Amintirile


Toată viaţa ei a luptat pentru amintiri. Să nu-i scape nimic, să reţină timpul, să-l îmblânzească în cursa lui şi să-i dedice ritualurile sacre ale memoriei. Să împletească ghirlande de detalii fără însemnătate, de evenimente anodine, reacţii inutile pentru a regăsi mai târziu, în clipa cea mai neaşteptată, căldura unui glas, culoarea unei seri, o mângâiere sau rana unei despărţiri.
De când era mică îi plăcea să-şi facă ierbare sau planşe cu aripi de fluturi. Îi plăcea să păstreze, să reţină fiinţele întâlnite în drumul ei, ca să şi le poată aminti mai târziu. Când a învăţat să scrie, a umplut cu o caligrafie frumoasă pagini întregi a tot felul de caiete cu coperţile pânzate şi înfrumuseţate cu desene fade şi naive. În ele înscria micile ei gânduri, recopia poezii şi maxime, punând şi data. Teancuri de oracole cu filele îngălbenite, cu colţurile tocite de atâta scris, scris şi recitit... Anumite pagini aveau pe ele desene foarte fine în creion, buchete de flori, coşuri legate cu funde, capete de copii. Mâini diferite contribuiseră la trasarea acestor mici decoraţiunim datate şi semnate. „Amintire de la Antonica” sau „În această frumoasă zi de vară, prietena ta Alexandra”. Fraze în engleză sau franceză, după prietene, după ani... o scriere gotică misterioasă. Pe alocuri paginile se îngroşau cu flori uscate, altădată lipite şi din care mai rămâneau bucăţi adunate la mijlocul caietului sau alteori zburau ca o pulbere dacă obiectul fragil nu era mânuit cu delicateţe. Păstra aceste sfinte relicve aşa cum păstra buletine de note, diplome, scrisori, bileţele, ceasul tatălui ei, fotografii ale fostelor iubiri, tot ce o lega de trecutul drag al copilăriei şi adolescenţei. Era liniştitor să se regăsească în acest muzeu de obiecte prăfuite în care vedea sensul continuităţii unor emoţii, justificarea unui destin.
Amintirile din copilărie erau acelea la care ţinea cel mai mult, ca şi cum fetiţa din `94, copil al Revoluţiei, ar fi deţinut sub claia de bucle castanii şi în fundul ochilor căprui toate secretele femeii de mai târziu. Orăşelul acela mic era paradisul ei pierdut, pământul nostalgic în care erau înfipte rădăcinile pe care şi le-a tăiat într-o zi pentru a-şi urma destinul.
Vârsta, se spune, atunci când ajunge la hotarele tremurătoare ale bătrâneţii, perturbează mecanismele memoriei şi o face mai selectivă: imaginile îndepărtate revin cu mare claritate, în timp ce trecutul apropiat are tendinţa să se estompeze în această zonă tulbure care deseori succede vârstei mature şi să se introducă într-o vârstă căreia îi spunem avansată tocmai pentru că nu avansează. 
Dintre toate persoanele care i-au jalonat viaţa, devenite tot atâţia eroi ai aventurii ei personale, omuleţul cu ochii verzi-albăstrui şi voce fermecătoare era cel mai îndrăgit. Pentru acest  Mic Prinţ dintr-o ţară îndepărtată îşi regăsi ea gustul pentru caietele cu paginile în pătrăţele şi coperţile legate-n pânză. Alese unul cu coperta mov şi  se avântă în reconstituirea, din frânturi, a unor amintiri din copilărie. Scris haotic, bizar, plin de goluri, de valuri, de opriri în mijlocul unui cuvânt, de suspine şi lamentaţii pentru neîndemânarea ei. Mâna dreaptă pe care o obişnuise să ţină creionul când avea vreo 4 anişori nu asculta întotdeauna de valul de amintiri care-i reveneau în memorie. Între paginile nu prea numeroase, căci în curând n-a mai putut scrie deloc, trăind într-o ameţeală care făcea să-i danseze totul în faţa ochilor, am regăsit, printre rânduri, fetiţa despre care îmi vorbise atât... fetiţa care n-a mai mers la şcoală.

Număr zilele


Ele se înşiră, una după alta, mereu aceleaşi zile de toamnă, deosebindu-se între ele  doar prin cele câteva minute în plus cu care se luminează dimineaţa şi se întunecă seara. Ne îndreptăm către iarnă, un anotimp face loc altui anotimp, înaintăm şi totul continuă. În curând zăpada va albi şi mai mult orizontul deja alb, deja umedm către care ne îndreptăm împreună, tu pasager al somnului şi eu invitata discretă a călătoriei tale.
Mă scol dimineaţa ca să aştept seara. Cobor nişte scări, urc altele, merg de-a lungul coridoarelor, întâlnesc oameni, schimb câteva vorbe, merg prin oraş, traversez străzi, privesc ceasul, cerul sau trecătorii, dar nu trăiesc decât pentru această clipa a înserării în care vin să te regăsesc în trenul tău fantomă. În spatele geamului straniului nostru vagon, defilează zgomote îndepărtate, clipesc luminile oraşului pe care nu l-am sfârşit încă de străbătut. Puţin îmi pasă unde mă duci, eu te urmez, îţi iau mâna şi închid ochii. Viteza ta e mereu aceeaşi, traiectoria ta pare trasată. Anotimpuri se vor înlănţui altor anotimpuri şi tu vei fi mereu acolo...

photo

Aşteptarea

Am întâlnit-o într-o zi, întâmplător, în sala pustie a unui muzeu şi am recunoscut-o imediat. N-am fost surprinsă. Era acolo, nemişcată în decorul întunecat, părând că mă aşteaptă de ani de zile. M-am apropiat. Încetul cu încetul pereţii albi din jurul nostru pieriră şi am văzut-o sub lumina slabă a lampadarului ce se afla alături de ea. 
Pe jos, un covor grosolan. Ar putea să fie tocit, şi să se vadă urzeala şi ciucurii murdari pe margini; ar putea să fie smălţat cu flori al căror contur a dispărut cu timpul. Dar ce importanţă mai are ţesătura, gradul de murdărie sau de degradare? El n-ar vârstă, iar culorile spălăcite se pierd într-o nuanţă nedefinită, aceea a prafului şi a vechimii. Gri-mov, violet, verzui, o culoare cu un iz care se regăseşte în toate casele în care trăiesc bătrâni şi în care nimic nu s-a mişcat de zeci de ani. Pe covor, un taburet pe care atârnă petice vechi, mai încolo un coşuleţ de lucru din pai din care ies mulineuri încâlcite. Pe o măsuţă acoperită cu un şerveţel şifonat din dantelă, o casetă ovală din mental argintat cu capacul din email sau poate din marmură, care nu se ştie ce ascundea. Bomboane lipite, maci sau violete uscate, drajeuri de la vreun botez de demult sau poate agrafe de păr  ruginite? În spatele cutiei, şapte rame de diferite mărimi, unele aurite, altele înnegrite, ciobite. În ele licăresc slab, pătate şi pe jumătate şterse, fotografii de familie. O pereche surâzătoare, un militar cu o înfăţişare plăcută, un copilaş fericit, nişte copii anemici lângă un boschet de flori, o bătrână şi demnă mamă de familie. În faţa fotografiilor, nişte ochelari delicaţi cu ramă metalică. 
Sub lumina incertă a lampadarului cu abajurul cu ciucuri lungi şi murdari, împodobiţi cândva cu mărgele de sticlă, acum fără ele şi pe alocuri tociţi, în intimitatea rece a acestei lumini artificiale, fără fereastră, ea stă într-un fotoliu greoi din lemn maro. Forma unei femei, imaginea unei vieţi care se sfârşeşte.
Dintr-o rochie de lustrină cu crenguţe verzi şi floricele violet, ies patru membre rigide şi albe; sunt oase, dar nu ale unui schelet omenesc, ci oseminte grosolane de animale sau poate chiar crengi uscate, albite, pe care marea le aruncă iarna pe ţărm. Cele care închipuie picioarele sunt băgate în nişte ghete negre grosolane şi cu şireturi, care par deformate de vreo infirmitate veche. Mâinile au o formă mai reală, par nişte mănuşi de ipsos ale unui reumatic. O mână se încleştează pe braţul fotoliului, lângă baston. Cealaltă ţine strâns o pisică mare, cenuşie, culcată pe o burtă oribilă. Ochii pisicii sunt groaznici, plini de pizmă şi necruţători, ca şi cum ar absorbi toată puterea urii şi a duşmăniei adunate de-a lungul unei vieţi de regrete.
Capul femeii este un borcan înalt, înclinat, aşa încât fundul lui să-i reprezinte faţa: chipul blând al unei femei tinere încadrat într-un medalion cu marginile aurite minuţios lucrate. Privit din profil, ochii de sticlă ce se fixează asupra lumii sunt înfundaţi în orbitele unui craniu ciopârţit, care ar putea fi de iepure sau de oaie. Umerii şi pieptul dispar sub o încăpăstruire bizară de borcane şi nu poţi să înţelegi imediat rostul acestei găteli ciudate. Apropiindu-te mai mult, îţi dai seama că-şi poartă de fapt, în jurul gâtului, viaţa ei, ca şi cum craniul ei transparent s-ar fi golit de memorie. Sunt amintirile agăţate de ea, în acest monstruos colier de borcănaşe legate unul de altul cu lănţişoare. În interiorul lor, reprezentaţii de suete ale bucuriilor şi tristeţilor trăite, aceste amintiri aureolate, de timp şi uitare, care fac preţul unei vieţi şi care, atunci când această viaţă se stinge, nu mai reprezintă pentru cei ce le moştenesc, decât obiecte moarte. Medalii, cruciuliţe, şuviţe de păr, amulete, pene de păsări, statuete, pietricele, insecte sau flori uscate se lipesc de bătrâneţea ei ca nişte scumpe comori; le-a înlănţuit din grija de a nu le pierde. Capul se goleşte, îşi pierde memorie, dar imaginile rămân, acolo sub sticlă. Şi totul încremeneşte.
Pentru a încheia tabloul acestui sfârşit de viaţă, ca fundal unic, în spatele fotoliului, cam la jumătatea înălţimii sale, un perete din acaju lăcuit, având deasupra o tăblie capitonată cu creton înflorat, îngălbenit, în centrul căruia tronează într-o ramă ovală, în mărime naturală, portretul bărbatului, al soţului, al scumpului dispărut, medaliat, mustăcios. Şi ea aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă...
Se numeşte The Wait.

