cu el când încerc să-i spun că întotdeauna există speranţă, să nu şi-o piardă niciodată, doar că acum lucrurile nu mai merg. Şi el se albeşte, tremură. Iar eu stau acolo rece, prefecându-mă că simt ceva. Nu simt absolut nimic, dacă nu punem la socoteală toată furia, neputinţa, toată iubirea ce trece printr-un proces de metamorfozare în ură, toate nopţile în care plângeam de dor şi el era pe cealaltă bancă, toate zilele în care nu puteam să mănânc gândindu-mă că banca mea e ruginită şi îmi merit pedeapsa de a nu fi împreună cu el... Nup, nu simt nimic... altceva. Dar el e profund afectat. Imploră, stăruie, spune că viaţa lui s-a sfârşit, că suferă. Pentru tine aş fi în stare de orice... Rahat. Chiar aşa? Umm... Iartă-mă, chiar aşa e... Având în vedere faptul că eu îţi spuneam că te iubesc şi tu îmi spuneai că sunt viaţa ta, în timp ce ţi-o trăgeai cu ea pe banca fierbinte...


Îmi place oare asta? Îmi place să-mi provoc singură durere? Nu.


Sunt crispată. Vreau să se termine mai repede. Am aflat că din grădină se poate ieşi în deplină libertate destul de uşor, pentru că poarta frumoasă din fier forjat se închide doar seara. Şi aşa am început călătoria pe care ţi-o descriu., chiar dacă o cunoşti prea bine, căci, din întâmplare, e acceaşi pe care am făcut-o când m-ai însoţit.

Într-o frumoasă dimineaţă, deşi urăsc dimineţile, mi-am făcut trăistuţa, care de altfel, este atât de grea acum faţă de altădată, şi am păşit uşurel. Şi am mers şi am mers şi am mers şi am mers, cum se zice în basme, pentru că, fireşte, am mers numai pe jos, şi trebuie să-ţi spun, dragul meu, că mersul pe jos mi-a făcut foarte bine, pentru că erau multe zile de când mă mişcam doar câţiva paşi în grădina aceea absurdă. Poate te vei întreba cum am făcut tot drumul într-o singură zi... Ei bine, uite aşa. Te-aş putea minţi şi înşela asupra timpului, cum au făcut alţii cu mine, asupra sentimentelor, dar eu voi izbuti să-ţi spun adevărul... pentru că drumul este, într-adevăr, lung, chiar lung de tot, dar merită să te eliberezi. 


Şi merg şi acum... şi aştept Crăciunul mergând, depărtându-mă de tot. Crăciun fericit, Jurnalule.

În grădina cu minciuni



Scumpul meu, dragul meu Jurnal,


De câteva zile mă urmăreşte în mod obsedant acelaşi vis. Pur şi simplu nu-mi dă pace! Închid ochii, adorm, nu trec 5 minute şi apare... 
Punct de plecare: era odată o pădure. Iar în mijlocul pădurii, o casă. Iar în faţa casei o grădină. Iar în grădină, garduri vii, plantate în labirint, după modelul italienesc şi doi palmieri frumoşi. Iar sub palmieri, patru băncuţe aşezate spate în spate, în aşa fel încât cine stă pe una nu poate privi persoana aflată pe cealaltă. Şi pe una din bănci e o domnişoară, pe cealaltă, alta. Vine un tânăr. Observă prima domnişoară şi se aşază lângă ea. Stau împreună un timp, după care ea începe să acorde mai mult interes oamenilor ce se plimbau prin grădină. Atunci e momentul în care el observă cealaltă domnişoară. Se ridică şi se aşază pe bancă lângă ea. Vorbesc, zâmbesc, trăiesc. Se simţeau bine doar că... din când în când tânărul acesta îşi mai aducea aminte de prima domnişoară şi se mai ducea şi lângă ea pe bancă. Ea nu prea îi simţea lipsa, era ocupată să deseneze obiecte de decor pentru grădină, în schimb, a doua domnişoară îi simţea mult lipsa atunci când el nu era lângă ea. Nu mai putea mânca, nu mai putea privi păsărelele, nu-i mai plăcea grădina, nimic nu mai era frumos. Şi zilele au trecut, dragul meu Jurnal... Şi tânărul continua să oscileze între cele două domnişoare... Şi nu aş putea să îţi spun la care se gândea mai mult... Ştiu doar că începuse să-i zică celei de a doua că e viaţa lui, după care pleca la prima şi i-o trăgea. Revenea la a doua şi îi şoptea că o iubeşte şi apoi se ducea iar la prima şi făceau sex. Poate îi spunea şi ei că o iubeşte. Poate chiar o iubea. Poate se plictisea. Înţelegi?
Rahat. Dacă nu am înnebunit după tot ce s-a întâmplat zilele astea, n-o să înnebunesc niciodată.

Nu mi-e foame!



Alright, alright, m-ai convins. Mănânc! Jesus... 
 
P-S- Isn't he adorable? I love him...

Sunt prea mică

Casa era încântătoare. Am pregătit patul ca să-l primesc pe doctor mâine. Îmi plăcea decorul liniştitor în care Prinţesa avea să avorteze.
Am stat în apartament vorbindcu copilulmeu. I-am spus că ar trebui să-i pară bine că nu e aruncat în lumea asta neagră în care până şi cele mai mari bucurii sunt întinate de durere, în care suntem robi ai forţelor materiale. El se agita şi dădea din picioare. Atât de plin de energie, o, copilul meu, copilul meu creat pe jumătate pe care îl voi arunca înapoi în neant. Înapoi în obscuritate şi în inconştient, şi-n paradisul nefiinţei. Te-am cunoscut; am trăit cu tine. Tu eşti doar viitorul. Tu eşti abdicarea. Eu trăiesc în prezent, cu bărbaţi care sunt mai aproape de moarte. Eu vreau bărbaţi, nu o viitoare extensie a mea într-o ramură. Micuţul meu încă nenăscut, îţi simt picioruşele lovindu-mi pântecele. Micuţul meu încă nenăscut, e foarte întuneric în camera în care stăm, la fel de întuneric cum trebuie să fie şi pentru tine înlăuntrul meu, dar e probabil mai dulce pentru tine să stai la căldură decât e pentru mine să caut în această cameră întunecoasă bucuria de a nu şti, de a nu simţi, de a nu vedea, bucuria de a sta nemişcat şi liniştit într-o căldură şi un întuneric deplin. Cu toţii încercăm mereu să regăsim această căldură şi acest întuneric, această viaţă fără durere, această viaţă fără durere, această viaţă fără nelinişte ori teamă ori singurătate. Tu eşti nerăbdător să trăieşti; dai din picioruşe, micuţul meu încă nenăscut; trebuie să mori. Trebuie să mori înainte de a cunoaşte lumina sau durerea sau frigul. Trebuie să mori în căldură şi întuneric. Trebuie să mori pentru că nu ai tată.
Sunt prea mică. N-am fost construită pentru maternitate. Sunt înconjurată de atâta dragoste că-mi vine să plâng.

photo

Ameninţări întunecate


Dragă Jurnalule,


Oamenii întotdeauna mi-au încredinţat secretele lor, dar eu cui să i le încredinţez pe ale mele? Ţie. Doar ţie, Jurnalul meu.
Oamenii se chinuie ani de zile cu parteneri care în mod clar par veniţi de pe altă planetă. Vrem atât de mult să credem că ne-am găsit jumătatea. Îţi trebuie curaj să accepţi realitatea ca fiind opusul situaţiei convenabile. Îmi amintesc că m-a copleşit furia când, odată, într-o frenezie de oboseală şi revoltă,  mi-a exclamat:  „Spui că mă iubeşti, dar nu faci nimic pentru mine!”. Îmi amintesc asta şi acum, doar că acum mă copleşeşte mila şi simt că aş vrea să fac ceva pentru el, pentru noi. Dar îndată ce o spun dorinţa mea piere, pentru că sunt conştientă că este o dorinţă distructivă, că nu mai am destulă vitalitate, că am muncit destul pentru ca să meargă, că nu mai vreau să fac sacrificii. Aşa că spontaneitatea mea piere (oricum urăsc noţiunea de a fi spontan.), generozitatea mea devinde o minciună a cărei răceală mă înfioară şi aş vrea ca amândoi să recunoaştem că suntem istoviţi de sacrificii şi istoviţi să mai suferim inutil. Aş vrea să am forţe noi şi să mă smulg din întuneric şi sufocare, dintr-o mare şi înăbuşitoare durere în care mă zvârcolesc ca într-un cuptor, dintr-o autosfâşiere inchiziţională. Aş vrea să înfrâng durerea ce reapare mereu.
Am obosit să mă gândesc. Vreau să adorm cu mâinile încrucişate pe piept ca pentru moarte... Şi-am murit din nou, aşa cum am mai murit şi de alte ori. Am murit şi am reînviat dimineaţa, când soarele a ajuns pe peretele din faţa ferestrei mele. Un cer albastru şi soarele pe perete. 




 

Mark my words: 
The flower of my universe... 
I'm never gonna set you free, 
you'll always be a part of me.

Fall...



...fall of the leaf. Fall of the year.

Tu

Ab to yeh jeena tere bin hain saza... Ho mil jaaye is tarah... do leharen jis tarah, phir ho na judaa. Haan yeh vaada raha. Main aawaaz hoon to tu hai geet mera, jahaan se niraala manmeet mera...

Kisi mod pe bhi na ye saath toote...
Mere haath se tera daaman na chhoote...
Kabhi khwaab main bhi tu mujhse na roothe...
Mere pyaar ki koi khushiyaan na loote.

Kabhi zindagi mein pade mushkilein to mujhe tu sambha le tujhe main sambha loon.

