Dinspre sfârşit înapoi: eternă transformare sentimentală

14 ianuarie 2012

Eternul meu Jurnal,

Ştiu că s-ar fi cuvenit să aştept mai puţin ca să mă hotărăsc să-ţi scriu adio, însă mi-era teamă că înţelesul cuvintelor se va pierde. Sunt foarte schimbată, îţi spun. Îmi aduc aminte că viaţa mă scotea din răbdări şi că, la un moment dat, o înduram ca pe un rău care mai avea să dureze numai câteva luni. Dar această amintire îmi pare acum c-ar fi a cuiva neavând nicio legătură cu mine. Nu văd de fel de ce să plec, după cum nu văd bine de ce să stau locului. Sunt obosită, dar în oboseala mea mi se pare că nu e rău când mă odihnesc. Viaţa mă plictiseşte şi mă distrează. Să te naşti, să creşi mare, să faci tărăboi, să pui la inimă totul, să măsori orbita cometelor şi, după un răstimp, să te culci acolo, în iarba unui cimitir. Piesa îmi pare îndeajuns de caraghioasă ca să fie văzută până la sfârşit.

Cândva credeam, că obişnuinţa cu necazurile ori nenorocirea de a fi o fire sumbră stingheresc, încurcă dorinţele şi viziunile noastre, ne schimonosesc însăşi viaţa prin acel sentiment de deşărtăciune. Ei bine, acum sunt de părere că eşecul înseamnă întârziere, nu înfrângere. Iar întârzierea asta îmi prieşte... timpul îmi prieşte. Dragul meu, nu numai că sunt mulţumită, nu numai că voi fi mulţumită, dar dacă presupunerile admisibile pe care le-aş putea face s-ar împlini, voi fi şi atunci mulţumită. :)

Se vorbeşte despre oameni care se îndestulează cu sine, se nutresc din propria înţelepciune... Dacă au eternitatea înaintea lor, îi admir şi îi invidiez, dar dacă n-o au, nu-i înţeleg. Cât despre mine... eu încetez să-ţi mai împărtăşesc ceea ce simt, ceea ce aş dori, ceea ce sunt. Nu-ţi voi mai dezvălui nevoile, secretele, abia îmi vei mai cunoaşte dorinţele. Probabil te vei întreba unde este acela care nu mă mai are? Unde este prietenul care n-a mai răspuns la telefon? Iată răstimpul întunecat pe care tristeţea lui şi l-a dorit. Cum îl foloseşte? Oare se plimbă? Se gândeşte la părerile mele de rău şi la golul anilor săi? O fi ascultând pe la scăpătatul soarelui, ca şi cum sonurile pianului urmează să-i ajungă la urechea-i singuratică? Vede aievea iasomiile împrăştiate pe terasa mea? Îmi vede boneţica trecând pe după rămurelele lor înflorite? Priveşte pe nisip urma pantofilor mei? Se întinde să respire adânc adierea nopţii?

Deşarte visuri, îţi spun. Căci într-o zi, am deschis o gaură în cer şi viaţa s-a strecurat. O frunză lipită pe geam m-a schimbat. Nu ştiu când am să mă mai întorc la tine, prieten etern, îţi voi aparţine mereu ca un vis nocturn. Dar azi, pe ultima ta filă, eu întruchipez fericirea.