(lucrare de E. Kienholz, Colecţia Muzeului de Artă Americană Whitney 1964/1965, New York)

Dor

 
 Îmi lipseşte parfumul de scorţişoară...

photo

Ţi s-au aprins călcâiele?

De ce taci?

photo

Când se statorniceşte tăcerea într-o casă e greu să o mai scoţi de acolo. Şi cu cât un lucru e mai important cu atât mai mult simţi nevoia să nu vorbeşti despre el. Parcă ar fi vorba de o materie coagulată, din ce în ce mai compactă şi mai masivă. Viaţa continuă sub ea numai că nu se mai aude... e cuprinsă de o tăcere care pare că sporeşte mereu, iar tăcerea nu e făcută din altceva decât din cuvinte nerostite.
Poate de aceea se ascultă muzică... Este nevoie de ceva care să exprime tăcerea asta, să redea toată tristeţea pe care o conţine şi să o facă să cânte. Ceva care să nu se folosească de cuvinte, întotdeauna prea exacte pentru a nu fi crude, ci doar de muzică. Pentru că muzica nu este indiscretă şi, chiar atunci când se tânguie, nu spune de ce. Este nevoie de o muzică anume, lentă, plină de lungi reticenţe şi, totuşi, veridică, aderând la tăcere şi reuşind să pătrundă cumva în ea...

13 + 1 lucruri uimitoare despre castraveţi

1. Castraveţii sunt legume care conţin majoritatea vitaminelor de care ai nevoie într-o zi. Un singur castravete conţine vitaminele B1, B2, B3, B5, B6, acid folic, vitamina C, calciu, fier, magneziu, fosfor, potasiu şi zinc.

2. Te simţi obosită după-amiaza? Uită de cafea sau alte băuturi energizante şi mănâncă un castravete. Castraveţii sunt o bună sursă de vitamine B şi carbohidraţi care îţi vor reda energia de care ai nevoie până la finalul zilei.

3.  Te-ai săturat de aburul de pe oglinda din baie care apare de fiecare dată când te speli? Atunci încearcă să freci oglinga cu o felie de castravete. Acesta nu numai că va elimina foarte repede aburul, dar va oferi băii tale o aromă proaspătă de spa.

4. Melcii dau târcoale grădinii tale şi fac ravagii printre răsădurile tale? Atunci pune într-o farfurie de tablă câteva felii de castravete şi grădina ta va scăpa întreg sezonul de dăunătorii nepoftiţi. Chimicalele din castravete reacţionează cu aluminiul farfuriei şi emană un miros imperceptibil pentru oameni, dar care este neplăcut pentru dăunătorii care vor elibera zona.

5. Vrei să elimini celulita într-un mod cât mai rapid înainte de a merge la piscină sau la plajă? Ei bine, tot castravetele te va salva. Freacă câteva felii pe zonele problemă şi în câteva minute pielea ta va arăta mult mai bine. Substanţele din castravete au un efect pozitiv asupra colagenului din piele, care va face ca pielea şi tenul tău să fie mai ferm şi mai compact. Astfel vei reduce semnele vizibile de celulită şi chiar şi ridurile.

6. Vrei să eviţi mahmureala sau durerile de cap? Mănâncă o bucată de castravete înainte de culcare şi te vei trezi proaspătă şi fără dureri. Castraveţii conţin suficiente cantităţi de zahăr şi vitamina B care vor înlocui pierderea nutrienţilor din corp, în momentele intense. Cu un singur castravete vei menţine echilibrul nutrienţilor din corpul tău şi vei evita atât durerile de cap, cât şi mahmureala.

7. Eşti la cura de slăbire şi simţi că foamea îţi dă târcoale? Consumă câteva felii de castravete. Aceştia au fost folosiţi timp de secole de către exploratorii europeni pentru mese mici, care să le ofere nutrienţii de care au nevoie şi să prevină apariţia înfometării.

8. Ai o întâlnire imporatantă, însă ai realizat că nu ai timp să îţi cureţi pantofii? Atunci freacă o felie de castravete proaspăt pe pantofi. Chimicalele din această legumă îţi vor face pantofii să strălucească şi vei ţine la distanţă şi apa.

9. Dacă ai probleme cu scârţâitul balamalelor de la uşi, aplică puţin suc de castravete pe zona problemă. Vei vedea că scârţâitul va dispărea.

10. Eşti stresat? Nu ai timp pentru câteva momente de relaxare? Taie un castravete în mai multe felii pe care le pui într-o oală cu apă fierbinte. Substanţele din acesta vor reacţiona cu apa fierbinte şi vor emana o aromă proaspată şi relaxantă. Ştiinţific este demonstrat că această aromă reduce stresul mămicilor şi celor care se pregătesc pentru examene.

11. Tocmai ai mâncat în pauza de masă de la serviciu şi nu ai gumă de mestecat sau bomboane mentolate? Ţine apăsat o felie de castravete în gură. Chimialele din această legumă vor elimina bacteriile care sunt responsabile de mirosul neplăcut.
12. Cauţi o soluţie "verde" pentru a curăţa robineţii, chiuvetele sau alte obiecte din oţel? Freacă obiectele respective cu o felie de castravete. Nu numai că robineţii şi chiuvetele tale vor luci de curăţenie, dar astfel nu îţi vei distruge degetele şi unghiile cu substanţe toxice.

13. Ai scris ceva cu stiloul sau cu pixul şi ai făcut o greşeală? Cu coaja unui castravete şterge încet greşeala de scris. Aceeasi metodă o poţi folosi şi pentru creioane sau markere.

Uuu... Şi trucurile unui castravete nu se opresc aici!!! Dacă te simţi singură şi plictisită şi nu dispui de alte posibilităţi, castravetele sare în ajutorul tău. Ştii prezervativele acelea Durex pleasuremax? Da, da, acelea cu striaţii, puncte în relief şi preţuri peste relief... ei bine, uită de ele! Punctele în relief ale unui castravete de grădină sunt plasate într-un mod unic, oferindu-ţi cele mai intense şi ascunse senzaţii...

P.S. Tot articolul ăsta m-a făcut să mă gândesc la banane... Cine ştie ce proprietăţi ascunse or fi având şi ele... :)


photo by me in Paint

From the past into the present

photo

In the late of the night, just before I close my eyes, I uncover my head and reveal my soul, facing my past demons. They will never disappear, forever they'll be here, chasing me nightly, whispering: You can't run... You can't run from your past... Your past... You can't run from it.  
Cold, so cold... I'm trapped in my own mind, unable to escape my own thoughts and feelings that continually hold me. I'm freezing... so I start to fight to keep my mind warm in the present, and I struggle with my fears, even if I know they are creatures I cannot beat.
But in this life I have a dream, there will be a day when I will think about a change. So one day I shall have the strength to scream: Morning... keep my thoughts empty for me... One day... I will make peace with the past, put it away and forget it. And that shall be the day I will defeat the shadows of my past, the day I'll see the violent past reflection vanquished. The day I will embrace and accept my demons.The day I fall in love forever.

Vise viagere din...

...din cuvintele pe care nu le-am spus.

