Am trecut pe la tine, dar nu erai


Privesc leneşă la ceasul acela din camera cu ferestrele închise şi draperiile trase. E ora de taină, puţin trecut de miezul nopţii, când toate se pot întâmpla. Şi în semiîntunericul acesta palid al singurei lămpi ce stă aprinsă pe masă mă gândesc la anii trecuţi. Sunt aproape douăzeci şi unu. Sunt peste douăzeci de ani de când plutesc în voia curentului, de douăzeci de ani mă văd înecându-mă şi ştiu că eu sunt cauza morţii mele.

Mă privesc în oglindă. Stau în faţa ei, jucând parcă o scenă dintr-o piesă antică, o dramă în care zeii îşi aveau locul lor şi uimirea se aşterne pe chipul meu, dacă mai e loc pentru uimire în privirea, în gândurile sau în inima mea tulburată, plină de frământare şi îndoială şi de toate întrebările nerostite şi zguduirile neexplicate pe care nimeni niciodată nu se străduise să le afle, nici să le dea o rezolvare, un răspuns… Doar tu.

Tu eşti cel care îmi alină durerea. Vocea ta îmi dă fiori şi tu ştii asta. Şi vreau să te simt mereu, să faci parte din viaţa mea, să mă trezesc şi tu să fii acolo, lângă mine, să îmi dai „Bună dimineaţa”. Vreau ca legătura dintre noi să fie ca un fel de prietenie, mai strânsă decât altele, cea mai strânsă legătură de prietenie sau mai mult decât prietenia însăşi, legătura pe viaţă şi pe moarte care uneşte doi oameni făcându-i să nu se mai despartă unul de celălalt până la sfârşit: taina, secretul, vinovăţia comună, ceasurile acelor lungi nopţi de iarnă petrecute împreună, greşelile târâte împreună prin noroi, statul de veghe în clipele lungi de agonie când toate vedeniile şi coşmarurile vin să tulbure risipind pacea şi la sfârşit epuizarea, sfârşeala aceea liniştită pe care vom învăţa să o luăm drept pace. Vreau să te aud spunând „Tu eşti. Tu eşti cea pe care o vreau eu. Nu face aşa, te rog. Îţi promit că va fi bine. O să avem rareori soare şi în rest ploaia care ne udă, pentru că ploaia udă, moaie oasele, iar de la oase ajunge la suflet ca umezeala aceea care pătrunde încet, încet şi prinde mucegaiul pe pereţi şi cărunţeala în oameni, dar uite, bucură-te , acum nu plouă.”

Se face tot mai târziu. Am trecut pe la tine, dar nu erai...

photo

Te vreau, te caut, te chem, te văd, te aud, te visez...

Se lăsa noaptea, o noapte senină care a preschimbat cobaltul cerului într-un violet aprins, şi apoi întunericul, în care a rămas indigoul. Rămase privind prin fereastra îngustă, care dădea spre grădină, acoperită cu perdelele vechi pe care bunica lui le împletise în serile lungi de iarnă, depănându-i poveşti la gura sobei. Le cârpise cu grijă şi le spălase, le apretase şi le călcase. Privea îngândurat orizontul.
-Priveşti orizontul?
-Privesc orizontul, i-a răspuns el.
-Singura linie care frânge orizontul e curcubeul, a spus ea, amăgirea unui reflex optic, pură iluzie.
El continua să privească orizontul când, deodată, îi fulgeră prin minte întrebarea: Unde începe geografia unei femei? Începe de la plete, îşi răspunse el singur.
-Ştii că geografia unei femei începe de la păr? îi şopti la ureche.
Ea se culcase pe o parte şi îi întoarse spatele.
-Eu mă duc la culcare, sunt puţin obosită.
Îi veni să spună: te vreau, te caut, te chem, te văd, te aud, te visez, dar spuse cu glas stins:
-Pot să vin şi eu?
Şi fără să vrea merse cu gândul mai departe...
-Şi continuă cu ceafa şi cu spatele până unde se sfârşeşte coloana vertebrală şi acolo începe zona cea mai tainică, dar mai întâi trebuie să-ţi mângâi părul şi apoi să te scarpin pe ceafă încet... încet... Mi se pare că fără trupul tău mâinile mele au uitat să pipăie, au devenit urâte, uscate şi pline de pete.
-Ştii că mă gâdil, nu mă ciupi.
-Atunci te masez, te mângâi pe spate doar cu vârful degetelor.
-Dacă faci aşa, o să mă adormi, mă relaxează.
-Dormi, o să te trezesc eu.
Continuă să o mângâie cu mâna dreaptă, şi când, cu cea stângă, îi îmbrăţişă trupul, atingându-i sânii, ea şi dormea deja. Îi simţea cutele mici ale curburii, epiderma care se încreţea, roza din jurul sfârcurilor, cu atâtea punctişoare ca nişte seminţe ce vor să răsară sub pământ. Se gândi ce frumoasă era geografia unei femei, şi uşoară, dacă e cunoscută şi iubită. Şi pe când se gândea aşa simţi că şi trupul lui începea să respire în ritmul trupului pe care îl îmbrăţişase, închise ochii şi-si spuse: trebuie să rămâi treaz, aşteaptă, nu adormi chiar acum. Când deschise din nou ochii se zăreau zorii. În somn, ea trăsese peste ei pătura. Ori poate el, fără să-şi dea seama. O dezveli şi-i mângâie fesele. Mai întâi cu blândeţe, apoi mai tare, strângându-i-le. Ea se mişcă în somn şi scoase un geamăt înăbuşit.
-Ce minune de fund! E tot numai un zâmbet, nu-i tragic niciodată!
Ea se trezi.
-Ce spui?
El îi repetă, apoi îi spuse:
-E o poezie.
-Zăludule!
Chicoti şi îşi strânse picioarele.
-Te vreau.
-Intră.
-Aşa, pe la spate.
-Nu, vino peste mine, vreau să-ţi simt greutatea, vreau să mă acoperi.
-Nu mă aşteptam de la tine la una ca asta.
-E ceva firesc, ţine de amorul natural.
Şi îl îmbrăţişă.

... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ...

-Mi-ar plăcea să mai dorm puţin, zise el, abia s-a luminat.
-N-ai dormit toată noaptea, te-am simţit, ce crezi, dacă te ţin îmbrăţişat, adormi mai uşor?
-Ştii bine că da.
-Vrei să-ţi şoptesc ceva?
-Mmm...
-Odată îmi cereai mereu să-ţi vorbesc, adormeai mai uşor. Ştii că nu prea am voce, dar o să încerc să îti fredonez un cântecel. Începe cu „te vreau” şi se termină cu „te visez”.

Spune-mi, dragostea mea, aşa ar fi, de va fi să fie?

Sshhtt! Listen... Do you hear?




"And now that you're far and away
I'm sending a letter today

From Sarah with love
She'd got the lover she is dreaming of
She never found the words to say
But I know that today
She's gonna send her letter to you


From Sarah with love
She took your picture to the stars above
And they told her it is true
She could dare to fall in love with you
So don't make her blue when she writes to you
From Sarah with love


You're strong enough
To understand
As long as you're so far away
I'm sending a letter each day


From Sarah with love
She's gotta know what you are thinking of
'cause every little now and then
And again and again
I know her heart cries out for you


She took your picture to the stars above
And they told her it is true
She could dare to fall in love with you

So don't make me blue when I write to you

From Sarah with love"

