Toată viaţa ei a luptat pentru amintiri. Să nu-i scape nimic, să reţină timpul, să-l îmblânzească în cursa lui şi să-i dedice ritualurile sacre ale memoriei. Să împletească ghirlande de detalii fără însemnătate, de evenimente anodine, reacţii inutile pentru a regăsi mai târziu, în clipa cea mai neaşteptată, căldura unui glas, culoarea unei seri, o mângâiere sau rana unei despărţiri.
De când era mică îi plăcea să-şi facă ierbare sau planşe cu aripi de fluturi. Îi plăcea să păstreze, să reţină fiinţele întâlnite în drumul ei, ca să şi le poată aminti mai târziu. Când a învăţat să scrie, a umplut cu o caligrafie frumoasă pagini întregi a tot felul de caiete cu coperţile pânzate şi înfrumuseţate cu desene fade şi naive. În ele înscria micile ei gânduri, recopia poezii şi maxime, punând şi data. Teancuri de oracole cu filele îngălbenite, cu colţurile tocite de atâta scris, scris şi recitit... Anumite pagini aveau pe ele desene foarte fine în creion, buchete de flori, coşuri legate cu funde, capete de copii. Mâini diferite contribuiseră la trasarea acestor mici decoraţiunim datate şi semnate. „Amintire de la Antonica” sau „În această frumoasă zi de vară, prietena ta Alexandra”. Fraze în engleză sau franceză, după prietene, după ani... o scriere gotică misterioasă. Pe alocuri paginile se îngroşau cu flori uscate, altădată lipite şi din care mai rămâneau bucăţi adunate la mijlocul caietului sau alteori zburau ca o pulbere dacă obiectul fragil nu era mânuit cu delicateţe. Păstra aceste sfinte relicve aşa cum păstra buletine de note, diplome, scrisori, bileţele, ceasul tatălui ei, fotografii ale fostelor iubiri, tot ce o lega de trecutul drag al copilăriei şi adolescenţei. Era liniştitor să se regăsească în acest muzeu de obiecte prăfuite în care vedea sensul continuităţii unor emoţii, justificarea unui destin.Amintirile din copilărie erau acelea la care ţinea cel mai mult, ca şi cum fetiţa din `94, copil al Revoluţiei, ar fi deţinut sub claia de bucle castanii şi în fundul ochilor căprui toate secretele femeii de mai târziu. Orăşelul acela mic era paradisul ei pierdut, pământul nostalgic în care erau înfipte rădăcinile pe care şi le-a tăiat într-o zi pentru a-şi urma destinul.
Vârsta, se spune, atunci când ajunge la hotarele tremurătoare ale bătrâneţii, perturbează mecanismele memoriei şi o face mai selectivă: imaginile îndepărtate revin cu mare claritate, în timp ce trecutul apropiat are tendinţa să se estompeze în această zonă tulbure care deseori succede vârstei mature şi să se introducă într-o vârstă căreia îi spunem avansată tocmai pentru că nu avansează.
Dintre toate persoanele care i-au jalonat viaţa, devenite tot atâţia eroi ai aventurii ei personale, omuleţul cu ochii verzi-albăstrui şi voce fermecătoare era cel mai îndrăgit. Pentru acest Mic Prinţ dintr-o ţară îndepărtată îşi regăsi ea gustul pentru caietele cu paginile în pătrăţele şi coperţile legate-n pânză. Alese unul cu coperta mov şi se avântă în reconstituirea, din frânturi, a unor amintiri din copilărie. Scris haotic, bizar, plin de goluri, de valuri, de opriri în mijlocul unui cuvânt, de suspine şi lamentaţii pentru neîndemânarea ei. Mâna dreaptă pe care o obişnuise să ţină creionul când avea vreo 4 anişori nu asculta întotdeauna de valul de amintiri care-i reveneau în memorie. Între paginile nu prea numeroase, căci în curând n-a mai putut scrie deloc, trăind într-o ameţeală care făcea să-i danseze totul în faţa ochilor, am regăsit, printre rânduri, fetiţa despre care îmi vorbise atât... fetiţa care n-a mai mers la şcoală.
