~

Vreme trece, vreme vine...

...toate-s vechi şi nouă toate, scria prin 1883, Eminescu. Şi câtă dreptate avea.  Parcă ieri împodobeam cu entuziasm un brăduţ şi ascultam de zor colinde. Cum se mai scurge timpul ăsta... dar nu vreau să fiu nostalgică, de fapt, nu vreau să vă molipsesc pe voi de nostalgie, că eu oricum sunt. 

Vă doresc tuturor sărbători frumoase şi fericite, alături de familie şi cei dragi. Să avem cu toţii parte de multă bucurie şi lumina să ne inunde sufletul, ca să zâmbim mai mult, să fim mai relaxaţi şi mai lipsiţi de griji, aşa cum tot Eminescu ne spune că ce e val, ca valul trece...

Paşte fericit, dragilor!

photo

Tu ce faci când nu ştii ce să faci?

Daţi-mi idei...

Imagine :)

[...] You may say that I'm a dreamer but I'm not the only one [...]

But just remember... :)

Elegia destinului

Azi dimineaţă, bâjbâind în noptieră după dopurile de urechi (vecinul meu iar făcea vocalize) am dat de cărţulia pe care am început să o citesc toamna trecută, Fiammetta lui Boccaccio, şi pe care nu am terminat-o din cauză că faptele pe care le povesteşte romanul, pe lângă durerea şi tristeţea împărtăşite, păreau atât de "mie nu mi se poate întâmpla asta niciodată".

Acţiunea este simpluţă, începe printr-un vis, artificiu străvechi folosit de atâţia scriitori din antichitate, care îi dezvăluie Fiammettei nenorocirile ce o pândesc şi pe care urmează să le îndure. Nu trece de altfel multă vreme şi ea îl cunoaşte pe Panfilo, tânăr străin de oraş, de care, deşi măritată, se îndrăgosteşte şi îi împărtăşeşte dragostea cu aceeaşi înflăcărare. Şi, ca întotdeauna, sfaturile şi dojenile bătrânei doici, care încearcă să-i arate primejdiile ce o pândesc, se dovedesc nefolositoare, iar cei doi tineri se lasă stăpâniţi de iubire. Într-o bună zi însă, Panfilo trebuie să se înapoieze acasă, chemat de bătrânul său tată, care locuieşte într-un alt oraş, destul de îndepărtat. Zadarnice sunt încercările Fiammettei de a-şi împiedica iubitul să dea ascultare poruncii părinteşti... Panfilo pleacă, făgăduind să se înapoieze înainte de sfârşitul celei de-a patra luni. 

Trec însă cele patru luni, iar Panfilo nu revine şi nu va mai reveni niciodată, iar toată cartea nu-i decât povestea suferinţelor prin care trece tânăra femeie, în timp ce aşteaptă cu înfrigurare înapoierea iubitului...

Scris între 1342 şi 1343, romanul ocupă un loc aparte faţă de restul operelor lui Boccaccio. Dacă în toate celelalte scriitorul nu face niciun secret din trădarea femeii iubite, aici, în această "elegie", cum îi spune el, faptele suferă o răsturnare, iar lacrimile curg de data aceasta din ochii celei care, în viaţa adevărată, îi făcuse pe alţii să plângă. Ea este acum cea părăsită, ea numără zilele şi nopţile în aşteptarea iubitului plecat departe, ea tremură la fiecare veste pe care o află în legătură cu cel mult aşteptat, ea caută, împinsă de deznădejde, să-şi pună capăt zilelor pentru a scăpa de suferinţe, atunci când îşi dă seama că plecarea celui drag a însemnat despărţirea definitivă şi că toate făgăduielile care-i fuseseră făcute erau numai vorbe amăgitoare, menite să ascundă un adevăr mult prea dureros pentru sufletul ei...