Se împlinesc trei zile de când mesagerul s-a statornicit în camera îngustă de birou. Nu pot spune că ar deranja cu ceva. Stă fără să spună nimic. De trei zile nu a scos nici măcar un cuvânt.
Uneori, când mă opresc din lucru şi mă întorc spre el pentru a vedea dacă mai este acolo, îl găsesc neclintit şi impasibil ca o figură de ceară, însă, alteori, îl surprind mişcându-şi buzele cu o rapiditate nefirească, părând stăpânit de-o criza acută, inexplicabilă, timp în care pe chipul său se succed zeci de ticuri dintre cele mai caraghioase. Sunt, indiscutabil, expresiile faciale ale unui tip care pare a vorbi doar că sunetele se lasă la nesfârşit aşteptate.
Iar eu aştept...
De trei zile sper să-mi destăinuiască mesajul pe care era însărcinat să mi-l aducă la cunoştinţă, dar care rămâne încă închis într-o cutie opacă şi insensibilă. Mesagerul se încăpăţânează să relateze povestea tăcerii sale.
Din când în când îl găsesc aşezat în alt loc. Aceste noi luări de poziţie par să dea de înţeles că dacă n-ar tăcea atunci ar fi fost momentul să schimbe subiectul. Mai mult de atât nu pot scoate de la el. Se pierde imediat în grimase nesfârşite.
Aceleaşi ticuri. Aceeaşi tăcere.
În ciuda expectanţelor mele, pare hotărât să nu detalieze cu nimic povestea singurătăţii în doi, care de trei zile nu se mai sfârşeşte, ca şi cum de vină ar fi doar faptul că ea se află încă în desfăşurare... Şi cu toate acestea, ştiu că doar el trebuie să deţină secretul unui posibil deznodământ...
O ştiu. Şi aştept.
Am stat o vreme îndelungată cu ochii înfipţi adânc în pereţii încăperii. Uneori consider că ar fi mult mai bine dacă m-aş arunca în pieptul mesagerului... Să-l apuc de marginile cămăşii transpirate, să-l scutur cu forţă, să-l trântesc de perete ori de podea, să-l trezesc şi astfel, doar doar s-ar întâmpla ceva.
Dar nu se întâmplă nimic.
În mod normal ar trebui să se pornească singur. Să turuie, să bolborosească într-una, până ce eu pricep că e vorba de o continuare, de o nouă destăinuire, firavă şi calmă...
Destăinuirea care se lasă aşteptată...
Cuvintele şi secundele se preling molcom, se scurg şi pier îmbălsămate într-o linişte de mormânt...

Barbaţii şi cocktail-urile

E nevoie doar de un decolteu pentru a-l împinge 
pe bărbat să caute profunzimea unei femei.
Zsa Zsa Gabor


Uite, uite, Ciuboţica-cucului...

photo
Se trezi în zori, o lumină alb-albăstruie pătrundea în cameră, bănuia că e devreme... Rămase cu ochii închişi fără a se clinti de pe locul ei, era obosită, îşi simţea trupul istovit până la cea din urmă fibră, adormise târziu spre 2 noaptea şi acum trebuie să fi fost orele 4 sau 5 dimineaţa. Îşi săltă cu efort o pleoapă şi fixă în trecere ceasul. Nu greşise, fireşte. Era 5. Îşi înfundă capul în pernă şi continuă să zacă sub pătură.
Coborî după un timp din pat şi schiţă pe jumătate ameţita câteva mişcări de respiraţie. O apăsa pieptul, nu-i ajungea aerul. Intră în baie cu gândul să facă un duş rece, dar... Sfârşeşte, în cele din urmă, cu o baie fierbinte. Nu mai făcuse demult baie dimineaţa. Se jucă apoi cu prosopul ca atunci când era mică, că tot îşi amintise de copilărie cu o seară în urmă. Somnolenţa i se risipi întru câtva. 
Îşi pregăti o cafea şi o bău în balconul strâmt al bucătăriei, cu coatele rezemate pe marginea balustradei. Bea simandicos, cum îi era obiceiul, dintr-o ceaşcă bleu. Se opreşte brusc, ca şi cum ar fi uitat ceva. Îşi trece mâna prin păr şi, dintr-odată, avu revelaţia faptului că... Zâmbeşte.
Zâmbeşte larg, neconvingător, ca într-o oglindă, exersându-şi charmul.
O concluzie? O învălui dintr-odată o caldă emoţie. Un surâs grav al ochilor peste care fluturau firele de păr. Şopteşte un "Te iubesc..." şi vocea i se frânse într-o scurtă ezitare.
Ce bine era sub pătură.

 Eu sunt pentru sterilizarea câinelui şi menţinerea lui în habitatul comunitar!


Imaginează-ţi că ai fi câine, imaginează-ţi că ai avea patru picioare în loc de două şi o coadă acolo unde acum nu există.


Imaginează-ţi că nu poţi vorbi, că nu te poţi apăra şi că singurul mod în care îţi poţi salva viaţa este convingând oamenii să nu te omoare, oameni pentru care de-a lungul timpului ţi-ai dat viaţa, oameni a căror viaţă ai salvat-o,oameni cărora le-ai fost loial, chiar şi atunci când ei te-au tratat ca pe un rahat.

Imaginează-ţi că în clipa asta cineva te ia în braţe şi te duce într-o cameră alba, te aşază pe o masă cu un cearşaf alb pe care lăbuţele tale alunecă. Încă nu ţi-e frică, dar ai văzut şi alţi câini intrând, dar nu i-ai mai văzut ieşind, ai văzut doar saci mari, negri, pe care oamenii îi cărau de zor. Ţi-ai văzut mama, tatăl, fraţii şi prietenii intrând acolo, dar n-au mai ieşit.

Imaginează-ţi că mai aveai atâtea să le spui şi nu mai poţi.

Imaginează-ţi că intră cineva cu un halat alb, cu o seringă în mâna. Te-a înţepat. Doare puţin... Pleoapele încep să se închidă, încerci să le ţii deschise, dar nu poţi. De ce nu pot ţine pleoapele deschise? De ce? De ce...

Imaginează-ţi că nu te aude nimeni pentru că nu poţi vorbi, eşti câine, nu mai eşti om.

Noi putem vorbi în locul lor, noi îi putem salva. Spune-ţi NU! eutanasierii, este o crimă. Pune-te în locul lor pentru o clipă, tu ce ai alege?




Raspund oricui este interesat de ce e sterilizarea o solutie, si nu eutanasierea.
Intr-un fel e o povara sa stiu toate nenorocirile care s-au intamplat in ultimii sapte ani, toti banii care s-au furat, e o nenorocire sa stiu ca ca banii mei s-au dus pe de-o parte pe sterilizarile pe care le-a facut Administratia, pe de-o parte pe sterilizarile facute de asociatii, si acum cineva vrea sa vina si sa omoare tocmai cainii sterilizati.
Pentru ca aceia vor fi usor de prins. Si o sa vi se arunce in fata cifre si statistici, in timp ce cainii cu adevarat periculosi se vo inmulti mai departe, pentru a pastra aceasta mana cereasca de venit la buget. Pentru ca nu va faceti iluzii. Fiecare caine nesterilizat inseamna bani in buzunarul unui primar sau consilier.
Se va pune otrava si vor muri din nou copii si persoane cu handicap, cei de care acuzati ca nu ne pasa. Vom bate din nou noaptea strazile ca sa adunam si sa salvam ce caini se mai pot salva, sa strangem otrava ca sa nu ridice copilul vostru un carnat otravit de pe jos, tot noi, astia carora nu ne pasa DECAT de caini.
Si tot noi ne luptam si o sa ne luotam in continuare sa reparam imaginea nefericita pe care atitudinea asta ne-o aduce in lume.


Intraţi aici pentru a vă documenta mai bine şi votaţi aici pentru sterilizare!


Articol preluat de aici.

Doar pentru tine

O lumină de miere îmbrăca totul şi te făcea să-ţi spui că ziua e atât de frumoasă, încât ar fi fost nedrept să moară cineva pe tot pământul. Priveam pierdută, prin geamurile prăfuite ale troleului, la agitaţia oraşului. Oraşul extremelor... Aş fi vrut să-i spun totul, dar nu-mi găseam cuvintele. Cuvintele...

Copilăria nu se împiedică de cuvinte.

Aş fi vrut să-i văd ochii, să-i cred, să mă uit la el, să-l privesc simplu, fără gesturi şi cuvinte, să nu mai irosesc sentimente. Ştiam amândoi cum se declină fericirea, n-aveam nevoie de declaraţii şi temenele.
Strângeam în mână un ceas. Un ceas de buzunar cu lanţ. O cutiuţă metalică, rotundă, acoperită cu o sticlă bombată, peste care se lăsa, cu pocnet, capăcelul pereche. Îl priveam fascinată şi deodată, fără să ştiu prea bine ce fac, am început să-i vorbesc cu fervoare, ca într-o rugăciune de mulţumire. Era o rugăciune naivă şi emoţionantă, spusă şoptit, ca un înlocuitor pentru mâna menită să mângâie. Trăiam realitatea vie a fericirii la simpla atingere a cadranului alb şi rece.