Cu gândul la el

Dragul meu,

Un rând în grabă îţi scriu, să-ţi spun că te iubesc azi mai mult decât oricând, că niciodată nu văd ceva frumos fără să mă gândesc la tine, că nu simt savoarea fericirii decât cu gândul la tine, că soarele nu poate străluci fără tine, iar păsările nu pot cânta triluri, florilor le lipsesc frumuseţea şi parfumul. Totul este o risipă lipsită de sens. Te iubesc, dragul meu... mi-ai îndeplinit ambiţia, mi-ai realizat speranţele, mi-ai transformat toate visele în realitate. Mă plimb printre rândurile scrisorii mele, iar în toate gândurile acestea aşternute eşti tu. Ştiu că eşti mereu cu mine, îţi simt atingerea uneori, în liniştea sfârşitului de zi. Azi-noapte, încă o dată, nu m-ai lăsat să dorm. Înainte să mă culc m-am dat la o parte, ţi-am făcut loc şi am încercat să-mi imaginez că eşti cu mine şi că ne ţinem în braţe strâns.
Voi fi întotdeauna lângă tine, în cele mai fericite zile şi în cele mai întunecate nopţi... mereu, mereu. Şi dacă va fi o briză uşoară peste obrazul tău, aceasta va fi respiraţia mea. Asta ca să ştii, că tot ce simt pentru tine n-ar putea dispărea vreodată. Te iubesc şi îmi este dor de tine, oricât ai fi de aproape, din toată inima.
Asta ca să ştii.

Cu gândul la ea


Iubita mea,


E aproape ora de culcare, dar nu am putut să mă retrag fără să-ţi spun „Te iubesc”. Te iubesc până când dorinţa de tine, durerea din inimă şi singurătatea ameninţă să mă cuprindă complet. Chiar şi în ciuda oamenilor din jurul meu, singurătatea aceea este mereu acolo, pentru că doar tu contezi. Te caut în cea mai amorţită încremenire sau când ploaia cade cu zgomot pe acoperişul tău sau când zăpada străluceşte pe geamurile tale şi tu zaci între somn şi trezire. M-am gândit la tine în serile de iarnă. M-am gândit la tine în serile de primăvară. M-am gândit la tine în serile de vară. Mă gândesc la tine în serile de toamnă. Îmi doresc atât de mult să te strâng în braţe şi să-ţi simt trupul apăsat din ce în ce mai aproape cu fiecare respiraţie. O, draga mea, o să înnebunesc dacă nu te văd, pentru că dorinţa aproape că explodează în mine. Vreau să te sărut şi să-ţi simt buzele fierbinţi lipite de ale mele în timp ce corpurile noastre devin unul. În noaptea asta tu nu vei fi să te mângâi, nu vor fi sânii tăi obraznici să te ridice spre sărutările mele, nu va fi mirosul părului tău... de fapt, nu va fi nimic. Inima ta va fi cu mine, dar somnul îmi va fi atât de gol. Te rog, vreau atât de mult să fiu soţul tău, nu doar cel căruia i se rupe inima să fie cu tine.
...te vreau. „Vreau” este un cuvânt atât de mic şi tu ştii tot ce înseamnă el pentru noi.

photo

Se face tot mai târziu

Când se trezea, în fiecare dimineaţă, îl căuta din priviri şi avea senzaţia că lipseşte jumătate din ea şi chiar aşa era. Se întreba unde ar putea fi de douăzeci de ori pe zi. Avea nevoie de dragostea lui ca un reper al existenţei ei. Când mergea la culcare nu uita să-i păstreze loc, se lipea cât mai mult de perete şi lăsa goală cea mai mare parte a patului. Era întotdeauna conştientă de prezenţa lui, prezenţă care nu o părăsea niciodată.
...dar în seara aia realizase că poate nu va fi acolo pentru mult timp. Cât de puternică e iluzia şi cât de tare doare când se destramă. Îşi ţinea braţele în jurul corpului, de parcă i-ar fi fost frig. Se privea în oglindă, dar nu reuşea să distingă nimic. Părul îi era în dezordine, iar bărbia îi tremura. Arăta ca unul care a pierdut trenul, după ce a pierdut autobuzul, după ce i s-a furat maşina. A stins lumina şi a închis uşa, rezemându-se cu spatele de ea, şi a alunecat încet până a atins podeaua.
În momentul acela a dispărut în ea, concentrându-se asupra unui singur lucru. Gândurile i se plimbau pline de el. Figura lui şi senzaţia „se face tot mai târziu” i-au dus simţurile într-o anxietate totală. Sufletul ei tânjea şi nu mai cunoştea odihna. Totul părea să se dizolve în jurul ei cu o viteză ameţitoare. Timp de un minut şi-a apăsat o pernă pe faţă şi a ţipat. Îşi pierduse orice simţ, nu mai era decât doi ochi care se holbau la o fotografie. În jurul ei s-a făcut întuneric, iar ea căzuse în acel întuneric cald şi moale.
Când s-a trezit era calmă, ştiind că nimic nu le va toci dragostea şi nimeni nu le va strica viaţa. Realiza că aveau o viaţă profundă împreună, spre deosebire de toţi ceilalţi oameni de pe pământ, pe care nu le-o puteau arăta, explica sau împărtăşi. Trăind acolo departe era al ei, trăind dincolo departe era a lui. Dragostea nu e făcută doar din trupuri, adâncul inimii este locul unde suntem una.

După un 20, un 21 şi un 26 pe nedrept, apare un nu contează, eu tot te iubesc!


Lady, I'm your knight in shining armor and I love you
You have made me what I am and I am yours
My love, there's so many ways I want to say I love you
Let me hold you in my arms forever more

You have gone and made me such a fool
I'm so lost in your love
And oh, we belong together
Won't you believe in my song?


Lady, for so many years I thought I'd never find you
You have come into my life and made me whole
Forever let me wake to see you each and every morning
Let me hear you whisper softly in my ear


In my eyes I see no one else but you
There's no other love like our love
And yes, oh yes, I'll always want you near me
I've waited for you for so long


Lady, your love's the only love I need
And beside me is where I want you to be
'Cause, my love, there's somethin' I want you to know
You're the love of my life, you're my lady!

9 luni, 1 săptămână şi 5 zile

Te port în gând, nu uita


Dragă Jurnalule,


Tu, mai mult ca oricine, ştii cât de mult urăsc dimineţile. Ieri am ajuns, cu paşii mei nocturni, la micuţa cafenea de altădată. Şi am găsit-o la fel ca atunci. Atunci când ea apăruse în balconul de deasupra... Oare îşi mai aminteşte? Sunt sigur, îşi aminteşte ca şi mine, numai că din alt punct de vedere, pentru că eu o priveam de jos, iar ea mă privea de sus. Vrem să înfrumuseţăm amintirile? Sau să le falsificăm? De asta există memoria. Oare sunt confuz? Ei bine, sunt confuz. Dar tu, dragul meu Jurnal, ştii că totul e confuz. Eu încerc doar să aşez această confuzie într-o ordine mai mult sau mai puţin plauzibilă. Iar plauzibilitatea presupune falsitate, fie ea şi involuntară.
Stând în cafenea, bând suc de portocale, visam la lumi posibile, lumi îndepărtate pe care le presupuneam dincolo de oceanul vieţii, pe un ţărm îndepărtat la care nu voi acosta niciodată. Dar iată, în schimb, în clipa în care mă gândeam la toate astea, dragul si unicul meu prieten, s-a întâmplat un miracol nefericit. Unul din acelea pe care viaţa ni le rezervă ca noi să intuim ceva din ceea ce a fost, din ce ar putea fi şi din ceea ce ar fi putut să fie. O sugestie pe care e nevoie s-o culegem din zbor...
M-am gândit că „de la musique avant toute le chose”. Şi am repetat sintagma cu voce tare şi... Ştii, nu poţi rosti nepedepsit anumite cuvinte, pentru că ele înseamnă lucruri.
Da, e adevărat, nimeni nu va putea să ne răpească ceea ce am trăit, mai ales dacă vom căuta interstiţiile. Dar mă întreb, de ce nu le-am căutat niciodată? Aş vrea să îi pot da întâlnire într-o altă cafenea, care să nu fie cea greşită, unde ne-am aşteptat unul pe altul în zadar. Dar nu ştiu unde se află. Poate într-o altă viaţă, care cu siguranţă nu va fi a noastră. Jocurile de-a existenţa, cum ştim, sunt interzise tocmai de ceea ce, trebuind să existe, a şi trecut... Este acel minuscul, hilar şi, totuşi, de netrecut, „acum e momentul!” pe care ni-l impune viaţa.
Dar eu încă o port cu mine în gând. Pentru totdeauna.

Azi

Cineva vorbeşte mult... Ai ceva de zis?
Vorbeşte mai tare că nu te aud.

Paying for the things I never said...



'Cause it's all that I've known
True love is a fairy tale
I'm damaged, so how would I know
I'm scared and I'm alone
I'm ashamed
And I need for you to know
I didn't say all the things that I wanted to say
And you can't take back what you've taken away
'Cause I feel you, I feel you near me
I didn't say all the things that I wanted to say
And you can't take back what you've taken away
'Cause I feel you, I feel you near me
Healing comes so painfully
And it chills to the bone
Will anyone get close to me?
I'm damaged, as I'm sure you know
There's mending for my soul
An ending to this fear
Forgiveness for a man who was stronger
I was just a little gïrl, but I can't go back
I must go on... I must go on...