Stau acum şi mă gândesc că nu a fost doar o întâmplare să trec în acea zi frumoasă de octombrie prin faţa anticariatului unde, peste un teanc de cărţi vechi, stătea şi cărticica asta, tristă şi misterioasă, şi probabil nu a fost nici o coincidenţă să pun mâna direct pe ea... Regret că nu am terminat-o de citit la timp, atunci când Universul mi-a scos-o-n cale, poate aş fi fost mai înţeleaptă... :)

photo

Internal struggle

[...] şi-mi stau pe tâmple Soarele şi Luna, acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine [...]

photo

Metacogniţie defulatoare

Am terminat. Am terminat o poveste, o poveste care a început promiţător şi magic, terminându-se jalnic şi fad, povestea unui pitic care iubea albastru. Un albastru ce părea infinit şi veşnic, dar care, uite, s-a sfârşit... Sufăr? Nu, nu sufăr. Îmi pare rău? Nu, nu-mi pare rău. Regret? Nu, nu regret. Dar cu siguranţă urăsc şi nu iert.

Urăsc şi nu iert că m-a minţit cu atâta nonşalanţă de atâtea ori, până-n ultima clipă.

Urăsc şi nu iert că mi-a distrus sănătatea şi metabolismul, fără să-i pese, să regrete, să spună măcar o dată, din politeţe, un îmi pare rău sau să-mi fi fost alături până treceam peste.

Urăsc şi nu iert că i-am iertat atâtea lucruri şi i-am acordat atâtea şanse, iar când aveam nevoie şi eu de una, de o primă şi ultimă şansă, nu am primit-o.

Urăsc şi nu iert că mi-a promis pe peronul gării, uitându-se în ochii mei, că nici nu-mi voi da seama ce repede va veni înapoi, dar a plecat şi nu s-a mai întors.

De fapt, urăsc şi nu iert toate promisiunile sale, fiindcă toate au fost deşarte.

Urăsc şi nu iert că din orgoliu stupid nu m-a ascultat, deşi aveam dreptate şi ştia că am dreptate.

Urăsc şi nu iert  că nu m-a lăsat să salvez ce mai era de salvat, spunându-mi că exagerez şi că sunt paranoică.

Urăsc şi nu iert că împreună la bine şi la greu a fost spus doar pentru că suna bine, fiindcă a renunţat atât de uşor când a dat de greu.

Urăsc şi nu iert că ar fi putut să fie bine, am fi putut să o scoatem la capăt, dar a preferat să nu lupte.

Urăsc şi nu iert că am fost avertizată şi nu am crezut, am crezut că e diferit, dar de fapt superficialitatea lui a fost mai meschină decât tot ce am cunoscut vreodată eu a fi josnic.

Urăsc şi nu iert că m-am aruncat cu capul în mocirla pe care am considerat-o apă cristalină, în care mi-am pierdut inocenţa. Inocenţă pe care am păstrat-o cu grijă, pe care i-am oferit-o cu toată dragostea, naivitatea şi credulitatea, crezând că va şti să aprecieze, dar lui nu i-a păsat că a furat-o cu atâta grosolănie.
Urăsc şi nu iert că s-a sfârşit la telefon, noi care râdeam mereu de cei care făceau asta pe net, prin sms sau la telefon...

Urăsc şi nu voi putea ierta niciodată că nu a avut răbdare cu mine măcar un sfert din câtă am avut eu cu el, că nu mi-a oferit măcar o zecime din timpul pe care eu i l-am oferit pentru a remedia lucrurile, că nu am avut parte de susţinerea morală ce mi-a promis-o, dar sunt fericită că mi-am dat seama la timp de cine e şi nu când ar fi fost prea târziu pentru a evita un dezastru. Pentru o persoană care dă bir cu fugiţii în mijlocul bătăliei, fără să-şi dea osteneala pentru NOI, nu merită să te complici...

Sper că voi putea uita în curând ce şi de ce urăsc şi nu iert, pentru a putea păstra pentru mine intactă doar amintirea clipelor frumoase, care au fost destule, deşi marea lor majoritate născută din minciună. Meanwhile, I'm looking forward to fall... in love again. Maybe this time it'll be true purple love.

P.S.: Did you know purple is my favourite colour?