Fericirea nu se împiedică de cuvinte.

...doar pentru tine, ascultă.

Am plecat cu 20 şi m-am întors cu 21...

de ani. A fost ziua mea, zi frumoasă ca şi mine... sau nu. :) Am fost acasă... drum lung şi anevoios, la capătul căruia nu am dat peste ceea ce aşteptam eu. Dezamăgirea şi-a făcut simţită prezenţa, bineînţeles, dar cineva care mă iubeşte mult a avut grijă să trec peste. :) O grămădă de lucruri au compensat, cum ar fi cele mai dulci bomboane de ciocolată sau cel mai frumos buchet de flori... E târziu, sunt obosită şi mi-e foame... Bună dimineaţa.

Iluzie

A record of the delightful piece they're going to play this evening, ladies and gentlemen, your attention please! And now, the moment we've been all waiting for, is here. I have something to tell you: a story.

photo
Afară era rece. Niciun tramvai, evident, niciun troleu şi niciun taxi. Străbătură pe jos străzile cufundate în noapte. Ea se culcă în patul mare cu aşternutul desfăcut şi adormi pe dată. El stinse lumina, se lăsă alături, cu braţele sub cap şi încremeni în nemişcare. Prin geamul larg cu transparentele coborâte cerul mijea de ziuă. Şi el urmărea prin ceaţă dunga presupusă a tapetului sub tavan. Era obosit şi somnul se ţinea departe de el. Respiraţia uşoară a femeii îi răsuna calmant în ureche. Se întoarse şi o fixă îndelung. De ce oare îi pomenise ea, fără tact poate, de episodul acela confuz din zorii cunoştinţei lor? Un avertsment? Nu, simţea că nu e un avertisment. O întrebare, mai curând, pe care şi-o adresase sie însăşi, dar, cu siguranţă, vizându-l şi pe el. Fără nicio aluzie şi fără morală. Dar de ce acum...? O întrebare la care s-ar fi cuvenit să caute un răspuns.
Neapărat? Fiecare întrebare cere obligatoriu un răspuns?
Eiii, nu... Şi tresări speriat: Elis, o strigă el. Elis abia clipi. De unde... până unde... dialogul nostru ratat?! O declaraţie de amor...? Ea deschise cu un efort ochii mari: Nu ştiu. El o examină atent şi o lungă secundă ezită, nesigur pe sine, istovit de moarte. Trase înfrigurat aerul în piept. Transpirase. Eii, îşi spuse, nu o să se mai întâmple. Şi cu glas tare: Te sechestrez, Elis.
Şi sări din pat cu expresia unui om lovit de un fier încins. Schimbarea produsă dincolo, parcă, de evenimentele la care fusese martor şi parte. O schimbare pe care o resimţea aproape fizic. În bine, în rău? Dar avea oare importanţă? Oare visase? Patul îi era gol. Simţea că îl cuprinde nebunia, de ce nu mai era lângă el?!
Resemnarea ajunsă biată virtute. Şi din nou senzaţia stranie că el însuşi...

Când eşti obişnuit să fii rănit, obişnuieşti să răneşti şi nu prea mai crezi în poveşti, nu? E timpul să plec, e târziu şi trebuie să dormiţi.

Delirul unui bolnav febril

Presiune crescută pe milimetru pătrat de nervi. O fisură, o falie. Un "infract" al sufletului cu trimiteri spre inimă şi spre scoarţă. Posibil, nu? Din nou întreb... Impetuozitatea - o faţadă, o mască, ascunzând o sensibilitate fragilă pe care vânturile reci... Cei ce îşi încarcă pe umeri peste cât pot duce! Nesăbuiţii!
Victorioşi sau nu, nimerind în cer sau iad, oamenii nu sunt numai ceea ce reuşesc să faca, ci şi ceea ce vor să facă. Să-i judecăm şi după miza pe care o pun în joc, chiar dacă numărul e necâştigător. Hmm... Miza! Cunoaştem, cunoaştem. Rataţii superiori şi morile de vânt. Cutezanţa puerilă dobândind nimbul sublimei temerităţi. Şi refuzul de a te mula după împrejurări, de a simula cel puţin supunerea. Da, da... Există eşecuri şi eşecuri aspirând spre rangul de operă, spre rangul de destin.
Şi îmi reiau o veche idee... Dacă totul a fost doar aspiraţie? Aspiraţia nu se poate constitui şi ea în operă şi în destin?
Oricum, finis comediae, finis comediae...


Poveste

photo
Afară îl întâmpina un aer rece, de iarnă care nu vrea să mai plece, care-i puse sângele în mişcare şi îl înviora. Până acasă ar fi avut de mers pe jos cam patruzeci de minute, se simţea totuşi obosit şi se gândea să se bage mai repede în pat şi să adoarmă. Se îndreptă astfel spre prima staţie de tramvai. În staţie aşteptau câteva femei, zgribulite, cu copii somnoroşi de mână. Tramvaiul lui, i se spuse, tocmai plecase. Traseul nu era dintre cele mai circulate şi până la următorul ar fi avut înca de zăbovit. Se hotarî astfel să străbată drumul apostoleşte. O plimbare, la urma urmei, nu i-ar fi stricat.

Un ceas rotund, vag luminat, fixat în vârful unei coloane, arăta, la o încrucişare pustie, ora. Nu era prea târziu, lume puţină, însă. Din când în când maşini cu farurile aprinse goneau de-o parte şi de cealalta a străzii. Nu se grăbea, ritmul egal al paşilor pe asfalt îi făcea bine. Sfârşeala de la început începuse să dispară. Îşi amintise că nu mai dăduse de ceva vreme pe la sală...

Îi plăcea, de fapt, să umble, îndeosebi noaptea, când toate zgomotele încetau şi doar pocnetele familiare ale propriilor tălpi pe trotuare îl însoţeau, închipuind un fundal sonor calm şi armonios. Sclipatul lunii, reflexele stinghere ale felinarelor, îi priau. Fiinţa sa lăuntrică respira în voie, straturile îmbâcsite care-l împiedicau să ajungă la el însuşi se pulverizau, mintea îi pulsa cu limpezime şi mai vioi. Altfel de relaţii decat în plin vacarm diurn stabilea într-o asemenea ambianţă de intimă şi destinsă reculegere cu lumea.

Se oprise odată, târziu, foarte târziu, lângă un bărbat prăbuşit în lungul unui zid. Putea fi un om beat, putea fi însă şi un om răpus acolo de boală. Era un bătrân într-o haină jerpelită şi cu o claie de păr zburlit acoperindu-i fruntea şi ochii. Îl apucase de umăr şi bătrânul se ridicase în capul oaselor, trăgându-şi picioarele sub el. Printre pleoapele zbârcite sclipea o privire ageră şi zâmbitoare. Nu-i era rau, se culcase pur şi simplu şi se odihnise un pic. Răspunsul sunase atât de firesc încât orice alte întrebări ar fi părut de prisos. L-ar fi condus spre casă sau până undeva aproape de casă, i-ar fi dat nişte bani... Banii, cu un surâs binevoitor, îi fuseseră primiţi, în schimb, să se clintească de pe locul său vagabondului nici nu îi trecea prin gând. Fumaseră împreună câte o ţigară, vorbind când şi când, contemplând doar întunericul şi tăcerea. Întunericul şi tăcerea...

- Frumoasă noapte, oftase apoi bătrânul, ehehe...
Şi se înfiorase infrigurat, ascunzându-şi, o clipă, degetele în mânecile lungi ale hainei. Stranie şi caldă înţelegere se ivise între ei vreme de un ceas. Nu se chestionaseră indiscret, făcuseră prea puţină risipă de cuvinte, se mulţumiseră să inhaleze cu lăcomie fumul de tutun şi atât. Ştiau şi unul şi celălalt că nu se vor mai întâlni niciodată, iar dacă se vor mai întâlni nu se vor recunoaşte. O secundă de iluminare. Restul nu conta şi nu ar fi avut de ce să conteze.

Dacă, totuşi, în această seara îi va fi fost dat... Chiar dacă nu acelasi, oricum însă acelasi... Locul era pe aproape. Traversă o piaţă, pătrunse pe o străduţă, pe aici parcă... iată clădirea cât o fabrică, un depozit abandonat, desigur, la poalele peretelui din faţă...
Iluzie. Nimeni nu se afla ciuntit acolo. Totul curge, nu? Nimic nu se repeta, nici revelaţiile sau ceea ce ni se pare nouă, printr-un consens al fiinţei noastre intime, că ar fi revelaţii.

Instrucţiuni de folosire


Femeia pe care tocmai vrei s-o întrebuinţezi a fost făcută din iubire, şi de aceea nu poate funcţiona fără acest combustibil. Ai grijă să-i faci mereu plinul.
Dacă o iei în braţe, nu uita să repeţi constant gestul. Reacţionează la fel de minunat la sărutări şi mângâieri, ba chiar la cuvinte calde şi simple.
Când e tristă, încearcă să o faci să zâmbească. Dacă nu ştii cum, fă dragoste cu ea, va avea apoi cel mai frumos zâmbet.
Nu lovi niciodată o femeie, căci vei înceta să mai fii bărbat şi vei deveni o jigodie, chiar şi pentru copiii tăi. Ei nu vor uita niciodată că ai bătut-o pe mama lor...

