Timpul zboară

Ştiu că sună a lost in cliches, dar mă uitam ieri la clipul de mai jos şi realizam că timpul, cu toată subtilitatea sa, nu iartă pe nimeni. Şi-n urma trecerii noastre prin el, privim înapoi şi... avem regrete. Da, îndrăznesc să susţin că nu există în lumea aceasta o persoană care să nu aibe măcar un regret. Unii ne luptăm cu mai multe, alţii cu mai puţine, unele sunt mai grele, altele mai uşor de suportat, dar cu toţii cunoaştem sentimentul. Bineînţeles, mai există şi o categorie specială pentru vanitoşi, laşi, iresponsabili şi gică-contra. Cei care aleg să se ascundă după paravanul: Regrete? Oh... nu! Eu nu am. E ok... negarea e un mecanism de apărare suficient de bun în unele cazuri. Dar nu poţi să te aperi spunând că trecutul trebuie lăsat în pace. Nu poţi face asta. Cum spuneam mai demult, oamenii amestecă trecutul cu prezentul. Îl îmbracă pe al doilea în rămăşiţele primului iar mai apoi se străduiesc să le împace. De asta depinde cât de multe regrete ai...

Priviţi ce reacţii interesante au oamenii când sunt întrebaţi care e cel mai mare regret al lor? Minutele 02:50 - 09:00 mi se par absolut copleşitoare... Expresiile faciale, emoţiile, privirile, zâmbetele, tristeţea din ochii lor... pur şi simplu nici nu mai e nevoie de cuvinte.

My biggest what? Oh... you have to choose only one? There are so many... 

De fapt, ce sunt regretele? Tind să cred că majoritatea răspunsurilor la întrebarea What if... ? intră în categoria regrete. Ce ar fi fost dacă aş fi făcut/mers/cântat/spus/tăcut/întrebat/ascultat/citit/etc... ?

Regretele sunt gândurile tale, acelea pe care nu le spui nimănui, care devin apăsătoare, prind rădăcină, te împovărează, te imobilizează. Gândurile acelea care luând locul ideilor înnoitoare te paralizează măcinându-te pe dinăuntru...

50 de oameni, o singură întrebare: Care e regretul tău cel mai mare?

photo

Elegia destinului

Azi dimineaţă, bâjbâind în noptieră după dopurile de urechi (vecinul meu iar făcea vocalize) am dat de cărţulia pe care am început să o citesc toamna trecută, Fiammetta lui Boccaccio, şi pe care nu am terminat-o din cauză că faptele pe care le povesteşte romanul, pe lângă durerea şi tristeţea împărtăşite, păreau atât de "mie nu mi se poate întâmpla asta niciodată".

Acţiunea este simpluţă, începe printr-un vis, artificiu străvechi folosit de atâţia scriitori din antichitate, care îi dezvăluie Fiammettei nenorocirile ce o pândesc şi pe care urmează să le îndure. Nu trece de altfel multă vreme şi ea îl cunoaşte pe Panfilo, tânăr străin de oraş, de care, deşi măritată, se îndrăgosteşte şi îi împărtăşeşte dragostea cu aceeaşi înflăcărare. Şi, ca întotdeauna, sfaturile şi dojenile bătrânei doici, care încearcă să-i arate primejdiile ce o pândesc, se dovedesc nefolositoare, iar cei doi tineri se lasă stăpâniţi de iubire. Într-o bună zi însă, Panfilo trebuie să se înapoieze acasă, chemat de bătrânul său tată, care locuieşte într-un alt oraş, destul de îndepărtat. Zadarnice sunt încercările Fiammettei de a-şi împiedica iubitul să dea ascultare poruncii părinteşti... Panfilo pleacă, făgăduind să se înapoieze înainte de sfârşitul celei de-a patra luni. 

Trec însă cele patru luni, iar Panfilo nu revine şi nu va mai reveni niciodată, iar toată cartea nu-i decât povestea suferinţelor prin care trece tânăra femeie, în timp ce aşteaptă cu înfrigurare înapoierea iubitului...

Scris între 1342 şi 1343, romanul ocupă un loc aparte faţă de restul operelor lui Boccaccio. Dacă în toate celelalte scriitorul nu face niciun secret din trădarea femeii iubite, aici, în această "elegie", cum îi spune el, faptele suferă o răsturnare, iar lacrimile curg de data aceasta din ochii celei care, în viaţa adevărată, îi făcuse pe alţii să plângă. Ea este acum cea părăsită, ea numără zilele şi nopţile în aşteptarea iubitului plecat departe, ea tremură la fiecare veste pe care o află în legătură cu cel mult aşteptat, ea caută, împinsă de deznădejde, să-şi pună capăt zilelor pentru a scăpa de suferinţe, atunci când îşi dă seama că plecarea celui drag a însemnat despărţirea definitivă şi că toate făgăduielile care-i fuseseră făcute erau numai vorbe amăgitoare, menite să ascundă un adevăr mult prea dureros pentru sufletul ei...