Inevitabil

Dragul meu Jurnal,

Prietenul meu de nădejde, vine o clipă în care înţelegi că iluzia perpetuă zilelor sau muzica lor a ajuns la capăt. Dacă era iluzie e ca atunci când, în zori, contururile realului, din estompate cum erau, sunt învăluite de lumina care creşte şi devin clare, tăioase ca o lamă, neiertătoare. Dacă era muzică, e ca şi cum notele unei orchestre, după mişcarea lor înaltă, apoteotică, devin solemne şi s-ar stinge încetul cu încetul… luminile se sting şi concertul s-a terminat.
Astăzi am văzut că pe cer se aprinsese o lumină portocalie care nu aparţine meleagurilor noastre, chiar dacă s-ar potrivi cu acest septembrie obosit. Era o lumină aproape schimbătoare, de un portocaliu bătând în violet şi indigo, ca în unele oraşe de apă şi de marmură… Am ieşit să mă plimb şi n-am mers prea departe. M-am oprit şi mă gândeam. Mi-am lăsat gândurile să plutească în voie şi ele curgeau… Curgeau spre mine şi părea că vor să-mi spună o veche poveste. M-am aruncat la picioarele ei, şi ea, dragostea mea, mă privea cu căutătura aceea tragică… O veche poveste sau o veche întrebare? Cine-i creatura asta, frământată de îndoieli şi insomnie, care aşteaptă fantome şi crede în veşnicie? Şi de ce n-am putut oare să-i spun o vorbă în plus? Era atât de obligatoriu şi de neschimbat rolul pe care trebuia să-l urmez?
Nu, nu era… Acum, dinaintea fotografiei îngălbenite, scrijelesc cuvinte pe care n-am putut să i le spun niciodată în toţi anii aceştia. Cuvinte pe care nu va avea ocazia să le înţelegă… Sunt cuvinte sărace, pentru că eu nu sunt acel mare dramaturg pe care ea îl căuta şi vorbele-mi sunt puţine.Ştii, nu voiam să-i fac răul pe care i l-am făcut, eu aş fi vrut să fiu sincer cu ea şi firesc şi îndatoritor, cum sunt toţi oamenii care se întorc acasă şi-şi plătesc impozitele şi care ştiu că pensia li se cuvine pentru că au muncit toată viaţa cinstit…
Dar vezi tu, dragul meu Jurnal, cum se petrec lucrurile şi ce le dirijează… Un nimic. E o propoziţie pe care am citit-o mai demult, iar acum mă gândesc la ea. Mă duc să dorm, să uit.

~

„Unele lucruri ţin de autoritatea noastră, altele nu. De noi ţin opinia, sentimentul, aversiunea.”
(Epictet, Manualul)

Mai bine nu


Dragul meu Jurnal mâhnit,


Mâhnirea ţi-am produs-o eu, părăsindu-te. Dar n-a fost vina mea, o ştii, chiar dacă nu-i cazul să vorbim despre vină. Plus că tu n-ai putut suporta niciodată cuvântul „vină”. Într-adevăr, e un cuvânt insuportabil. Ştii, dragul meu Jurnal mâhnit, „mai bine nu” a fost expresia mea cea mai frecventă în aceşti ultimi ani. Lumea e plină de oameni şi toţi vor câte ceva. Şi în mica mea călătorie prin viaţă am dat mult, o ştii, dar aproape întotdeauna persoanelor care nu cereau nimic, pentru că nu aşteptau nimic de la alţii şi de la lume. Se întâmpla destul de des să întâlnesc un bătrânel desculţ, cu cămaşa bucăţi, sprijinit în toiagul lui, prinvindu-te cu ochii limpezi şi fireşti ai celui care are să-ţi spună doar bună seara... Şi atunci da, îi dădeam ce aveam, chiar totul, pentru că în clipe ca acelea trebuie să dai totul.

Dulcele si scumpul meu Jurnal, ba chiar preaiubitul meu Jurnal, pentru că asta-i ceea ce a provocat regăsirea noastră, preaiubit şi nu scump. Preaiubitul meu Jurnal, care exişti oricât am încercat să te îndepărtez în aceşti ani, în timp ce scriu, imagini şi cuvinte se înghesuie în mintea mea, ca atunci când rămân închise într-un vis. Umerii ei, pe care-i îmbrăţişez în semiîntuneric, cuvintele pe care mi le murmură la ureche, contrazicerile din conversaţiile nocturne, izbucnirile în râs simultane, succesive şi prelungite pentru copilăriile sale care-mi plac atât de mult şi până şi felul ei de a-mi strânge ceafa scuturând-o cu duioşie, cu un gest de falsă mustrare... Iar imaginile pe care ţi le descriu, preaiubitul meu Jurnal, sunt regrete şi păreri de rău, pentru că nimeni nu va putea să-mi redea timpul pe care l-am lăsat să se scurgă printre degetele anilor, nimeni nu va putea să îmi restituie ceea ce am pierdut doar pentru că eu n-am avut puterea să nu pierd. Dar poate că voi regăsi timpul pierdut departe de dulcea mea dragoste, ştiu că-l voi regăsi pentru că mi-a fost de ajuns să văd cât de puternică şi pasională era sub mine, ca să înţeleg că timpul pierdut se regăseşte uneori doar în câteva ceasuri, ceasurile în care am auzit-o strigând de plăcere de trei ori la rând şi apoi în zori, între somn şi veghe, în timp ce o ţineam strâns îmbrăţişată pe la spate şi ea profita spre plăcerea ei... şi a mea.

Astăzi sunt sigur că această plăcere va continua pentru totdeauna. Am doar o mică nelinişte... dar ştii cât de mult o iubesc? O iubesc şi o aştept. Pentru mine, timpul e ca şi oprit, ştii?



photo

O-să-fie


Masiv, nestăpânit, în pantalonii lui de stofă, era întruchiparea însăşi a forţei elementare, a ceva nespus de puternic şi deopotrivă de ameninţător desprinzându-se de trecut sub ochii lui, luptându-se să smulgă cordonul ombilical care îl lega de trecut… Ea îl privea speriată. Niciodată nu-l mai văzuse atât de scos din fire, aproape că nu-l mai recunoştea. Se plimba de colo până colo prin încăpere, cu paşi mari, privind din când în când în jur de parcă ar fi căutat ceva, un obiect material asupra căruia să-şi reverse furia.
Fiindcă aceasta era vremea în care toate împlinirile păreau posibile. Era vremea lui O-să-fie. Era vremea dinaintea lui Niciodată-nu-va-mai-fi şi avea să treacă încă mult înainte de a veni pentru ei atât vremea lui A-fost cât şi aceea plină de pustietate a lui Ar-fi-putut-să-nu-fie. Dar cel îngrozea pe el cel mai tare era acea vreme… cea atât de cumplită şi de chinuitoare şi de improbabilă a lui... Ar-fi-putut-fi.

Uneori trăiau sentimentul că întâmplările le-au luat-o înainte… trădări făptuite sau îndurate, greşeli şi neînţelegeri… Numai că ei şi-au dat seama de acest lucru cu întârziere. Vreau să zic că pe moment intuiau, dar aveau să înţeleagă abia pe urmă. De fapt, sunt vieţi în afara orarului. Mai cu seamă, iubirea lor era în afara orarului. Un fruct mereu prea crud ori prea copt.

- Eşti sigur?
- Nu, răspunse el. Nu sunt în întregime sigur. Dar cred că merită încercat.

Atunci îşi dădură seama că hotărârea lor fusese deja luată, că pur şi simplu ajunseseră la capăt, în punctul în care nu mai puteau suporta să stea departe unul de altul, aşteptând zi de zi ca eventimentele să-şi urmeze cursul, tot mai mult depăşiţi de fatalitatea lor...

...un motiv ca să-ncerc mai mult



Tu, eşti globul de cristal
ce-mi arată drumul către mal
când mă pierd în lumea mea şi-aş vrea
să-nving tristeţea grea...

Tu, nevăzut, dar te simt,
te ignor, dar nu pot să mă mint,
eşti în ceea ce respir, eşti tu,
firul ce mă leagă de miracolul din zori
când din vis cobori, în tot ce ating în jurul meu
chipul tău îl văd mereu, în gând
eşti orice, oricum, oricând...

Tu, aşteptarea din amurg
când secundele încet se scurg
cu atingeri moi de catifea
alintate-n mâna ta.

Tu, eşti ideea de intens
căutării mele-i dai un sens,
un motiv ca să încerc mai mult.

Tu eşti vocea ce-o ascult,
eşti chemarea de demult
ce mă face să nu-mi aparţin, nu mai sunt eu,
nu mai e nimic al meu, eşti tu...

Nu pleca, nu spune nu...

(Conexiuni - Tu)

