2012 + 1

Ziceam că nu mai scriu. Cineva m-a întrebat de ce, iar eu n-am ştiut ce să-i răspund. Poate pentru că sunt lucruri care nu se spun. Dacă am formula totul numai prin cuvinte, valoarea lor ar scădea. Poate pentru că zâmbetul lui, ca o avangardă pe obraz, în lumina cuvintelor s-ar destrăma. Iar eu nu i-aş mai fi desenat în vis un trandafir în colţul gurii... Poate pentru că atunci când îţi scuturi de pe pleoape visele rele, nu mai rămâne nimic de spus. Poate pentru că viaţa ne pune adesea în genunchi şi atunci, ca să ne amintim verticalitatea noastră în spirit, cum spune Kierkegaard, avem nevoie să căutăm în artă uitarea. Poate că pentru a-ţi feri de uzură forţele sufleteşti, îţi reprimi sensibilitatea şi îţi trimiţi credinţele şi convingerile în adâncul sufletului. Sau poate pentru că atunci când ai parte de cel mai minunat lucru din viaţa ta, când zâmbeşti fără motiv, înspăimântându-ţi prietenii, când îţi aminteşti lucruri de mult uitate, vrei să le păstrezi numai pentru tine. Poate pentru că dezbrăcându-te de trecut, întinzi degetele spre viitor. Da, poate pentru că... dragă prietene, uneori e bine să laşi anii să treacă, iar vântul să scrie.