...cuvintele-mi par mai grele acum

Când tot ce ti se spune nu mai contează... Când te trezeşti şi... zâmbeşti

Privea fotografia de pe perete şi fu din nou cuprinsă de îndoială. Ridică telefonul. Vocea de la celălalt capăt al firului era alinătoare ca o băutură vrăjită. Îi făcea bine să o asculte, îi răspândea în tot corpul o căldură binefăcătoare.
-Mă întrebam ce faci, rosti el. Eşti singură?
-Da. Singură cu gândurile mele. Ai vrea să te-ntorci la mine?
-Alerg.
Puse receptorul în furcă şi închise ochii, sprijinindu-şi capul pe speteaza confortabilă de piele. Lăsă căldura să îi curgă prin vine, să o cuprindă în întregime, concentrându-se tot pe momentul în care avea să audă soneria de la intrare.
-Nu te aşteptai sa ma vezi.
-De ce nu? răspunse ea.
Întoarse capul şi o privi, apoi întinse mâna şi desprinse pieptenele cu care ea îşi prinsese părul răsucit şi răsfiră cu blândeţe şuviţele grele care îi căzuseră pe spate ca o perdea de întuneric. Ea îl privea fără să spună nimic. Nu era o privire scrutătoare sau uimită sau oricum altcumva. Stătea pur şi simplu acolo şi îl privea, aşteptând ceea ce avea să spună în continuare.
-Ţi-am scris că vreau să fac ceva pentru noi.
-Mi-ai scris că vrei să faci ceva pentru noi. Şi mai departe spuneai că te-ai născut prea târziu pentru asta. Nu-i acelaşi lucru.
-Dar acum vreau într-adevar. Mi-am dat seama că mai sunt încă lucruri de făcut.
Ştia ca nu mai era nevoie, însă voia totuşi să i-o spună.
-Uite, vezi, vorbim. Ne destăinuim unul altuia, eu mai mult, tu mai putin. Facem planuri, tu mai multe, eu mai putine. Ştiu că nu sunt în măsură să judec sau să dau sfaturi, dar dragul meu, urmăreşte-mă bine, nu te juca niciodată cu cuvintele mari, nu lăsa vorbele să zboare şi să fluture înaintea ta luând-o înaintea faptelor…
-Draga mea…
-Asculta-ma, te rog. Dacă mi-ai fi zis că gândul tău cel mai important e să mergi maine dimineaţă la prima oră la Toysmall ca să îţi cumperi o maşinuţă cu telecomandă, te-aş fi crezut. Cel mult aş fi luat-o drept o glumă. Dar cu celelalte lucruri nu se glumeşte. Dacă te-aş întreba acum ce şi cum ai de gând să faci, când ai de gând să începi, ce mi-ai putea răspunde?
-Suntem singuri în toată casa. Ţi-e frică?
Zâmbi cu regret, gândindu-se la toate acele făgăduinţe false. Îşi strânse buclele într-o parte, dezvelind gâtul subţire, şi spuse calmă:
-Nu mi-e frică. Sper că ştii că lumea nu uită uşor. De fapt, lumea nu uită.
Şi pentru prima dată în seara aceea îl analiza din cap până în picioare. Se lipise lasciv de el, îşi apropriase buzele de ale sale şi ridică cu grijă de pe sacoul lui un fir de păr încâlcit. Un fir de păr auriu, lung. Îl măsură cu privirea, apoi îi dădu drumul uşor pe covor şi râse, aruncându-şi şalul pe umeri şi răsucindu-se. Cum îmi stă, îl întrebă. El, stând în mijlocul încăperii, înălţat, sfâşiat şi zdrobit, dându-şi seama că nu mai trebuia să-i mărturisească faptul că la ea se gândise în tot timpul acela dar că nu era de ajuns.

... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ...

Se trezi în mijlocul nopţii cu obişnuinţa însuşită demult şi râse la vederea cearsafurilor boţite şi a trupului cald de lânga ea. Cuprinsă de o senzaţie de ireal, conştientiză că pentru anumite lucruri chiar nu există iertare. Înţelesese că nu mai era cale de întoarcere şi că era mai bine să plece în noaptea aceea. În timp ce se îmbrăca îşi băgă mâna în buzunar. Simţi ceva în palmă. Scoase mâna şi o deschise. Era micul medalion. Uitase de el. Îl privi la lumina veiozei cu atenţie. Pe o parte avea gravat o cunună cu lauri cu iniţialele lui. Pe cealaltă parte era desenată o pasăre cu aripile deschise. Îl puse pe pernă, lângă el şi îi spuse în şoaptă: Uite, vezi? Aşa nu mai merge...

...luminile farurilor se şterseră treptat până când dispărură în depărtare şi liniştea se aşternu din nou în aerul încremenit al zorilor.

Puţine lucruri rup tiparul

Era din nou vară, în iunie, către sfârşit şi trecuse de ora doisprezece noaptea. Luna se ascundea de privirile curioşilor printre nori negri. Negri de dezamagire? La fel şi el, se ascundea de răutatea gândurilor căutând lumina. Rămase târziu în noapte, veghind în camera aproape întunecată şi caldă, în faţa ferestrei întredeschise de pe peretele îngust dinspre stradă, acoperit în întregime de draperii groase. Stătea întins pe patul prea mare pentru o singură persoană şi părea liniştit. Îşi ridică mâna, trecându-şi-o peste frunte. Era cald şi ţigara i se stinsese în scrumieră, iar parfumul femeii care nu fusese la el niciodată se răspândea uşor şi tăcut, ţesând în jurul lui o plasă nevăzută. Ţinea în mână scrisoarea pe care nu mai avea nevoie să o privească fiindcă o cunoştea prea bine, după cum cunoştea pe de rost cuvintele scrise pe foile roz, uşor înclinate, cu scrisul bine cunoscut, care se voia a fi ordonat, caligrafic. Se voia.

Pentru că îmi permit vise interzise?! Pentru că refuz realităţi crude?! Pentru că nu-mi construiesc dorinţele pe raţionalisme reci?! De asta?! Rahat! Numeşte-mă inconştient. Dacă ăsta e motivul, nu-mi pasă.