Scrisoare de la mine pentru mine

Draga mea,

Ştiu că te ocupi de trecut. E profesia ta, dar asta-i altă poveste, crede-mă. Trecutul este mai uşor de citit. Cineva se întoarce şi, dacă poate, aruncă o privire înapoi. Şi apoi, fie ce-o fi, rămâne mereu cumva prins, măcar într-o părticică.
Uneori sunt de ajuns doar mirosul şi papilele gustative, e un lucru cunoscut, îl ştim din anumite romane, frumoase chiar.
Uneori o amintire, oricare ar fi: un obiect văzut în copilărie, un nasture găsit într-o cutie, o scrisoare, o persoană care, fiind totuşi alta, îţi aminteşte de altcineva, un bilet vechi de troleibuz... Şi, pe neaşteptate, te şi afli acolo, în troleul care mergea zăngănind de pe Moţilor la mall, te îndrepţi uşor spre intrarea facultăţii, scara monumentală cu balustrada din fontă, urci, emoţiile te copleşesc, presiunea devine insuportabilă, te îndrepţi spre baie, uşa se deschide şi... nu te miri deloc. Vezi că oglinda veche, cu pete brune e străbătută de o crăpătură de la un capăt la altul şi-ţi aminteşti că în ziua aceea ţi-am spus cu o voce gravă: Cineva cu o boală ca asta nu poate să înfrunte singur destinul. E ca şi cum ai chema nenorocirile. Şi în clipa aceea, de rememorare, înţelegi că uşa s-a deschis pur şi simplu singură pentru că tu, cea care voia să înfrunte de una singură destinul, ai fost învinsă precum toţi aceia care vor să înfrunte singuri destinul, cine ştie unde crăpat. În schimb oglinda crăpată este tot acolo, ca în ziua în care tu ai înţeles clar ce urma să se întâmple.
Sau iei o ramă, cu o fotografie oarecare, a unei persoane oarecare, ca mine, ca tine, ca oricare alta. Şi-ţi dai seama că viaţa se află acolo, în diferitele fragmente pe care le închid dreptunghiurile stupide de lemn, fără s-o lase să iasă din strâmtele margini. Şi viaţa se dilată nerăbdătoare, vrea să treacă dincolo de dreptunghiul acela, pentru că ştie că acea copilă, îmbrăcată în alb, cu mâinile împreunate, mâine va plânge pe ascuns pentru că se va ruşina de ea însăşi. O notă mică sau sentimentul de vinovăţie după un ceas de masturbare? O mică mârşăvie? Mică sau mare, nu are importanţă, pentru că ea presupune remuşcarea... Dar fotografia aceea lipsită de expresivitate, nu lasă să evadeze adevărul gol goluţ din cei câţiva centimetri ai ei. Viaţa este prizioneră acelei reprezentări, de ziua următoare doar tu îţi mai aminteşti.
Un prieten de-al nostru susţine că sinuciderea, prin faptul că e o alegere radicală, paradoxal, în fond e mai uşoară. Un gest şi... gata. Mult mai grea este tăcerea. Ea presupune răbdare, statornicie, încăpăţânare şi, mai ales, se confruntă cu viaţa noastră de zi cu zi, cu zilele care ne rămân, una după alta, într-adevăr lungi... Duşmanul tăcerii este timpul. Ştim amândouă cum s-au petrecut lucrurile, dar tu mă vei întreba cine le mânuieşte. Un nimic. Un nimic mânuieşte totul. Un alt prieten ne spunea că lucrurile nu se întâmplă pur şi simplu. Ba, draga mea, lucrurile se întâmplă aşa, pur şi simplu. Şi nu mulţi sunt cei care vor spune: Iată, am reuşit! fără să fi cerut cerut ajutor...
Odată... totul se va sfârşi într-o clipă, într-o modestă bulă, un reziduu, un nimic făcut din nimic... De aceea îţi trimit un salut imposibil, ca al celui ce face semne zadarnice de pe un mal al fluviului spre celălalt, ştiind că nu există maluri. Într-adevăr, crede-mă, nu există maluri, există doar fluviul. Înainte nu ştiam, dar există doar fluviul. Aş fi vrut să-ţi strig: Atenţie! Atenţie! Bagă de seamă că există doar fluviul! Acum ştiu. Ce idioate... Ne preocupam atâta de maluri, când, de fapt, nu exista decât fluviul! Dar e mult prea târziu, la ce bun să-ţi mai spun acum?

Hai, te pup...

Coşmar şi stare de spirit

[...] Atunci Almitra zise: „Vorbeşte-ne despre Iubire.”. Iar el îşi înălţă capul privind mulţimea şi o tăcere adâncă pogorî peste toţi. Apoi, cu o voce mare, începu:

„Când iubirea vă face semn, urmati-i îndemnul,
Chiar dacă drumurile-i sunt grele şi prăpăstioase,
Şi când aripile-i vă cuprind, supuneţi-vă ei,
Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni,
Iar când vă vorbeşte daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea-i ar putea să vă sfarme visurile,
asemenea vântului de miazănoapte care vă pustieşte grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice.
Precum vă face să creşteţi, ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.
Precum ea se ridică la înălţimea voastră,
alintându-vă ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina soarelui,
Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre,
Zdruncinând încleştarea lor cu pământul.
Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră.
Vă treieră pentru a vă descoji.
Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.
Vă macină până la înălbirea făinii.
Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi,
Ca apoi să vă hărăzească focului său,
şi să puteţi deveni pâinea sfântă la ospăţul divin.
Toate acestea vi le va da iubirea, pentru ca, astfel,
să vă puteţi cunoaşte tainele inimii, şi astfel să deveniţi
o parte din inima Vieţii.
Dar dacă, stăpâniţi de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul iubirii,
Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri,
unde veţi râde, dar nu cu întreaga voastră bucurie
şi unde veţi plânge, dar nu în toate lacrimile voastre.
Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la sine.
Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită;
Fiindcă iubirii îi e de-ajuns iubirea.
Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi „Creatorul este în inima mea”,
ci mai degrabă „eu sunt în inima Creatorului”.
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul iubirii,
fiindcă iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul spre ea însăşi.
Iubirea nu are altă dorinţă decât aceea de a se împlini.
Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca ele acestea să fie:
Să te topeşti şi să devii izvor ce susurul în noapte-şi cântă;
Să cunoşti durerea prea marii duioşii;
Să fii rănit de înţelegerea iubirii;
Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându-te,
Să te trezeşti în zori cu inima înaripată
şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de iubire;
Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul iubirii;
Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului;
Şi apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit,
iar pe buze un cântec de laudă.” [...]

(Profetul de Khalil Gibran)

Scrisoare de la ea

„Într-o seară de vară o vioară cânta
aici, lânga inima mea...“




... şi eu te aştept dragul meu drag. Aştept să mă suni din nou, să îţi aud iar vocea, să te ascult şi să mă pierd printre cuvintele tale. Ce greu se scurge timpul când aştepţi... Uneori te cuprinde o agitaţie ciudată care-ţi fură somnul. Nelinişte care nu e nici durere propriu-zisă, nici frică, un zbucium asemănător cu frământarea pe care o ai în noaptea dinaintea plecării pentru totdeauna într-o ţară îndepărtată.
M-am pornit la drum de multe ori. Să-ţi scriu ţie, să îmi scriu mie, să mă ajut pe mine arătându-ţi sufletul meu... Dar am greşit de multe ori şi, probabil, continui să o fac. Uneori pur şi simplu nu-mi mai pasă. Nu-mi mai pasă pentru că... nu-mi mai pasă. Nu mai dau importanţă niciunui astfel de lucru, nu mai intră nimeni în sufletul meu, iar atunci când se întâmplă mă sperii, îl dau afară şi mă îndepărtez.
Ai avut vreodată senzaţia că nu mai ai timp? Nu mai am timp. Simt asta... şi m-aş muta. M-aş muta într-un loc unde timpul nu e atât de important. Tic-tac, tic-tac, tic-tac... Dong! Înfricoşător!
M-ai întrebat cu ce sunt îmbrăcată şi nu ţi-am răspuns. Pantaloni scurţi albi şi un tricou bej. Şi stau ghemuită pe un colţ de canapea sub o pătură de velur roşie. E frig. Pun pariu că afară ar fi mai cald. E rece casa asta. Are camere înalte, în stil baroc şi în odaia asta cu mobilier scund este un candelabru din fier forjat. În mijloc o masă ovală din lemn de mesteacăn, iar de jur împrejur scaune cu spătar înalt şi pernuţe duble. Pe pervazul ferestrei sunt ghivece cu tuberoze şi de afară vine un parfum ameţitor de flori de tei. În verandă, bunica lui Carmen are un patefon. A adormit într-un fotoliu din nuiele de răchită cu un motan foarte gras în braţe, ascultând romanţe vechi.

„E tristă vioara şi plânge şi ea,
E tristă ca inima mea!
Nu e lucru uşor
Să uiţi un vis de amor…
Să-nţeleagă nu e nimenea!”

E frumos aici. Îmi place. Şi am atâtea de povestit, de aşternut pe hârtie, dar rândurile parcă-mi fug din faţa ochilor, cuvintele îmi joacă feste şi… chiar mai mult de atât. Sunt sigură că dacă aş reciti scrisoarea asta mâine dimineaţă, la lumina puternică a soarelui, m-ar încerca diferite impulsuri de a o rupe. Lampadarele din încăperea asta sunt foarte frumoase şi în lumina asta discretă, îmi las gândurile să rătăcească, acesta fiind singurul meu refugiu, chiar şi împotriva oboselii.
Aş vrea să-ţi scriu într-o zi o scrisoare. Chiar aş vrea să-ţi scriu într-o zi o scrisoare adevărată şi totală. Mă gândesc cum ar fi dacă ţi-aş scrie-o... Ar fi scrisă în puţine cuvinte, cuvinte simple. Cuvinte care s-ar repeta din când în când, aproape naive, tocite de câte persoane le-au spus. Şi eu aş fi încă una în plus. O scrisoare care ar încerca să dea răspunsuri, dar să nu reuşească. Nici măcar nu trebuie. O scrisoare care n-ar încerca să scoată la lumină subtilităţi sau să le inventeze atunci când nu există. O scrisoare care ţi-ar spune că ultimele luni au fost doar un lung moment de idealism permis, de care mă scutur uşor, dimineaţă după dimineaţă. O scrisoare care ţi-ar spune că eu încă sunt eu şi că-mi păstrez visele, vreau să-mi păstrez visele, doar că mă trezesc în zori şi uneori mâna îmi tremură pe telefon.
Şi casa asta este şi ea aceeaşi. Lemnul vechi are acelaşi miros şi se lasă ros de cari, prin fereastra de la verandă dimineaţa pătrunde un mănunchi de raze de lumină pe care frunzele viţei de vie, căţărate pe gratiile de fier, parcă desenează pe peretele din faţă umbre ale unor simboluri chinezeşti. Şi atunci, ce plăcut ar fi să stai în fotoliul de răchită, pe când afară, în liniştea de amiază, greierii nu ar tăcea nicio clipă, şi fără îndoială sunt aceiaşi greieri. Adică alţii, dar aceiaşi din totdeauna. Şi apoi ţi-aş spune că serile sunt lungi, aproape nesfârşite şi ca să adorm, mă gândesc că ţi-aş scrie că nu ştiam că timpul nu aşteaptă. Într-adevăr nu ştiam. Nu m-am gândit niciodată că timpul e alcătuit din picături şi e de ajuns o picătură în plus ca să se verse pe jos şi să se-ntindă într-o pată şi să se piardă. Şi ţi-aş spune că iubesc, că iubesc încă, chiar dacă simţurile-mi par amorţite, pentru că sunt, iar timpul acela foarte lung acum e scurt, atât de iute şi nerăbdător. Şi apoi ţi-aş spune despre unele nopţi în care stăteam de vorbă, frânturi de conversaţii, dulci renunţări la raţiune, aşteptări transfigurate prin oglindă. Ţi-aş spune despre poveştile de mai pe care le-am inventat împreună, gândindu-ne că ele curg de la sine, fără să ne dăm seama că şi noi trecem odată cu ele.
Şi ţi-aş mai spune că te aştept, chiar dacă nu-l aştepţi pe cel ce nu se poate întoarce, deoarece ca să te întorci la ceea ce a fost ar trebui să existe ceea ce a fost, iar asta-i cu neputinţă. Dar ţi-aş spune uite, ceea ce a fost în tot timpul acesta, care pare atât de imposibil de pătruns, ca atunci când burghiul sfredeleşte stratul de granit întâlnit în cale, ei bine, nu va constitui nicidecum un obstacol de nebiruit când vei citi scrisoarea. O scrisoare la care m-am gândit de multe ori. O scrisoare care nu va fi scrisă pe foi roz pentru că acestea au fost ultimele mele foi roz. O scrisoare care nu va avea miros sau care va avea alt parfum. O scrisoare al cărei conţinut îmi va fi accesibil doar mie şi, poate, celor puţini care mai ştiu să citească printre rânduri. Piticule, tu ştii să citeşti printre rânduri?
Unde eşti? De ce nu mai suni? Te aştept... Încă te aştept....



