I am this more

Încerc din nou să scriu, dar mă simt stângace. Mă chinui să-mi găsesc cuvintele. Ciudat. Analizându-mă, simt o relaxare a nervilor, o spargere de diamante. Senzaţia că sunt sacre cuvintele se dizolvă. Cuvintele sunt sacre? Vreau să le despoi de sacralitate. Eu, care sunt aşa o transcendentală, eu sunt înfrânată de cuvinte. Acord importanţă cuvintelor. Cuvintele sunt ultimul meu duel cu viaţa. Pe planul imaginaţiei, stăpânesc. Pe planul experienţei, mă tem.

Nu pot să mă mişc în realitate decât împinsă de o mare exaltare. Altfel nu mă pot mişca. În momentele de calm sunt prinsă din nou în plasa sensibilităţilor, timidităţilor mele, ca şi cum m-aş mişca într-o atmosferă străină.

Haaa.... haa... aaa.... `aapciu! Uof, răceala asta... Am reuşit performanţa de a strănuta de 16 ori consecutiv, dar îmi recunosc anormalitatea. :) Realitatea e ca o violare pentru mine. Pe tot parcursul zbaterii mele de a mă mărita cu realitatea, am violat o parte a esenţei mele pe care nu o înţeleg. Numai el... Totuşi îmi amintesc anumite momente dificile, anumite paralizii...

Un bun prieten mi-a scris odată o scrisoare:

Mi-e greu să expun subtilităţile care te fac să scrii atât de enigmatic. Am ajuns la o concluzie ciudată despre scrisul tău. Cred că eşti destul de tensionată, crispată, inhibată. Din când în când spargi această carapace şi dai năvală cu putere de convingere şi elocvenţă. Dar e ca şi cum mai întâi ar trebui să spargi diamante în interiorul tău, să le faci pulbere şi apoi să le lichefiezi, un extraordinar act de alchimie. Cred din nou că unul dintre motivele pentru care te-ai închis atât de ferm în jurnal este un soi de teamă de a-ţi testa eul tangibil în lume; cu siguranţă dacă ceea ce ai scrie ai oferi lumii, ţi-ai altera stilul, ai deveni imobilă, din ce în ce mai protejată, din ce în ce mai sensibilă... şi asta produce otrăvuri şi microbi, fantasmagoria zgrunţuroasă, înzorzonată a nevrozelor. 

Nu i-am vorbit niciodată despre nevroza mea. Câtă intuiţie. Câtă putere de pătrundere a avut. :)