Femeile, chiar şi cele mai sofisticate, au bucurii dintre cele mai simple - o floare, chiar şi una sălbatică, le dă atâţia fiori cât un barbat nu poate înţelege... Să nu uiti de ziua ei, de 1 Martie si de 8 Martie, de ziua casniciei, dar, neaparat, macar o data, într-o zi oarecare, din banalul motiv ca ti-e draga... joia asta nu uita sa-i duci o floare, poate chiar pe cea care-i place ei, nu pe cea care s-a gasit la colt...

Iubeste-o dimineata si vei fi si tu fericit. Abia pe la ora prânzului îti vei da seama de ce-ti merg toate atât de bine si de ce abia astepti sa ajungi din nou acasa, chiar si dupa ani buni împreuna.

Nu intra peste ea în baie si nici n-o pândi când se aranjeaza! Cele mai multe femei prefera sa le vezi doar în varianta finala. Respecta-le misterul si... jumatatea de ora de stat în baie foloseste-o pentru micile tale placeri „vinovate", oricare ar fi ele.

Nu uita niciodata ca femeia are nevoie sa-i spui cât e de frumoasa, cât îti e de draga si cât de tare-ti lipseste. Când vei uita aceste mici detalii, viata ta va fi tot
mai seaca si mai lipsita de noroc, caci nici unui barbat nu-i merge bine fara un suflet-pereche lânga el.

Nu te îngrijora ca piesele din care e facuta femeia se mai deterioreaza si îsi mai schimba aspectul. Doar unele pot fi înlocuite, însa e preferabil sa observi ca si
piesele tale suporta exact aceleasi transformari....

Respecta-i familia, prietenele bune si pe colegii de serviciu. Armonia se instaleaza mai ales atunci când esti primul care o practica... Cu cât esti mai sociabil si mai placut de lumea din jurul ei, cu atât vei fi mai iubit si mai respectat...

N-o transforma în sclava ta, chiar daca ea îti face cu dragoste si mâncare, si masaj la picioarele obosite, si... lista de cumparaturi. Ajuta macar în micile treburi administrative si îi vei putea cere orice în schimb...

N-o umili si n-o jigni niciodata, mai ales în public sau de fata cu copii - nu vei face decât sa fii din ce în ce mai putin barbat... din ce în ce mai putin inteligent...

Scoate-o în oras, la masa, macar din când în când. Se va topi uitându-se în ochii tai, chiar si atunci când tu vei trage cu coada ochiului la alta...

Nu râde de pasiunile ei ciudate. Asa par si ale tale, doar ca tu ai mereu norocul sa fii înteles si apreciat pentru ele.
Nu-i spune ca s-a îngrasat, mai bine propune-i sa alergati împreuna.

Daca ai prietene femei, asigura-te ca-ti respecta sotia sau iubita si ca nu reprezinta vreo panica pentru ea. Altfel, vei ramâne doar cu prietenele si nu e sigur ca asta siai dorit.

Nu o mai compara cu mama ta sau cu alte femei din viata ta - precis e mai buna ca ele în multe alte privinte, de vreme ce ai ales-o pentru viata în doi.
Nu-i strica bucuriile marunte - exact din ele se încarca si, fara sa stii, din energia ei te încarci si tu.

Ascult-o când vrea sa te întrebe, când încearca sa te cunoasca si sa te înteleaga - atunci te iubeste cel mai mult, desi pentru tine pare invers în acel moment.
N-o înlocui cu alta pentru o ora de placere. Înlocuieste în tine partea ticaloasa cu una virtuoasa si te vei simti un barbat minunat. Când vrei sa pleci de tot, pleaca hotârât, nu te tot întoarce, caci ranesti grav un suflet care a fost lipit de-al tau.
Nu încerca sa aplici aceste reguli pe oricare femeie, caci cu fiecare dintre ele si tu vei fi alt barbat.....

Femeia functioneaza perfect când o iubesti perfect. Când nu-ti mai place cum functioneaza, sigur i-ai facut ceva nepotrivit chiar tu, iubirea vietii ei...

Acum vreo câteva săptămâni am primit articolul acesta pe mail de la un fost coleg de liceu, Mihai. Mi-a plăcut mult articolul şi m-am gândit că s-ar cuveni să adaug şi eu, neaparat, câteva lucruri, înainte de a-l posta aici. Mi-am dat seama, însă, că ceea ce ţineam eu să mai menţionez sunt, totuşi, fleacuri în comparaţie cu ce a trecut în revistă Mihaela Rădulescu. Aş fi împuiat pagina cu fleacuri şi cuvintele ar fi fost în gura mea ca paiele. Aşadar, mă abţin... :)

Eu când vreau să dorm, dorm

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi place ca atunci când vreau să dorm, să dorm. Urăsc să fiu trezită sau, mai rău, să nu fiu lăsată să adorm. Veţi spune că sunt o răsfăţată ordinară şi că fac mofturi, dar nu e aşa. Am avut o copilărie foarte nefericită, având în vedere faptul că dormeam cu părinţii în aceeaşi cameră, iar dacă ar exista vreun concurs de sforăit, tatăl meu ar câştiga lupta de departe. Uneori sforăia şi mami. Aveam impresia că se vor prăbuşi pereţii peste noi. Adormeam greu, plină de nervi, ură şi frustrare. Visam la ziua în care voi avea camera mea. Ziua aceea a venit destul de târziu... aşadar am avut parte de multe nopţi albe... 

Nopţi care au început să se repete odată ajunsă la facultate. Uneori pentru că aşa vreau eu, alteori pentru că pur şi simplu e imposibil să te sincronizezi cu alte 4 colege de cameră. Tu vrei să dormi, una vrea lapte încălzit la microunde. Tu vrei să dormi, alta vrea să-şi usuce părul. Tu vrei să dormi, alta vrea să asculte Jesus loves me. Tu vrei să dormi, una vrea să se epileze. Tu vrei să dormi, alta sforăie. Tu vrei să dormi, una vine. Tu vrei să dormi, alta pleacă. Am ajuns să trăiesc trauma din copilărie... Timp de aproape 2 ani de facultate, am fost terorizată, la propriu! 
photo
Mă rog, după cum spuneam, la tăţi ni-i greu, de aceea, io sunt foarte încântată de noua mea achiziţie: astupuşuri. :D
Le folosesc deja de o săptămână... şi tot chinul meu a luat sfârşit. Sunt foarte mulţumită de ele. Uneori, seara, mă grăbesc să termin cât mai repede lucrurile, sar peste folositul aţei dentare, mă spăl pe dinţi în grabă... abia aştept să ajung în pat, excitată de faptul că ştiu că voi dormi profund, ca un bebeluş. Ajung în pat, arunc o ultimă privire infernului în care trăiesc (urlete, râsete, muzică, discuţii despre biserică), pun un dop... zâmbesc, senzaţia de enervare dispare, îi spun la telefon noapte bună iubitului meu, pun alt dop, zâmbesc larg, îmi privesc colegele, văd cum dau din papagal şi am o satisfacţie nebună să ştiu că nu mă afectează, mă întind... şi mă las purtată în lumea viselor. Şi parcă plutesc. Îmi amorţeşte tot corpul, mă relaxez... Trăiesc un orgasm care e numai al meu şi nimeni nu mi-l poate distruge... Singura problemă e că am început să întârzii din ce în ce mai mult, fiindcă nu prea aud alarma dimineaţa. :D Dar merită tot sacrificiul.

P.S. Ale mele sunt roz. :)

Deshumare

Un copil nu povesteşte neliniştea. O trăieşte şi gata. Lasă să-i fie impusă. O păstrează într-un ungher al minţii, o acumulează, o congelează, o liofilizează. Şi apoi, brusc, când e adult, o regăseşte înlăuntrul său ca pe un calcar alb şi uscat. Nu mă mai gândeam la ea. Tu mi-ai adus-o în minte acum.


La ce e bună iubirea, dacă nu o împărtăşeşti cu celălalt?

În ziua de azi...

Femeile vor să facă streaptease în balon:



Fetiţele sunt dornice de a exersa la bară:



Pisicile au mai mult zel decât medicii:


Iar câinilor... se pare că le pasă mai mult decât părinţilor care aleg cea mai rapidă soluţie, pruncuciderea:



...totul a luat-o razna. Mă amuză şi mă oripilează deopotrivă. Mă îngrozeşte într-atât încât ajung să plâng zâmbind. Şi nu în ultimul rând, mă emoţionează profund.