Pentru totdeauna,
a ta Pitică










P.S. Am scris cu foile pe o mapă aşezată pe genunchi. Am scris urât. Mă ierţi?
P.P.S. Dacă n-ai înţeles mare lucru din ce-am scris nu mă-ntreba că nici eu nu ştiu.

Scrisoare de la el

10 august 2009

Iubita mea,

Scriu scrisoarea asta neştiind dacă o voi trimite vreodată. În continuare ai dubii dacă să îmi dai adresa sau nu. Este şi va fi mereu alegerea ta. E trist totuşi şi mă doare când te văd aşa nehotărâtă. Este bine totuşi că în clipa asta este singurul lucru trist.
Te iubesc, te iubesc cum n-am făcut-o niciodată. Te iubesc ca un nebun şi asta mă face să mă simt că trăiesc. Visez, visez la o viaţă alături de tine şi simt cum mă cuprinde un entuziasm nebun.
Stăteam într-o zi şi încercam să mă gândesc la altceva în afară de tine. N-am reuşit. Nu cred că voi reuşi vreodată. Trăiesc un vis. E prima dată când iubesc cu toată fiinţa mea aşa cum o fac acum şi asta îmi dă voinţă şi puterea să vreau mai mult şi să continui să te iubesc şi mai tare. Tot ce am oferit până acum este nimic faţă de ce am de oferit de acum înainte.
Mă trezesc dimineaţa şi primul meu gând este… te iubesc. Adorm noaptea cu acelaşi gând. Nu e asta dragoste oare? Nu e disperarea cu care mă agăţ de orice ţine de tine dragoste?
Te ador, te-am ridicat undeva pe un piedestal şi ţi-am făcut altar. Eşti zeiţa mea, fără tine viaţa nu mai are culoare, nu mai are gust, nu mai are miros. Tu eşti universul meu şi tu eşti singura care are cheia fericirii mele. De acum înainte vom fi fericiţi. Nu o spun eu, nu o spui tu, o spunem noi. Vorbesc de no şi simt cum îmi bate inima mai tare. Te vreau, te vreau atât de tare că simt că înnebunesc. Te vreau cu o dorinţă atât de arzătoare încât cred că o să explodez.
Iubita mea, iubitului tău îi e atât de bine ştiind că tu, iubita mea, veghezi asupra lui. Îmi place vocea ta dimineaţa, îmi place vocea ta la prânz, îmi place vocea ta seara. Trăiesc pentru mine, trăiesc pentru tine, trăiesc pentru noi.

Cu dragoste, iubitul tău veşnic,
A.

În seara aceea, înconjurată de cuvintele lui şi totuşi simţindu-se singură, un alt sentiment care n-ar fi trebuit să existe, la un loc cu îndoiala şi regretul şi vinovăţia şi mila, în vreme ce el îşi făcea alte planuri de viitor, ea se gândi din nou la el şi îşi spuse: n-am putut face nimic pentru el, nici măcar n-am ştiut.

photo

Je t'écris d'un baiser, je t'écris d'un départ







„Au grand loto de l'univers j'ai pas tiré le bon numéro. Je suis mal dans ma peau.”

Querelae

[...]

PRIMUL PATRICIAN: Numai că, din fericire, suferinţele nu ţin o veşnicie. Tu ai fi în stare să suferi mai mult de un an?
AL DOILEA PATRICIAN: Eu, nu.
PRIMUL PATRICIAN: Nimeni n-are această putere.
PATRICIANUL BĂTRÂN: Viaţa ar deveni de nesuportat.
PRIMUL PATRICIAN: Pe drept cuvânt. Uitaţi-vă la mine, anul trecut mi-a murit nevasta. Am plâns foarte mult, şi apoi am uitat... Din când în când sunt trist. Dar, la urma urmei, nu-i nimic.
PATRICIANUL BĂTRÂN: Natura le rânduieşte bine pe toate.
[...]
(Caligula de Albert Camus)

Visele pier

Doare şi nu vreau morfină (partea 1)

Stătea întinsă pe patul îngust şi părea liniştită, dar când s-a apropiat mai mult a văzut că faţa, atât cât se vedea din ea, fiindcă părul îi era desfăcut, îi era acoperită cu broboane de sudoare care din când în când i se prelingeau în jos, pe gât, în dâre prelungi, amestecate cu parfum. I-a simţit îndată prezenţa, întorcându-şi capul către el.
Simţi în acelaşi timp durere şi o imensă uşurare.

Suflete pustii III

Merse la fereastră, o deschise şi se aplecă în afară. Au început să se usuce frunzele, îşi spuse. Nucii şi castanii şi le-au pierdut primii. Au rămas goi în timp ce ceilalţi copaci sunt încă înfrunziţi. Ciudat.
Se întoarse, aşezându-se pe pervaz. În spatele lui luminile oraşului străluceau, pierdute în noapte. Cămaşa lui albă, desfăcută la primul şi ultimul nasture, tăia fondul de întuneric noptatec şi vântul venind din afară îi răvăşea uşor părul retezat scurt. Niciodată nu se simţise mai viu ca acum, mai însufleţit. Îşi aminteşte ce prostie ar fi putut să facă în noaptea aceea, după ce plecase de la ea. După ce mama ei îi dăduse acea ultimă scrisoare şi el o citise. A vrut să se sinucidă. Singurul lucru care l-a oprit a fost gândul la scandalul şi suferinţa care s-ar fi iscat. A reuşit să se stăpânească şi s-a întors neobservat. Nu l-a salvat niciunul dintre principiile oarbe ale educaţiei pe care a primit-o şi nici teama de pedeapsa veşnică. Şi să nu te amăgeşti nici cu ideea că a vrut să se omoare din dragoste pentru că era exact contrariul ceea ce simţea în clipele acelea. Trăise toate astea înăuntrul său fără să se confeseze nimanui şi a doua zi era acelaşi pentru cei din jur însă de fapt cu totul şi pentru totdeauna alt om.
Ar fi trebuit să vorbesc atunci cu ea. Tot timpul ar fi trebuit să vorbesc cu ea, fără să-mi pese de orgoliul meu, de încăpăţânarea ei. N-ar fi trebui să o las să plece. Se uita în oglindă şi încerca să se recunoască. N-ar fi putut spune dacă ceea ce gândise fusese o afirmaţie, o întrebare sau poate doar o modalitate de a-l face să treacă mai departe. Nu era emfatic şi nici prea convins. Era perfect calm. Profilul îi era hotărât, tânăr, puţin dur şi în ciuda a tot ceea ce i se întâmplase, nu părea deloc obosit. Dar oricum ar fi putut să fie, acum nu mai are rost să mă gândesc. Da, aşa e. Acum totul s-a terminat. Acum nu mai am pe nimeni. Nici nu am de gând să mă mai complic. Am să stau o vreme liniştit şi apoi voi vedea. Nu aş vrea să mă leg de o altă femeie. Eu o vreau pe EA. Nici nu pot seara dupa o bere şi o carte sau un biliard să mă duc la curve. Nu-mi stă în fire. Nu aş putea îndura şi schimbarea asta.
Luminile care mai rămăseseră se stingeau încet şi blocurile apăreau din loc în loc albe cu ferestrele arcuite printre umbrele fantastice şi mişcătoare ale copacilor pe sub care un câine râios trecea fără grabă, proiectate de lucirea felinarelor pe şosea. Îşi dădu seama că era să uite ceva. Din buzunarul interior al jachetei aruncate pe fotoliu scoase un portofel negru de piele. Căută într-una dintre despărţituri şi luă de acolo, cu grijă, un obiect mic, care luci slab în mâna lui. Îl aşeză în palmă şi îl privea.
Luminile oraşului clipiră în noapte cu o ultimă sforţare, apoi se stinseră una câte una. O singură fereastră rămase luminată până în zori şi dacă vreuna dintre fiinţele care dormeau în satele din vale, pe ramuri, în scorburi, în tufişurile de pe malul râului, în curţi sau pe sub firele de iarbă din grădini ar fi trecut în timpul acela prin faţa ei ar fi văzut înăuntru, dar foarte aproape de fereastra deschisă, un bărbat singur, stând nemişcat, privind în întuneric afară şi oarecum în jos, ceva numai de el cunoscut. Iar dacă fiinţa aceea, om, pasăre sau animal, ar fi intrat atunci în cameră, probabil că el nici nu şi-ar fi dat seama. Ochii lui cenuşii, clari şi reci erau fixaţi pe medalionul ce-i strălucea în palmă şi pe care erau gravate frumos literele:

A ta pentru totdeauna!

