 |
| photo |
Când se statorniceşte tăcerea într-o casă e greu să o mai scoţi de acolo. Şi cu cât un lucru e mai important cu atât mai mult simţi nevoia să nu vorbeşti despre el. Parcă ar fi vorba de o materie coagulată, din ce în ce mai compactă şi mai masivă. Viaţa continuă sub ea numai că nu se mai aude... e cuprinsă de o tăcere care pare că sporeşte mereu, iar tăcerea nu e făcută din altceva decât din cuvinte nerostite.
Poate de aceea se ascultă muzică... Este nevoie de ceva care să exprime tăcerea asta, să redea toată tristeţea pe care o conţine şi să o facă să cânte. Ceva care să nu se folosească de cuvinte, întotdeauna prea exacte pentru a nu fi crude, ci doar de muzică. Pentru că muzica nu este indiscretă şi, chiar atunci când se tânguie, nu spune de ce. Este nevoie de o muzică anume, lentă, plină de lungi reticenţe şi, totuşi, veridică, aderând la tăcere şi reuşind să pătrundă cumva în ea...
0 comments:
Trimiteți un comentariu