Playlist-ul de sâmbătă

1. Să aştepţi oricât.                                  
2. Să aştepţi orice.                                   
3. Să nu-ţi aminteşti, în schimb orice.     
Nu sunt bune decât amintirile care te      
ajută să trăieşti în prezent.                     
4. Să nu numeri zilele.                             
5. Să nu uiţi că orice aşteptare  e             
provizorie, chiar dacă durează toată viaţa;
 6. Repetă că nu există pustiu. Există doar
incapacitatea noastră de a umple golul    
în care trăim.                                         
7. Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea  
şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori 
o formă de a spera a celui ce nu îndrăz- 
neşte să spere singur.                            
8. Dacă gândul ăsta te ajută, nu căuta    
să recunoşti că speri, neavând altceva    
mai bun de făcut sau chiar                     
pentru a te feri de urmările faptului      
  că nu faci nimic.                                   .
9. Binecuvintează ocazia de a-ţi aparţine
în întregime. Singurătatea e o târfă        
care nu te învinuieşte că eşti egoist.      
10. Aminteşte-ţi că paradisul a fost,      
aproape sigur, într-o grotă.                    
(Octavian Paler, Viaţa pe un peron)

:)

Just a little something to make you smile.
 

Când i-a văzut sânii şi-a amintit că-i mai văzuse


A vrut să o bată. Aşa se excita cu o altă femeie. A început să o plesnească peste fund, jap, jap, şi ea râdea. Dar deodată a fost mişcat. Şi s-a oprit, copleşit de sentimente, fiindcă a văzut semnele palmelor sale pe „pielea ei mătăsoasă, mătăsoasă”. Nu va ajunge la mântuire din punct de vedere sexual decât când va putea avea relaţii sexuale cu bărbaţi de la care nu primeşte tandreţe. La urma urmelor, e atrasă de blândeţe pentru că îi e frică de brute, şi apoi e dezamăgită de blândeţe, hipersensibilitate, sentimentalism, devoţiune, adulaţie...

Dimineaţă de duminică

Stau în pat şi vreau să dorm. Vreau să adorm pentru că plenitudinea e prea mult pentru mine, dar nu reuşesc. În schimb, am deosebita onoare de a asista în mod invizibil la discuţia matinală a unor masculi feroce. Sunt oripilată de trecutul monoton, aventurile amoroase fără dragoste, târfele, bideurile... Mă revolt. Adorm.

I am this more


Încerc din nou să scriu, dar mă simt stângace. Mă chinui să-mi găsesc cuvintele. Ciudat. Analizându-mă, simt o relaxare a nervilor, o spargere de diamante. Senzaţia că sunt sacre cuvintele se dizolvă. Cuvintele sunt sacre? Vreau să le despoi de sacralitate. Eu, care sunt aşa o transcendentală, eu sunt înfrânată de cuvinte. Acord importanţă cuvintelor. Cuvintele sunt ultimul meu duel cu viaţa. Pe planul imaginaţiei, stăpânesc. Pe planul experienţei, mă tem.
Nu pot să mă mişc în realitate decât împinsă de o mare exaltare. Altfel nu mă pot mişca. În momentele de calm sunt prinsă din nou în plasa sensibilităţilor, timidităţilor mele, ca şi cum m-aş mişca într-o atmosferă străină.
Haaa.... haa... aaa.... `aapciu! Uof, răceala asta... Am reuşit performanţa de a strănuta de 16 ori consecutiv, dar îmi recunosc anormalitatea. :) Realitatea e ca o violare pentru mine. Pe tot parcursul zbaterii mele de a mă mărita cu realitatea, am violat o parte a esenţei mele pe care nu o înţeleg. Numai el... Totuşi îmi amintesc anumite momente dificile, anumite paralizii...
Un bun prieten mi-a scris odată o scrisoare:
Mi-e greu să expun subtilităţile care te fac să scrii atât de enigmatic. Am ajuns la o concluzie ciudată despre scrisul tău. Cred că eşti destul de tensionată, crispată, inhibată. Din când în când spargi această carapace şi dai năvală cu putere de convingere şi elocvenţă. Dar e ca şi cum mai întâi ar trebui să spargi diamante în interiorul tău, să le faci pulbere şi apoi să le lichefiezi, un extraordinar act de alchimie. Cred din nou că unul dintre motivele pentru care te-ai închis atât de ferm în jurnal este un soi de teamă de a-ţi testa eul tangibil în lume; cu siguranţă dacă ceea ce ai scrie ai oferi lumii, ţi-ai altera stilul, ai deveni imobilă, din ce în ce mai protejată, din ce în ce mai sensibilă... şi asta produce otrăvuri şi microbi, fantasmagoria zgrunţuroasă, înzorzonată a nevrozelor. 
Nu i-am vorbit niciodată despre nevroza mea. Câtă intuiţie. Câtă putere de pătrundere a avut. :)

Miserupism

Din pură întâmplare, am dat ieri peste un blog. Un blog interesant şi plăcut, dar mi-a atras atenţia, în mod special, o postare anume.
Imi plac bancurile seci. Intotdeauna mi-au placut. Cred ca iti trebuie un foarte "elegant" simt al umorului sa le pricepi. Si te simti mandru de asta.
Stiu ca nu plac tuturor si nu sunt intelese de toata lumea. Dar trebuie sa recunoasteti, Boieri Dumneavoastra: au farmecul lor!

De exemplu
Care e diferenta intre un porc si-o rama?
Porcul rama dar rama nu porc!  ..... nu va indoiti de ras si de invidie pe cel care s-a gandit la asta?

Care diferenta dintre o rosie si un tramvai? Tramvaiul are dunga rosie, rosia n-are dunga tramvai.

Sunt grozave fiindca se bazeaza pe subtilitati de limbaj, potriveli, cutume, datini, obiceiuri...
Eu nu înţeleg,  ce e aşa amuzant la un banc sec? Porcul râmă, dar râma nu porc. I really, really don't get it. Şi nu, nu mă îndoiesc de râs, de invidie nici nu mai menţionez, pe cel care s-a gândit la asta. Oricine o putea face. Nu e umor fin, nu e nici elegant, nu e umor. Nu zic, poate sunt şi alte bancuri seci mai inteligibile, mai pe gustul meu, dar cele de mai sus, în niciun caz. Cu atât mai puţin: Care e diferenţa dintre Bucureşti şi Piteşti? În Bucureşti poţi să te piteşti, dar în Piteşti nu poţi să te bucureşti. Dumnezeule! Ce potriveală... Câtă eleganţă... Atât de subtil... :|
Mă rog... Critic. Păcatul meu cel mai mare este critica. Critica. Sau îmi găsesc scuze pentru că nu sunt în stare să mă amuz sexual, liber. :) Sex... vreau să mă scald în sex. În timp ce scriu acest cuvânt mă gândesc la piticul meu, intens. 
Câte contradicţii şi infantilisme!
Şi dacă tot sunt la capitolul critică, nu suport comentariile de genul acesta:
salut ce faci
esti de acord sa facem un schimb de link
ne mai citim posturile noi de pe blog
adaugam noi comentari
nume alex
http://descopera-alex.blogspot.com/
lasa-mi un mesaj de confirmare cand mai adaugat
ca sa te adaug
Ok... Păi, în primul rând nu are nicio legătură cu ceea ce am scris eu, deci nu înţeleg de ce lumea lasă astfel de „comentarii”, când ar putea foarte simplu să folosească adresa de mail, trecută în profil, la secţiunea contact. E chiar aşa greu? Şi în al doilea rând, recomand cu căldură Gramatica limbii române.

Astenie, lene sau lipsă de motivaţie

Nu ştiu care dintre ele se face responsabilă pentru faptul că zilele acestea am avut o sumedenie de tentative eşuate de a mai scrie ceva pe aici, dar pur şi simplu nu am avut inspiraţie. Mă rog, ideea e că nu am uitat, încă sunt datoare cu o leapşă, Corina, iartă-mi zăbava, promit că odată şi-odată o scriu eu, dar nu acum. Acum sunt scurtă şi la obiect, plec acasă în câteva ore şi, ca de obicei, încă nu mi-am făcut bagajele. Iar tergiversez... Of!

Sărbători fericite să aveţi toţi! :)

P.S.: O să mor de dorult tău... O să mor!

Nu o să mai fie ce a fost

„Îţi aminteşti cum mă încălzeau nuanţele privirii tale? 
 Fiecare minut mă făcea să mă simt mai bine... 
Ştiu că nu ai vrut neapărat să-mi întinzi o sfoară
şi n-a fost vina ta c-ai văzut numai partea goală... 
Pe final totul s-a dărâmat uşor 
şi-au urmat momente în care nu mă mai făceai să zbor... 
Am crezut că e timpul sa oprim tot, 
acum încerc să dau timpul înapoi, 
dar cred că n-o să pot... amintirile rămân acolo.”



„Elis nu uită şi iartă greu... 
Să nu crezi că petele se şterg rapid din sufletul meu...”