Suflete pustii II

Trecuse aproape o lună de când primise acea scrisoare. Acum era ceva ciudat în modul în care se comporta. Un fel de înstrăinare, de estompare a conştiinţei. Părea că trăia concentrat mai degrabă în interiorul său decât în afară. Vorbea foarte puţin, nu dorea compania altora. Nici măcar pe a lui. Nu mai dormea, nici noaptea, nici ziua. Era întotdeauna treaz, dacă trezie se putea numi starea aceea. Părea cufundat într-un vis, între el şi ceilalţi se ridicase un zid, prin care ei îl puteau vedea, însă lui îi apăreau tot mai şterşi, tot mai îndepărtaţi. Era ca o lentă coborâre în infern, care începuse din nou de ceva vreme, după ce o dată apucase să creadă că ieşise în fine la suprafaţă.
Îşi derula în minte firul evenimentelor, punând laolaltă toate elementele pe care le cunoştea şi căutând să identifice acea fisură, greşeala iniţială care declanşase întregul dezastru, ajungând la concluzia că nu existase nicio greşeală iniţială, ci o serie întreagă de greşeli, slăbiciuni, întâmplări nefericite şi interpretări greşite ale evenimentelor. Îi răsunau în minte ca un ecou mut acele cuvinte care îi păreau acum goale, acele cuvinte ce ea i le scrisese pe bucata aceea de hârtie care în doar o lună devenise ponosită.

Mi-e dor de tine şi ştiu că nu reuşeşti să mă înţelegi, dar faci tot posibilul. Aş vrea să fim împreună.

Fuseseră întotdeauna înţelesuri ascunse în ceea ce îşi spuseseră până atunci, dar de data aceasta nu era sigur că înţelesese bine şi ea i se păruse agresivă şi arogantă. Refuza să creadă că, undeva în interiorul lui, propria lui intoleranţă era aceea care-i denatura imaginea despre ea şi că, în ciuda zilelor petrecute împreună, acum, oricât de mult se străduia, nu reuşea să o înţeleagă.
Ochii lui se întunecau, devenind aproape negri, ca şi cum o furtună din adâncuri i-ar fi cuprins aducând la suprafaţă toate gândurile nerostite şi tablourile întunecate pe care nu dorea să le vadă.
Îi venea să se ridice în picioare, să deschidă fereastra şi să strige:


Te iubeeeeesc! Te iubesc, mă înţelegi?! Te iubesc! De ce îmi faci asta?! De ce?

Suflete pustii I

Stătea uneori singur noaptea, neputând să adoarmă, scriindu-i ei sau, pur şi simplu, gândindu-se, probabil încercând să-şi explice, fără să reuşească vreodată, cum de fusese posibil, derulându-şi în minte firul evenimentelor, de la început şi până în momentul în care totul s-a terminat. Retrăia coşmarul aceloraşi întrebări nerostite care aşteptau răspuns, aceleaşi răspunsuri imposibil de dat. Şi pe măsură ce noaptea înainta, în tăcerea surdă, el era mereu cuprins de o dorinţă din ce în ce mai mare şi mai arzătoare... să ştie ce face.
Era o noapte fără lună, un întuneric obositor şi sufla un vânt îngheţat pătrunzător. S-a retras în tăcere şi a rămas acolo măcinat de întrebări, ascultând şuieratul vântului care îi răspundea şi în care i se părea că desluşeşte în răstimpuri vocea ei. Scoate de la piept o bucată de hârtie îngălbenită, aproape zdrenţuită de câte ori fusese citită şi recitită, acoperită cu litere regulate, simetrice, caligrafiate în stil vechi, elegant. Începu să citească, aproape în şoaptă şi vântul împrăştia movile de frunze roşcate şi aurii ca nişte flăcări, îi prelua şoaptele, purtându-le mai departe, transformându-le într-un vaiet prelung, foşnitor, nesfârşit.

Iubitul meu,

A nins astăzi toată ziua. Acum ninsoarea s-a oprit. E noapte şi vreau să ştii că m-am gândit la tine şi mă voi gândi până în ultima clipă. Am avut mult prea puţin timp, dar te iubesc şi când mă gândesc în urmă îmi dau seama că te-am iubit întotdeauna. Ai fost călăuza mea, îngerul meu, şi oriunde m-aş afla voi fi a ta şi te voi aştepta, oricât.
Uneori, când reuşesc să adorm, mă urmăreşte un vis îngrozitor. Vreau să mă întorc înapoi acasă. Trebuie să trec un râu şi tu mă aştepţi de cealaltă parte. Nu găsesc o barcă, toate au fost ocupate şi plutesc în josul râului. Mă arunc în apă şi încerc să înot, dar râul creşte, devine tot mai lat, iar tu te îndepărtezi. Te strig, dar tu îmi reproşezi că nu m-am gândit la noi, apoi totul se întunecă şi mă trezesc. Nu mai adorm, rămân cu un sentiment de pustietate. Mi-e dor de tine şi ştiu că nu reuşeşti să mă înţelegi, dar faci tot posibilul. Aş vrea să fim împreună.
Mi se întâmplă uneori să nu-mi mai pot aminti chipul tău. Atunci scot fotografia ta şi o privesc. Este deja înnegrită de câte ori am ţinut-o în mâinile mele transpirate. Privind-o am impresia că nu-ţi mai recunosc imaginea, că nu-mi mai aparţii.
Aş vrea să se termine totul curând, acest zbucium al meu stupid, această frământare a mea ucigaşă. Dacă voi reveni, n-am să te mai părăsesc niciodată. Dacă nu, n-aş vrea ca amintirea mea să-ţi întunece viaţa.
A ta pentru totdeauna,
Elis

Tăcu o vreme, căutându-şi parcă cuvintele. Simţi acea durere fără nume pe care o mai cunoscuse şi înainte, urcându-i în piept şi înăbuşindu-l. Parcă ar fi fost ceva acolo ce se zbătea să iasă afară şi nu putea. Se ridică şi ieşi, trecând pe lângă mama lui care gătea în bucătărie, o femeie modestă gătind o mâncare din varză şi ce mai putuse aduna, simţindu-i privirea împlântată în spate ca un pumnal multă vreme după ce ieşise.
Privi către ferestrele întunecate ale celeilalte case, căutând acolo un răspuns. Ea poate să doarmă, îşi spuse. Apoi cu o mare uimire, prima mare uimire din viaţa lui, auzi ecoul dinăuntrul său:
EA poate să doarmă.