Şi se îndreptă spre un colţ dosnic al camerei, aşezându-se într-un fotoliu, aşteptând tăcut, dându-şi timp să se liniştească. Încremeni acolo în vreme ce valurile furiei se retrăgeau, încet, în adâncuri, dându-i din nou aparenţa calmului şi stăpânirii de sine. Era într-o oarecare măsura surprins, o auzise de atâtea ori combătând idei, argumente, acţiuni, încât se obişnuise să creadă că nu avea nimic în comun cu ea, că era fundamental şi ireductibil opusă structurii sale. Îşi dădea seama o dată mai mult că această stabilitate a lor era cea mai înşelătoare dintre aparenţe, că era inutil să facă orice presupunere în legătură cu ceea ce ar fi trebuit el să întreprindă sau să gândească. Nu făcuse decat să se înşele din nou, să omită ceea ce ştia de multă vreme, din experienţă. Se ridică din fotoliu şi, o dată cu rememorarea unui episod din tinereţe, plonjă în plină revelaţie. Strecură mâna într-unul din sertarele biroului, scoase o carte ferfeniţă şi o deschise la un semn, aşezându-se iarăşi. „... prieteniile adevărate înving distanţa şi timpul...” începu să citească şi se simţi cuprins de un straniu sentiment de amărăciune şi plăcere. Simţea nevoia să contrazică afirmaţia. Voia să afirme că natura umană nu e atât de „rezistentă”, nu deţine sentimente atât de puternice încât să reziste în faţa distanţei şi a timpului, aceşti doi factori intervin şi aduc pe genele noastre uitarea. Era cuprins de frică. Îl speria de moarte efemeritatea sentimentelor. Îl speria nimicul din oameni. Îl speria nimicul din... el. Ridică telefonul şi îi formă numărul. Vru să-i spună ceva, însă în ultimul moment îşi dădu seama că nu avea rost. Îşi plecă privirea pe lemnul neted al biroului, lucios ca o oglindă. Cu un gest brusc răsturnă, fără să vrea, călimara care se afla alături. Privi pata neagră care se lăţea nestingherită acoperind tot mai mult din suprafaţa aceea curată, strălucitoare, târându-se către ei ca o prevestire.
Rămâne terminat înainte să fie terminat pentru că... puţine lucruri rup tiparul.

photo

Mai ştii să visezi?

De ce nu-mi spui tu? Eu ştiu că mi-ai lipsit prea mult ca să te caut şi că... două vise adunate formează tot un vis. Mi-ar plăcea să te simt lângă mine atunci când mă-ncearcă sentimente negative, îndoieli sau incertitudini. De ce? Pentru că te-am simţit din prima clipă centrat şi puternic. Pentru că tot atunci am ştiut că eşti periculos de inteligent şi… pentru că, cel mai important, imi doream să faci parte din viaţa mea. Dacă asta îţi creează disconfort, iritare… de fapt, s-ar putea să ai dreptate. Să visez la momente cu tine, momente de linişte, momente în care m-aş bucura de tot, în care mi se va umple sufletul de recunoştinţă că „ceva” sau „cineva” m-a făcut să te cunosc... Dacă primeam şi posibilitatea să văd... să aud... să miros... să ating... să fac parte... Sau măcar să particip, să contemplu, să tac şi să admir, să mulţumesc, să iubesc...

Şi totuşi... Să ne jucăm de-a implicarea doar pentru că-i frumos şi pasionant? Pentru că ştim că ne putem juca doar de-a iluzia, rămânând conştienţi de ea?!

photo

Povestea unui Pitic



S-a oprit la un pas de temelia zidului. Pe alocuri tencuiala îl părăsise, cărămizele plezneau la soare, solzii igrasiei erau larg deschişi în aer, dar nimic nu-i spunea ce rost ascunde acest monument ridicat în faţa singurătăţii sale. Fără să ţină cont de faptul că s-ar putea găsi pe undeva vreo poartă sau vreo scobitură prin care să-şi găsească loc de trecere, uitând să se asigure că nu se află nimeni prin preajmă, a purces la escaladarea zidului. Sărind de partea cealaltă, nu se aşteptase să se dovedească a fi într-atât de înalt! Se prăbuşea necontenit într-o tăcere de câteva ori mai adâncă decât cea din care venise... Când a ajuns printre firele de iarbă, singurătatea sa se sfârşise. Întâlnise un alt Pitic. :)

Copyright © 2009

Conţinutul acestui site internet este protejat prin Legea dreptului de autor L8/1996 actualizată. Folosirea conţinutului ori a unor părţi din acesta fără
înştiinţarea, respectiv aprobarea proprietarului acestui site se pedepseşte conform legilor în vigoare.

„Încurcătura unui copil răsfăţat” - site realizat de Blogger în colaborare cu Smashing Magazine - Design Disease - Blog and Web - Dilectio Blogger Template