Iubirea mea,

Este prima oară când pronunţ pentru tine, chiar dacă o fac într-o scrisoare, postumă , cuvântul „iubire”. Tu l-ai folosit din prima zi. Am rugat-o pe prietena ta să-ţi dea această scrisoare numai după moartea mea. Au trecut puţine ore de la ultima noastră întâlnire, o întrevedere organizată de întâmplare care, după prea mulţi ani, m-a împins spre această foaie urmând impulsul de a scrie ce am ţinut în mine. „În sfârşit!” vei spune tu. Ai să crezi că am fost un laş pânp în ultima clipă deoarece am aşteptat singurul moment în care nu aveai niciun drept la replică. 
Să dorm în noaptea asta este pentru simţurile mele obosite o nedreptate. Nu ţi-am spus niciodată „te iubesc”, bubulina mea (pot să-ţi spun aşa încă o dată?), nici atunci când aceste cuvinte erau stringente şi inevitabile. O fac acum, ştiind că nu e târziu, ştiind că oricum nu o să mai fie niciodată ce a fost.
Credeai atunci că viaţa nu era ceea ce se trăia, ci aceea pe care tu o visai şi o voiai. Te iubesc din ziua în care te-am întâlnit şi m-ai sedus cu ochii tăi cafenii care ştiau să surâdă chiar şi în momentele de furie. Ştiu că aceste cuvinte ţi se vor părea retorice şi chiar şi acum te vei întreba de ce am evitat cu o grijă de maniac să recunosc până la capăt că acel sentiment nesigur şi confuz era pur şi simplu iubire. Îmi cereai o poveste mare, iar eu nu am fost în stare să ţi-o ofer în afară de câteva momente. Am trăit-o cu egoism înlăuntrul meu. Ai intrat în viaţa mea luâdu-mă de mână, ai profanat secretele mele cele mai adânci, cu aerul acela de pungaş ai reuşit sp distilezi din tăcerile mele mii de cuvinte. Am avut adesea faţă de tine un sentiment pe care tu îl urăşti, recunoştinţa. Îţi eram recunoscător pentru că descoperiseşi în mine lumea pe care nu am îngăduit nimănui s-o cunoască. Şi nu ai profitat de acest lucru. Numai când am îmbătrânit, mi-am justificat fiinţa romantică. Am urmat sfaturile artiştilor celor mai iubiţi, lăsând ca ele să mă pătrundă. Mă irita iscusinţa ta neruşinată de a folosi limbajul amoros, invidiam capacitatea ta înnăscută de a fi liberă, de a voi să vezi poezia oriunde, de a-ţi etala iubirea cu purtări impertinente. Profunzimea ta îmi făcea rău. Mă simţeam observat, Narcis inconştient, în timp ce tu te oglindeai înlăuntrul meu.
Iubirea mea, darul tău cel mai mare a fost curajul de a risca melancolia, ai acceptat că trufia dragostei te făcea să te simţi puţin singură în lume. Voiai ca eu să mă îndrăgostesc de viaţă, iar eu mă apăram de ea. Foloseam formalităţile pentru a-i ţine la distanţă pe străini. Nu ştiu cine a spus că „femeile nu se mărginesc să trăiască pasiunile, le comentează. Şi aşa le trăiesc de două ori.” Tu ai fost aşa. Te-am iubit cu rezervă, cu moderaţie. Am înţeles târziu că aşa ceva nu e posibil. M-am întrebat multă vreme cu privire la renunţarea mea. Apoi am încetat. Fără să te mai aştept. Am ajuns la vârsta aceasta aşteptând cu îngrijorare bătrâneţea. O identificam cu înţelepciunea, însă am fost surprins să găsesc în ea inocenţa. Cu anii, am devenit mai tolerant.
Să te aleg mi s-a părut atunci o dorinţă imposibilă. Numai în fapte, nu în spirit. De un lucru sunt sigur: eşti cea mai bună scriitoare de scrisori pe care am cunoscut-o.
Pentru totdeauna al tău...

Aceasta este povestea unei femei şi a unui bărbat care s-au iubit în mod profund, salvându-se în acest mod de o existenţă banală. Am păstrat-o în memorie, astfel ca timpul să n-o strice şi de-abia acum, în dimineţile liniştite de aici, pot în sfârşit să v-o spun. O fac pentru ei şi pentru alţi oameni care mi-au încredinţat vieţile lor, secretele lor, zicându-mi: Uite, asta e, pune mâna şi scrie. Scrie pentru tine, pentru noi, pentru ei... Scrie.

Vise desenate

Stick Figure Family at FreeFlashToys.com

Feminism şi revoltă


Acum câţiva ani am făcut un pariu. L-am pierdut. L-am pierdut demult, dar abia acum recunosc că l-am pierdut. Dar nu despre asta voiam să scriu. Voiam să scriu despre revolta femeii-artist care, pentru că înţelege munca bărbatului şi cere mai puţin decât oricine, nu este tratată ca o femeie. Femeia primitivă, care pretinde viaţa întreagă a bărbatului şi care urăşte munca bărbatului, capată tot ce vrea. Eu capăt dragostea egoiştilor pentru că mă potrivesc în planul creaţiei lor. Şi m-am săturat de dragoste egoistă. M-am săturat. M-am săturat de moarte. Eu nu îi cer bărbatului să renunţe la munca lui pentru mine. Intru în muncă, o alimentez, o susţin, dar, cu cât cer mai puţin, cu atât sunt tratată mai mult ca un coleg de muncă. Şi de asta m-am săturat. Mi.am jucat minunat rolul. Eu sunt întotdeauna femeia la care bărbaţii vin când se satură de femeia primitivă. Dar această femeie primitivă care a strigat şi a urlat, care şi-a ridicat în slăvi drepturile, care a distrus munca, a dispreţuit-o, această femeie a căpătat întotdeauna cea mai bună parte din viaţa bărbaţilor. Eu am parte de ei când vor să creeze, când îşi doresc pace şi înţelegere şi m-am săturat de minunatul meu rol. Mă flatează şi mă laudă pentru că nu sunt sufocantă, pentru că mă potrivesc în noua lor schemă. Şi înfometează femeia din mine.

Oameni şi atât


Recunosc că nu am citit nimic scris de Gabriel Garcia Marquez, însă am găsit întâmplător, pe blogul lui Dan Negru, scrisoarea sa de rămas bun. Mi-a plăcut mult, de aceea o voi posta şi eu. :)

„Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o marionetă din cârpă şi mi-ar dărui o bucăţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ceea ce gândesc, însă în mod categoric aş gândi tot ceea ce zic.

Aş da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică.

Aş dormi mai putin, dar aş visa mai mult, înţelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii, pierdem şaizeci de secunde de lumină. Aş merge când ceilaţi se opresc, m-aş trezi când ceilalţi dorm. Aş asculta când ceilalţi vorbesc şi cât m-aş bucura de o îngheţată cu ciocolată!

Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucăţică de viaţă, m-aş îmbrăca foarte modest, m-aş întinde la soare, lăsând la vederea tuturor nu numai corpul, ci şi sufletul meu.

Doamne Dumnezeul meu, dacă aş avea inimă, aş grava ura mea peste gheaţă şi aş aştepta până soarele răsare. Aş picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele, un poem al lui Benedetti şi un cântec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-aş oferi-o lunii. Aş uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simţi durerea spinilor şi sărutul încarnat al petalelor...

Dumnezeul meu, dacă aş avea o bucăţică de viaţă... N-aş lăsa să treacă nicio zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc. Aş convinge pe fiecare femeie sau bărbat spunându-le că sunt favoriţii mei şi aş trăi îndrăgostit de dragoste.

Oamenilor le-aş demonstra cât se înşală crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neştiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc! Unui copil i-aş da aripi, dar l-aş lăsa să înveţe să zboare singur. Pe bătrâni i-aş învăţa că moartea nu vine cu bătrâneţea, ci cu uitarea. Atâtea lucruri am învăţat de la voi, oamenii... Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful muntelui, însă fără să bage de seamă că adevărata fericire rezidă în felul de a-l escalada. Am învăţat că atunci când un nou născut strânge cu pumnul lui micuţ, pentru prima oară, degetul părintelui, l-a acaparat pentru totdeauna.

Am învăţat că um om are dreptul să se uite în jos la altul, doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice. Sunt atâtea lucruri pe care am putut să le învăţ de la voi, dar nu cred că mi-ar servi, deoarece atunci când o să fiu băgat în interiorul acelei cutii, înseamnă că în mod neferecit mor.

Spune întotdeauna ce simţi şi fă ceea ce gândeşti. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aş îmbrăţişa foarte strâns şi l-aş ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieşind pe uşă, ţi-aş da o îmbrăţişare, un sărut şi te-aş chema înapoi să-ţi dau mai multe. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aş înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată şi încă o dată, până la infinit. Dacă aş şti că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune te iubesc şi nu mi-aş asuma, în mod prostesc, gândul că deja ştii.