Tu nu eşti la fel

- Priveşte-mă, spuse ea, ridicând plasa neagră care îi acoperea chipul, şi ceea ce văzu îl lăsă încremenit, nu numai prin frumuseţe, ci prin faptul că era chipul unei femei, maturizată prin suferinţă. Priveşte şi spune-mi ce vezi.
- Nu ştiu. Nu pot. Nu-ţi pot descrie ceea ce văd, am rămas fără cuvinte. Le-am pierdut. Am pierdut demult aceste cuvinte, undeva pe drum.
- De ce nu mi-ai mai scris niciodată de acolo? întrebă ea. Nici măcar o dată. Dacă ai şti cât te-am urât pentru asta…
Ochii lui negri erau îndreptaţi asupra ei, cu privirea pe care ultimul bărbat din lume ar fi aţintit-o către ultima femeie rămasă. Apoi se auzi pe sine însuşi rostind acele cuvinte, înainte de a putea crede că le spusese, prea târziu ca să le regrete.
- Lumina mea, steaua mea călăuzitoare… Dragostea mea, ce crezi că era acolo ca să îţi fi putut scrie ţie? Şovăi o vreme, aşteptând din partea ei ceva, un răspuns , un gest, o reacţie care întârzia să se arate.
- Aş fi dorit, spuse ea, străduindu-se să-şi stăpânească lacrimile care începuseră în sfârşit să-i curgă pe faţă, lacrimi ţinute îndelung înăuntrul ei până atunci, să ştiu ce era aici, şi îşi puse mâna pe pieptul lui, în dreptul inimii.
- Nu, îi răspunse el. Să nu vrei asta, pentru că acolo înăuntru e mult mai rău decât ce ai văzut deja.
Ea îl privea cu o implorare mută, cu privirea unui condamnat la moarte aflat înaintea călăului şi atunci când putu vorbi din nou îl întrebă:
- Te-ai gândit vreodată la mine?
Îşi dădu seama că nu avea rost să încerce să nege.
- Ai fost cu mine în fiecare zi blestemată a vieţii mele, singurul lucru cu adevărat bun la care mă puteam gândi, chiar şi atunci când voiam mai mult să te uit.
Se ridică şi merse la fereastră, iar privirea i se intunecă dintr-o dată... Se uita pe fereastra aia spălăcită, privea în gol şi nu reuşea să recunoască peisajul. În clipa aceea a avut o revelaţie. O părăsise atâta timp… Se întoarse spre ea, făcu doi paşi şi îi ridică bărbia. Se uita-n ochii ei ca-ntr-o oglindă. Nici el nu mai era cine fusese atunci când a plecat. Îi şterse cu dosul mânecii lacrimile, se apropie şi o sărută pe frunte. Buzele-i rămaseră lipite pentru o clipă, lăsând în urma lor o pată rece. Se ridică şi înecat de gânduri mai zăbovi vreme de un pas apoi, trăgând cu mare greutate un scaun, se aşeză din nou lângă fereastră. Îşi puse mâinile pe marginea ferestrei şi capul îi căzu pe gânduri. Acolo, când era în îndepărtare, ştia ce să facă. Aici, încolţit de respiraţia ei sacadată şi de lacrimile ei seci, ar fi vrut să fugă. Ar fi făcut-o a doua oară, dar undeva, în disperarea lui, îşi promisese să nu greşească şi a doua oară. Fără să se uite la ea îi spuse:
- Îţi mai aduci aminte când eram copii? Îţi mai aduci aminte părul de la poartă? Îţi mai aduci aminte rochiţa ta albă cu flori de magnolie? Îţi mai aduci aminte când stăteai în leagăn şi-mi promiteai că nu o să mă uiţi niciodată? Am plecat din cauza mea şi… m-am întors pentru tine. Acum dacă vrei să mă izgoneşti, fă-o. Dar nu uita că singurul gând care m-a îndemnat să vin acasă ai fost tu. Acum când gândurile mele nu mai sunt ale mele şi sunt ale noastre, aş vrea să ştiu şi gândurile tale.
Ea, ridicând privirea, se aşeză pe fotoliul din colţ şi scoase o cutie de după el. Era o cutie mică, maronie, puţin mai mare decât o cutie de bomboane cu cremă de zahăr, aşa cum erau pe vremea bunicii. O strângea la piept aşa de tare ca şi cum viaţa i-ar fi depins de acea cutiuţă mică şi ochii îi licăreau ca două luminiţe-n noapte.
- Aici sunt gândurile mele, spuse ea. Aici suntem eu şi tu, aşa cum n-am fost niciodată. Aici e fericirea pe care am căutat-o, aici sunt visele mele.
O deschise şi, cu o mână tremurândă, îi întinse un teanc de hârtii îndoite şi-nnegrite de vreme. Erau legate cu o sfoară albă şi deasupra era poza lui.
- Ia-le. Priveşte ce ai lăsat în urmă. Hai, fii bărbat măcar de data asta şi cu o mişcare bruscă se apropie de el şi i le lăsă în poală. Citeşte, eu le-am citit cu cel puţin o dată mai mult decât ar fi trebuit. Citeşte-le şi tu măcar o dată.
Nu erau grele, dar greutatea ce erau în ele îl apăsa atât de tare încât simţea că totul în jurul lui se rupe şi pământul îi fugea de la picioare. Le pipăi cu mâna, le mirosi o clipă, se uită la ea apoi la teancul acela mare din faţa lui, se uită pe fereastră apoi din nou la ea şi oftă. Chiar nu ştia ce să facă. Dacă ar fi deschis scrisorile ar fi recunoscut că a plecat, dar o curiozitate îi mărunţea gândurile pentru că îşi dorea să vadă ce a pierdut.
- Ce am eu în mână? o întrebă, uitându-se la ele. Te am oare pe tine sau doar o grămadă de hârtie roasă? şi le aruncă pe jos. Eu dacă m-am întors aici, m-am întors pentru tine. Nu m-am întors pentru trecut şi n-am venit ca să-mi şterg păcatele. Eu m-am întors pentru că iubirea mea era prea mare şi lumea nu putea să o mai încapă. M-am întors s-o-mpart cu tine, ca măcar în al doişpelea ceas să simţim fericirea. Nu fug de greşeală, fug de trecut.
Rochia ei de mătase grea foşni, umplând încăperea cu un vag parfum de liliac, parfumul amintirii, iar el simţi o tristeţe ucigătoare cuprinzându-l şi îşi întoarse obrazul spre ea. Se apropie şi o îmbrăţişă.
- Ce tare îţi bate inima. Lasă-mă să te mai ţin aşa câteva clipe, doar să stăm aşa. Dacă ai şti de câte ori, noaptea, am visat la clipa când aveam să te ţin în braţe din nou… Nu ţi-aş mai da drumu niciodată.
Braţele lui o ardeau. Ar fi vrut să se poată elibera de el, să fugă undeva departe. Ar fi dat orice să nu simtă ceea ce simţea. Ar fi dorit să i-o spună, dar buzele ei nu voiau să se deschidă. Chinuită de remuşcare, fără să-şi poată da seama cine făcuse primul pas, se trezi sărutându-l şi îl simţi contopindu-se cu fiinţa ei. Îl privi cu ochii scăldaţi în lacrimi şi îi spuse:
- Fă dragoste cu mine, Claudiu.
El tresări de parcă l-ar fi lovit. O lăsă din braţe şi făcu un pas înapoi.
- Ce spui? o întrebă aproape în şoaptă. Ştii ce spui, Maria?
- Sigur că ştiu. Nu mai sunt copil. Vreau să faci dragoste cu mine.
Păşi spre el, iar el se trase încă un pas. Ea înaintă din nou şi lăsă să-i cadă rochia de mătase. El mai făcu un pas în spate, se lipi de zidul rece şi cu privirea pironită pe sânii ei albi ca laptele simţi cum se aprinde-n el dorinţa să muşte din sfârcurile rozalii pe care ea i le împingea în faţă.
- Aş vrea să fiu o mică balerină uşuratică şi lipsită de griji pentru o noapte măcar, o noapte petrecută cu tine, apoi aş putea muri.
- Nu plânge, micuţa mea, spuse el, ridicându-i rochia la loc şi mângâindu-i părul de culoarea abanosului îndelung şlefuit. Va veni şi vremea ta. Vei fi fericită, numai că nu voi fi eu acela… gândi el.

photo

Dor... Dor de mama

Îşi imagina în minte conversaţia pe care ar fi putut-o avea, cuvintele pe care i le-ar fi spus, în care se afla o parte din sufletul ei.

- Nu înţelegi, mamă? zise ea cu o voce adâncă, venită parcă din măruntaiele pământului, de acolo unde avea să se întoarcă în curând. Nu înţelegi? A trecut pe lângă mine şi nici nu m-a privit, el, care îmi spunea că mă iubeşte cum n-a mai iubit pe nimeni vreodată.

Avea în voce o legănare lentă, nepământeană, care nu era a ei ci a pietrelor şi a râurilor, a salciilor şi a cerului, o voce plină de jale, de durere…

- Ce e asta, mamă? Mă trezesc dimineaţa şi mă-ntreb ce va mai urma, ce farsă cumplită îmi pregăteşte viaţa pentru acea zi. Mă culc noaptea întrebându-mă dacă asta e ceea ce-am vrut, libertatea pe care mi-am dorit-o… acest bâlci, această agitaţie monstruoasă în care ne pierdem unii pe alţii, în care nu ne mai putem regăsi nici măcar pe noi înşine. Mi-e teamă… Îmi lipseşte liniştea, mamă. Mi-e frică, mă înţelegi? Te rog spune-mi că mă înţelegi… Mă înspăimântă gândul că povestea începe să se repete, că am uitat lecţia pe care o învăţasem o dată… Spune-mi mamă… Spune-mi ce se va întâmpla acum?

Stătea în picioare, în dreptul oglinzii, fixându-se cu privirea. Avea în înfăţişare ceva imaterial, desprins de existenţa în sine, privindu-şi propriul zbucium din care se lupta să iasă la iveală femeia din ea… Fiinţa perfectă, îmbinând într-o alcătuire haotică defecte ce se vor a fi calităţi, înălţându-se de pe tărâmul pe care fusese aruncată ca pe o plajă pustie, la răsăritul soarelui. Ura dimineţile pentru că îi fur au visele. Transpirase ca după o noapte plină de cele mai groaznice coşmaruri. Era udă. Ieşită, parcă, din oceanul lumii, dintre oameni trăind în propriile lor infernuri paralele. Goală. Oarbă. Lipsită de memorie. Ştia că întrebările ei nu fuseseră sortite răspunsurilor, că şi dacă ar fi încercat să-i vorbească nu ar fi putut-o asculta, fiind prea absorbită de schimbarea aceea care se petrecea în ea. Ar fi vrut totuşi ca mama ei să fie acolo, să râdă de adolescenţa ei târzie, să-i spună:

- Aş vrea să ştii că sunt mândră de tine. Mândră pentru că am reuşit să am o fiică mai bună decât mine, mai puternică, mai curajoasă, cu o înţelegere mai adâncă a lucrurilor, mai puţin superficială, capabilă să ducă totul mai departe, până la final. Desigur, va fi multă durere , ai simţit-o deja. Carnea simte durerea. Şi spiritul o simte. Tot ceea ce trăieşte... Se spune că ar simţi-o chiar şi plantele, forme inferioare de existenţă. Problema nu e cum să scapi de această durere, pentru că nu vei putea, ci să ajungi destul de puternică să o înduri. Tu încă nu-ţi dai seama ce lung e drumul care se deschide înaintea ta, câte lucruri ţi se vor mai întâmpla, lucruri pe care nici măcar nu ţi le poţi închipui. Dar aşa e viaţa. Şi cel mai frumos lucru din viaţă e, desigur, viaţa însăşi.

Fără să vrea merse cu gândul mai departe. Simţea durerea pentru că „trăieşte”? Dar ei, generaţia ei, nu au fost niciodată vii, nu au trăit niciodată cu adevărat. Niciodată. Atunci, fără să se mai fi gândit la nimic altceva, fără să fi rostit vreun cuvânt, s-a îndreptat spre telefon. S-a oprit în faţa lui şi a format numărul.

- Alo?
- Da, puiule...
- Când a fost ultima dată când ai înţeles ce înseamnă viaţa?
- A fost demult.
- Cu cât timp în urmă?
- Pot să-ţi spun exact. Era într-o seară de august, tatăl tău se uita la meci, eu făceam clătite şi tu... le mâncai.

Îşi zări în oglindă expresia feţei schimbându-se.

- Oh, Dumnezeule. Dumnezeule mare şi îndurător. Poate fi aşa?
- Nu-ţi face griji, vorbi mama ei încet... Acesta nu-i sfârşitul lumii, puiule. E numai începutul...

Salvaţi, domn'e, emoticonii ăştia... :P

Prin ochii mei, lumea...



„Priveşte
prin ochii mei, lumea...!”

Mi-a şoptit un soldat, zicea aşa:

„Deşi destul am scandat, „pace”, să ştii! În corp eu sunt plecat cu lumea către zări,
Dar înarmat doar cu un suflet în acorduri de chitări; încerc să-mi amintesc marea-n culori,
Dar din război? Şi mirosul ei de sare, în praful armei, ce boare să-mi presare pe sub nări.
Priveşte prin ochii mei cum se vede sângele duşmanului, curgând uşor printre oraşe asuprite,
Cum luceşte pe bocanci, cum uscat îmi stă rugină, vină; pe roşul meu, colajul din obraji.
Aici nimeni nu simte, jucării de copii şi clipe disipate în nisipuri şi clepsidre.
Un glonţ aici e-un fel de bilet de tren, şi gara e la un pas de moarte, aşteaptă-n umbra
Oricărei armate; şi de aveam ochii mei de copil acum, mă împuşcam cu neştiinţă, înaite să mă plâng.
De ce? Aş muri oricând, la cât sânge rece am văzut... Tu, înţelege-mă, privirea mea, e doar un scut.”

