Toamna, o căruţă de cărat melancolii

Şi nimeni nu a observat atunci că, dintre toate locurile, acolo, într-o lume în care unu plus unu refuza să mai facă doi, în acea solitudine particulară, personală, care mă înconjura, m-am îndreptat către dansul viselor uitate. Toate amintirile mele îmi vorbesc pe măsură ce dansez, la fel cum scoicile de mare se sfărâmă sub picioarele mele pe plajă. Fiecare val care se sparge trezeşte în mine reverberaţii la distanţă. Aud răsunând în mine zilele de mult apuse şi în mintea mea întreaga serie nesfârşită de vechi pasiuni se avântă înainte ca valurile mării. Îmi amintesc spasmele, suferinţele, dorinţele în rafală, care şuierau ca vântul în pânze şi tânjirile mari şi ambigue care se răsucesc în întuneric ca un stol de pescăruşi într-un nor de furtună.

Şi când lumea pleacă fără să îmi spună, o las în braţele verii, iar mintea mea rătăcitoare se întoarce pentru împrospătare la toamna fără iluzii, aşa cum un călător prăfuit se scufundă într-o iarbă moale şi stufoasă, făcându-se linişte.

Cunosc liniştea asta... o linişte foarte înaltă şi liniştită.

photo