Elegia destinului

Azi dimineaţă, bâjbâind în noptieră după dopurile de urechi (vecinul meu iar făcea vocalize) am dat de cărţulia pe care am început să o citesc toamna trecută, Fiammetta lui Boccaccio, şi pe care nu am terminat-o din cauză că faptele pe care le povesteşte romanul, pe lângă durerea şi tristeţea împărtăşite, păreau atât de "mie nu mi se poate întâmpla asta niciodată".

Acţiunea este simpluţă, începe printr-un vis, artificiu străvechi folosit de atâţia scriitori din antichitate, care îi dezvăluie Fiammettei nenorocirile ce o pândesc şi pe care urmează să le îndure. Nu trece de altfel multă vreme şi ea îl cunoaşte pe Panfilo, tânăr străin de oraş, de care, deşi măritată, se îndrăgosteşte şi îi împărtăşeşte dragostea cu aceeaşi înflăcărare. Şi, ca întotdeauna, sfaturile şi dojenile bătrânei doici, care încearcă să-i arate primejdiile ce o pândesc, se dovedesc nefolositoare, iar cei doi tineri se lasă stăpâniţi de iubire. Într-o bună zi însă, Panfilo trebuie să se înapoieze acasă, chemat de bătrânul său tată, care locuieşte într-un alt oraş, destul de îndepărtat. Zadarnice sunt încercările Fiammettei de a-şi împiedica iubitul să dea ascultare poruncii părinteşti... Panfilo pleacă, făgăduind să se înapoieze înainte de sfârşitul celei de-a patra luni. 

Trec însă cele patru luni, iar Panfilo nu revine şi nu va mai reveni niciodată, iar toată cartea nu-i decât povestea suferinţelor prin care trece tânăra femeie, în timp ce aşteaptă cu înfrigurare înapoierea iubitului...

Scris între 1342 şi 1343, romanul ocupă un loc aparte faţă de restul operelor lui Boccaccio. Dacă în toate celelalte scriitorul nu face niciun secret din trădarea femeii iubite, aici, în această "elegie", cum îi spune el, faptele suferă o răsturnare, iar lacrimile curg de data aceasta din ochii celei care, în viaţa adevărată, îi făcuse pe alţii să plângă. Ea este acum cea părăsită, ea numără zilele şi nopţile în aşteptarea iubitului plecat departe, ea tremură la fiecare veste pe care o află în legătură cu cel mult aşteptat, ea caută, împinsă de deznădejde, să-şi pună capăt zilelor pentru a scăpa de suferinţe, atunci când îşi dă seama că plecarea celui drag a însemnat despărţirea definitivă şi că toate făgăduielile care-i fuseseră făcute erau numai vorbe amăgitoare, menite să ascundă un adevăr mult prea dureros pentru sufletul ei...

Stau acum şi mă gândesc că nu a fost doar o întâmplare să trec în acea zi frumoasă de octombrie prin faţa anticariatului unde, peste un teanc de cărţi vechi, stătea şi cărticica asta, tristă şi misterioasă, şi probabil nu a fost nici o coincidenţă să pun mâna direct pe ea... Regret că nu am terminat-o de citit la timp, atunci când Universul mi-a scos-o-n cale, poate aş fi fost mai înţeleaptă... :)

photo