Întotdeauna există ziua de mâine şi viaţa ne dă de fiecare dată altă oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar dacă cumva greşesc şi ziua de azi este tot ce ne rămâne, mi-ar face plăcere să-ţi spun cât te iubesc, că niciodată nu te voi uita.

Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubeşti. De aceea, nu mai aştepta, fă-o azi, întrucât dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată, în mod sigur vei regreta ziua când nu ţi-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrăţişare, un sărut şi că ai fost prea ocupat ca să le conferi o ultimă dorinţă. Să-i menţii pe cei pe care-i iubeşti aproape de tine, spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubeşte-i şi tratează-i bine, ia-ţi timp să le spui îmi pare rău, iartă-mă, te rog şi toate cuvintele de dragoste pe care le ştii.

Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima. Demostrează-le prietenilor tăi cât de importanţi sunt pentru tine.”
Am atâta nevoie de tine...

Superior Scribbler Award

Am primit premiul de Scriitor Superior de la Petrina. Trebuie să mărturisesc că numele premiului mi se pare patetic, ideea în sine de a acorda un astfel de premiu o consider uşor penibilă şi, în general, nu mi-aş bate capul cu astfel de  nimicuri. Nu-mi plac „premiile” acestea răsărite aşa peste noapte, dar mi-e dragă foc fătuca asta, pentru că are doar 16 ani şi pentru că e deşteaptă, profundă, matură şi are grijă de sufletul ei de copil. Să nu te schimbi niciodată, draga mea. By the way, la 16 ani eu încă mă mai jucam cu păpuşile. :P
Ok, deci, pentru că vine de la Petrina, trebuie să plece mai departe. Regulile sunt următoarele:


  1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie să dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali;
  2. Fiecare S.S. trebuie să îşi creeze o legătură pe net la blogul de la care a primit premiul;
  3. Fiecare S.S. trebuie să îşi prezinte premiul pe blog şi să adauge un link la această postare, care explică ce este cu premiul;
  4. Fiecare S.S. care a câştigat premiul este rugat să viziteze această postare şi să îşi adauge numele la Mr.Linky List astfel încât să existe o evidenţă a fiecărui ins premiat;
  5. Fiecare S.S. trebuie să posteze aceste reguli pe blogul lui.
Bun, deci 5 is done, 4 e în decurs, 1 îl lăsăm la final, 2 e gata, 3 în desfăşurare. Şi acum cele 5 bloguri speciale:
Gata. :)

Singurătate

photo
Sunt infernal de singură. Am nevoie de cineva care să-mi poată da ceea ce îi dau eu lui: această atenţie constantă. Citesc fiecare pagină pe care o scrie, îi urmăresc lecturile, îi răspund la scrisori, îl ascult, îmi amintesc tot ce spune, scriu despre el, îi fac cadouri, îl protejez, sunt gata să renunţ în orice clipă la oricine şi orice pentru el, îi urmăresc gândurile, mă implic în planurile lui... O grijă pasionantă, maternă, intelectuală.
El. El nu poate face asta. Nimeni nu poate. Nimeni nu ştie cum. E o artă, un dar. Mă protejează, dar nu reacţionează. Reacţionează, dar nu-şi găseşte timp să citească ceea ce scriu. Nu-mi sesizează toate stările, nici nu vorbeşte despre mine. Nu scrie în mod direct despre mine, nu-mi dă numele, învăluie totul în simboluri şi metafore care în timp vor deveni nesemnificative.
Pur şi simplu primesc totul fragmentat, incomplet, insuficient, frustrant. Şi mă simt singură şi trebuie să mă întorc la jurnal ca să-mi ofer tipul de reacţie de care am nevoie. Trebuie să mă hrănesc. Primesc dragoste, dar dragostea nu e de ajuns. Oamenii nu ştiu cum să iubească...

...dar eu mă voi scutura de starea asta!!! Îmbrăcată în haina mea verde nouă-veche (o haină veche revopsită) ies repede în primăvara amară. Rătăcesc pe străzi reci, căutând cea mai bună pernă din pene pentru el. Ajung acasă şi găsesc ceea ce aştept: un bebe ciufulit de somn.

- Ce vrei la micul dejun? Ouă cu şuncă. Mă duc să îţi cumpăr ouă şi şuncă.
Şi ies în fugă şi mă întorc în fugă şi fac cafea. Iar el spune:

- De asta am nevoie, o femeie în casă. Chiar înainte de a venit tu mă trezisem. Voiam să mă culc la loc, dar eram treaz şi mă gândeam că e infernal să te trezeşti singur. Şi ai venit tu!

După micul dejun am stat în pat, sărutându-ne tandru. Era obosit după o noapte albă în care a scris ceea ce îl rugasem, nuvela Primăvară neagră. A adormit. I-am cântat să adoarmă, dar după ce a adormit am simţit o singurătate întunecată, întunecată. M-am pregătit să plec. M-a rugat să îi pun ceasul să sune la ora cinei. În timp ce mă pudram mă gândeam că eu aş fi preferat să mor decât să adorm câtă vreme era el lângă mine. Eu n-aş fi putut adormi.
Zgomotul uşii în timp ce ieşeam l-a trezit.

- Te simţi bine, urâto?

Îmi venea să plâng. M-am apropiat de pat, am îngenuncheat să-l sărut şi atunci disperarea m-a înăbuşit. Am lăsat capul în jos...

- Mă simt singură, iubitule...

Singură. Sunt singură. Sunt atât de singură încât nimeni nu o să mă poată lecui vreodată. Dar el credea că mă simţisem singură doar câteva clipe, pentru că el adormise.
Ajunsă în stradă, am plâns. Am plâns şi ieri şi plâng şi acum, în timp ce scriu. Probabil o să plâng şi mâine.

Hai să trecem peste


O seară de isterie în 317. Ziua femeii? Ha ha ha...
Am ales între a sta în mijlocul camerei şi a izbucni într-un plând isteric sau... a scrie. Simt că aş izbucni într-o criză sălbatică, distrugătoare, de revoltă oarbă, furioasă împotriva vieţii mele, împotriva dominaţiei prin tandreţe, a dominaţiei în general, a dorinţei mele de a duce o viaţă liberă, a fricii mele că nu sunt destul de puternică fizic pentru asta, a dorinţei mele de a fi cuprinsă de o furie ucigaşă. Frică de sălbăticia febrei şi a disperării mele, de excesivitatea melancoliei mele. Frică de nebunie. Atunci mă aşez în faţa laptopului meu, spunându-mi: Scrie, neisprăvito! Scrie, nebuno, exorcizează-ţi nefericirea prin scris, exorcizează-ţi fiinţa, scuipă ceea ce te îneacă, strigă obscen! Ce e revolta? O formă negativă de viaţă. Răstigneşte-ţi teama. 
Şi cea care provoacă nebunia e femeia blestemată din mine, femeia cu amantul ei, cu devotamentul ei, cu lanţurile ei. Ah, să fii liber... să fii masculin.... Să nu-ţi pese... Să treci pur şi simplu peste...

Dezechilibru. Din nou

photo
Un demon. Un demon în ea. Elis refuză să piardă. Gelozia stârneşte în el furie şi patimă. Îi face reproşuri pentru cochetărie. Îi reproşează faptul că nu l-a remarcat la conferinţă. A văzut-o plecând cu preşedintele. L-a văzut pe fostul ei iubit stând lângă ea. Îi reproşează că se joacă cu el. Că a încetat să-l mai dorească îndată ce a devenit sclavul ei. Începe să o muşte, să o mângâie sălbatic. O dezechilibrează. Se culc pe podea. Şi e nervos, nervos, speriat. Iar ea e blândă şi înţelegătoare, îl face să râdă şi îl linişteşte. Ea e atât de liniştită... Râde de-a binelea. Nu există niciun sentiment în ea. 
O înţelege complet greşit. Fiecare cuvânt pe care-l rosteşte e nepotrivit. Cu atât mai bine.

Plăcere. Lipsă de înţelegere. Furie. Gelozie. Ciocnire. Totul golit de poezie... Doar un bărbat mare, frumos, vital, cuprins de pasiune. Cochetăria din ea, asta-i tot. Totul în miniatură. Se simte cinică şi realizează că ea înfruntă realitatea, că Elis a despuiat totul de iluzie. Pentru el ea este cea mai fermecătoare şi seducătoare dintre femei. Ea explorează o lume nouă, se joacă. Rece. Nu se mai dăruieşte.  

Ea deposedează sexualitatea de importanţa ei exagerată. Esenţa ei este neatinsă.

Copyright © 2009

Conţinutul acestui site internet este protejat prin Legea dreptului de autor L8/1996 actualizată. Folosirea conţinutului ori a unor părţi din acesta fără
înştiinţarea, respectiv aprobarea proprietarului acestui site se pedepseşte conform legilor în vigoare.

„Încurcătura unui copil răsfăţat” - site realizat de Blogger în colaborare cu Smashing Magazine - Design Disease - Blog and Web - Dilectio Blogger Template