Stau acum şi mă gândesc că nu a fost doar o întâmplare să trec în acea zi frumoasă de octombrie prin faţa anticariatului unde, peste un teanc de cărţi vechi, stătea şi cărticica asta, tristă şi misterioasă, şi probabil nu a fost nici o coincidenţă să pun mâna direct pe ea... Regret că nu am terminat-o de citit la timp, atunci când Universul mi-a scos-o-n cale, poate aş fi fost mai înţeleaptă... :)

photo

Mi-e târziu

Mi-e târziu să cred în glasul tău, în lumea ta şi-n privirea ta...

Sufletul cere morfină

"Nu ştiu ce se-ntâmplă încă, o mare parte din mine începe să plângă. Sufletul cere morfină, vreau înapoi. Vă rog duceţi-mă înapoi..."

Late night calls that never end...

„I miss what could, could have been... Late night calls that never end... I miss how you would hold me close like you'd never let me go... Why can't we rewrite our history?”

Mai bine nu

Dragul meu Jurnal mâhnit,

Mâhnirea ţi-am produs-o eu, părăsindu-te. Dar n-a fost vina mea, o ştii, chiar dacă nu-i cazul să vorbim despre vină. Plus că tu n-ai putut suporta niciodată cuvântul „vină”. Într-adevăr, e un cuvânt insuportabil. Ştii, dragul meu Jurnal mâhnit, „mai bine nu” a fost expresia mea cea mai frecventă în aceşti ultimi ani. Lumea e plină de oameni şi toţi vor câte ceva. Şi în mica mea călătorie prin viaţă am dat mult, o ştii, dar aproape întotdeauna persoanelor care nu cereau nimic, pentru că nu aşteptau nimic de la alţii şi de la lume. Se întâmpla destul de des să întâlnesc un bătrânel desculţ, cu cămaşa bucăţi, sprijinit în toiagul lui, prinvindu-te cu ochii limpezi şi fireşti ai celui care are să-ţi spună doar bună seara... Şi atunci da, îi dădeam ce aveam, chiar totul, pentru că în clipe ca acelea trebuie să dai totul.

Dulcele si scumpul meu Jurnal, ba chiar preaiubitul meu Jurnal, pentru că asta-i ceea ce a provocat regăsirea noastră, preaiubit şi nu scump. Preaiubitul meu Jurnal, care exişti oricât am încercat să te îndepărtez în aceşti ani, în timp ce scriu, imagini şi cuvinte se înghesuie în mintea mea, ca atunci când rămân închise într-un vis. Umerii ei, pe care-i îmbrăţişez în semiîntuneric, cuvintele pe care mi le murmură la ureche, contrazicerile din conversaţiile nocturne, izbucnirile în râs simultane, succesive şi prelungite pentru copilăriile sale care-mi plac atât de mult şi până şi felul ei de a-mi strânge ceafa scuturând-o cu duioşie, cu un gest de falsă mustrare... Iar imaginile pe care ţi le descriu, preaiubitul meu Jurnal, sunt regrete şi păreri de rău, pentru că nimeni nu va putea să-mi redea timpul pe care l-am lăsat să se scurgă printre degetele anilor, nimeni nu va putea să îmi restituie ceea ce am pierdut doar pentru că eu n-am avut puterea să nu pierd. Dar poate că voi regăsi timpul pierdut departe de dulcea mea dragoste, ştiu că-l voi regăsi pentru că mi-a fost de ajuns să văd cât de puternică şi pasională era sub mine, ca să înţeleg că timpul pierdut se regăseşte uneori doar în câteva ceasuri, ceasurile în care am auzit-o strigând de plăcere de trei ori la rând şi apoi în zori, între somn şi veghe, în timp ce o ţineam strâns îmbrăţişată pe la spate şi ea profita spre plăcerea ei... şi a mea.

Astăzi sunt sigur că această plăcere va continua pentru totdeauna. Am doar o mică nelinişte... dar ştii cât de mult o iubesc? O iubesc şi o aştept. Pentru mine, timpul e ca şi oprit, ştii?

photo