Copil pierdut într-un mormânt, ca într-un labirint, sacou din camuflaj şi parastas făcut la birt.

„Nu am iubit decât o dată, n-am avut timp, am auzit cu zâmbetul pe buze, că azi e măritată,
Aşteaptă un copil, copilul ei aşteaptă-un tată; eu nu mai vin acasă, eu o să casc obosit la sfârşit,
Sub coasă, neiubit; armata mea din chin şi suflet de senin albastru, răstignit pe timp;
Unde mi-e ceasul? Am uitat şi ora, mi-am uitat şi pasul, ştii? În război dacă nu-ţi numeri
tot ce vezi, mori! Războiul e ca valsul... 1, 2, 3... 1, 2, 3... 1, 2 şi calci strâmb, aici nu te repezi,
Să mai repeţi; aici deschizi tâmpla ca floarea primavara şi devii doar bucăţi pe varul alb de pe pereţi.
N-ai timp să înveţi? Atunci ai timp să mori aici.

Aici secundele se aud ca nişte tălpi de bocanci, marş ce calci şi muşti din fraţi, sechelele...
Unde-mi sunt urmele? În praf udat cu sânge stau golaş, dacă mă laşi în urmă ca un laş.
Am văzut sânge şi de Paşti şi de Crăciun şi de An nou, am văzut crime barbare, oameni nebuni,
Aici e un azil, răceală, ger de cimitir; mă plimb prin unitate ca prin ultimul sanatoriu plin
Şi santinela-ţi este moarte în orgoliu şi sar ca doliu gloanţe-n noapte şi îmi pun câte o dorinţă
La fiecare în parte. Stelele războiului, că despicate-mi sunt firele finalului; carcasa din frică-mi
e cochilie, şi-mi e fruntea mai tare în credinţă, rezemată-n Biblie. Doamne-ţi sunt rob nerod,
Rod colţurile carţii-n dinti şi plâng ca un nebun, gândind printre frisoane, când la sfinţi,
Când la parinţi. Fără să simt că tu mă simţi şi mă găseşti şi în oglinzi.
Când plâng şi mă privesc şi îmi şoptesc, „să nu ucizi!”. Să nu ucizi...

Dar, am ucis Doamne şi am scăldat în sânge şi copii şi taţi şi mame şi bătrâni şi am tăiat în carne vie
şi fraţi şi frunţi şi fete şi femei, să nu mă uiţi. Am fost un surd, când mi-au cerut să-i cruţ,
În crunta-mi răzbunare, am tăiat şi-am despicat, am închis ochii şi am îndreptat spre cap! Am tras,
A curs, am smuls, m-am smuls, am plâns şi am luat vieţi, nu merit rai, eu merit iadul meu intim între
Patru pereţi; lânga cei drepţi am să raspund, ca un copil ce nu am apucat să fiu: „Îmi pare rau,
A fost decât un ordin”. Şi îmi ordon, să mor odată cu toate războaiele să mă cobor în iad,
„Uită-te prin ochii mei, soldat”. Priveşte lumea tace, e pace, şi tac.


1, 2, 3... 1, 2, 3... 1, 2, 3, iubito, m-ai călcat, dar nu contează, hai; mai avem de repetat.
În seara asta vreau să dansez cu tine. Cum nu am mai apucat să mai dansez. Dă-mi mâna iubito.

Te iubesc.

Vreau să înţelegi, vreau să înţelegi! Vreau să înţelegi că nu mai ajung acasă-ntreg,
Dar să ştii că mi-e dor de tine şi dacă mor aici mor cu tine în suflet, mor cu tine în pumni,
În arme, în tot ce ne apară, mor plângând zbierându-ţi numele şi plin în furie de regretul
Că nu am ajuns acasă niciodată. Vreau să ştii că te iubesc şi că mereu te-am iubit.
Şi că nimic nu m-a desparţit, de tine, de durere, de suspin. Vreau să înţelegi!
Vreau, vreau să înţelegi că deşi nu ştiu cine eşti acum, ce faci şi cu ce putere-mi tii dorul,
Vreau să ştii că nu te-am uitat, vreau să ştii, vreau, vreau! Vreau mult, să ştii ca te iubesc.
Nu am uitat nimic iubito! Dansez cu tine, dansez cu tine, dansez cu tine, dansez, dansez
Cu amintirile mele şi mor câte puţin. Te iubesc şi acum. Te iubesc!”

„Priveşte prin ochii mei, lumea!”

Mi-a şoptit şi o curva, zicea aşa:

„Am fost iubită, mamă, nevastă, deşi în fond de ten şi ruj nu mai găsesc o mască,
De mult îmi cască rochia de mireasă, într-o valiză prăfuită, sunt doar o piele ce asudă-n chin,
Ochi de de copil se pierd în vin şi mor neobosită. Multe dureri uscate, cască între pagini de album,
ca nişte flori. Uite, iubite, acolo eram decât noi doi! Aici sunt singură, în paturi reci
Cusute cu străini, în parcuri veci un fel de iad perpetu-n care să mă legi. Nemernici, ce mă iau de mână,
bărbaţi fără de scuze. În fiecare noapte goală, stau plină de smoală şi plâng mai mult,
mă mut din suflet în pământ, din scârţîitul patului în gândul meu abrupt, din fumul de ţigară în plămâni
să mă arunc în mii de lumi.

Mă pierd scârbită de extazul unui strâin în mine, încet în cercuri de parfumuri fine şi pastile,
Mă muşc de degete să-mi păcălesc atenţia, mă duc la duşuri reci să-mi potolesc pervers discreţia!
Şi mă ling timid, uşor pe gât, limbi ce miros a lături, mă strâng în palme bestii şi jigodii fără lacrimi.
Doamne vreau să mă aduni! Stinge-ţi ţigările pe pielea mea, bune vestiri şi copii fără de patimi, în călduri.

Icoanele mă scuipă şi Dumnezeu mă-mpinge iar. Mai uită să mă ridice, mă uit la oglinda din perete, mă atinge.”

O domnişoară pierdută de casă, dormi uşoară şi aşa îmi pieri frumoasa, crăiasă ieftină-n decorul durerilor,
Nu o să mori aşa, tu o să mori de dor. Nu simţi cât de uşor apasă mila lor? Are degete crăpate de dinţi,
Puţin sânge, are hainele uscate de sfinţi, puţin curge, are oja roşie pe unghii roasă, vrea acasă!
Are jar pe inima frumoasă din vină, râvneşte sub o coasă. O copilă.

Ascultă vântul când e singură, aude în el fluiere şi nai, ascute zile de trăit şi le înfige-n evantai,
Ascunde zâmbete de lume şi se tot caută-n costume şi în măştile postume şi în scena unui teatru de păpuşi.

„Am trăit ani de zile într-o clipă, pe pragul unei uşi, şi clanţa-nchisă m-a împins, în lume,
acum am sânge dintr-un vis, căpuse să mă consume-n timp, şi eu să simt că încet, mă sting.
Vreau să-mi mai văd copiii, măcar odată, vreau să le văd şi tatăl, vreau să mai am un tată!
Vreau să am amintiri şi fotografii şi verigheta ta pe deget, tu ştii? Că vreau să mai dansez
Cu ochii închişi, să te aud când numeri paşii stinşi şi... 1, 2, 3... 1, 2, 3... 1, 2 şi să-mi zâmbeşti,
Şi să-ţi zâmbesc şi să îmi spui: „Opreşte-te şi cântă-mi! Cântă-mi aşa, încet”:

Strânge-mă în braţe şi scutură din mine, aripi ce mă dor.
Plimbă-mă de mână până acasă şi culcă-mă pe patul tău,
Pune-mă pe chevalet şi fă-mi din pielea asta un tablou,
Mângâie-mă în culori şi pictează-mă cu degetul tău arătător.

Şi uite aşa, mă pierd în ochii nimănui, termin ţigara de după şi încui, i-au banii de pe noptieră şi mă culc, cu ochii-n lacrimi mă închid, sperând să mor, şi-n somn, să ajung în patul tău, zâmbind...

Strânge-mă în braţe şi scutură din mine, aripi ce mă dor.
Plimbă-mă de mână până acasă şi culcă-mă pe patul tău,
Pune-mă pe chevalet şi fă-mi din pielea asta un tablou,
Mângâie-mă în culori şi pictează-mă cu degetul tău arătător.”

Spunea: "Iubitul meu!" şi o auzeam...


„Iubitul meu, iubitul meu! Să ştii că sunt singură şi în chinuri şi în dureri,
Sunt bolnavă, mă dor toate rănile, mă dor toate zilele fără tine, mă macină tot,
Mă ustură ura asta care mă consumă veşnic. Să ştii că nu te-am uitat şi că te aştept,
Aştept să te întorci, sper să te întorci, sper să vii acasă, sper să mă înţelegi,
Sper să nu crezi că nu te-am iubit, sper să crezi că şi eu acum te plâng
Şi că nu te-am lăsat niciodată şi că te voi iubi mereu, te voi iubi mereu!
Mi-e dor de tine, mi-e dor de tine, în fiecare pat, în fiecare vis,
În fiecare zi, în fiecare ţipat, în fiecare muşcătură a timpului...

Dansez valsul ăla, dansez cu inima şi nu uit, te aud mereu cum numeri, te aud mereu cum îmi spui cuvinte frumoase.

Te iubesc...”
(Prin ochii mei, lumea... de Oza şi Rebel Monk)

Copyright © 2009

Conţinutul acestui site internet este protejat prin Legea dreptului de autor L8/1996 actualizată. Folosirea conţinutului ori a unor părţi din acesta fără
înştiinţarea, respectiv aprobarea proprietarului acestui site se pedepseşte conform legilor în vigoare.

„Încurcătura unui copil răsfăţat” - site realizat de Blogger în colaborare cu Smashing Magazine - Design Disease - Blog and Web - Dilectio Blogger Template