Din resturi de timp

Pe un sentiment, la vale, m-am întors prin timpuri îndepărtate. M-am făcut mică şi am trecut cu ochi sclipitori prin poze, dincolo de ziduri, pereţi şi aşa mai departe. Undeva se rupeau bucăţi de lună, eu traversam clipele pe diagonală  şi în odaia goală din nou mi-a fost urât. Uneori nu poţi defini totul, aşa cum uneori nu-mi aduc aminte decât că am râs. Am râs mult împreună.

Dar poate că altădată, într-o altă viaţă...

photo

Sometimes alcohol is the answer for a goodbye letter

Dacă m-ai vedea/ cum stau şi nu respir,/ uscat şi imobil,/ umbra mea ar fi cadoul de o zi,/ la ghemul fără fir ţesut din inutil.// Dar, deodată, am fumat un nor... /Şi, de-atuncea, mă prefac că zbor...

Senzaţia nu mi-e deloc stranie, captivă în inutil am fost vreme îndelungată. În nenumărate zile m-am plimbat singură prin Cluj, vizitând catedrala şi alte clădiri destinate celebrării cultelor creştine, petrecând ceasuri întregi pe câte o bancă din umbra copacilor Parcului Central. Am pierdut o după-amiază întreagă în Casa Mauksch–Hintz privind în gol o inscripţie cu majuscule, încadrată de un chenar cu linii curbe, alcătuit din rocaille-uri. M-am refugiat sub bolta semicilindrică a clădirii, boltă cu penetraţii de factură barocă, decorată cu medalioane ovale oarbe şi ghirlande de flori. Îmi plăcea să mă dizolv în timp pe treptele bibliotecii şi soarele să îmi alinte gândurile.

S-au scurs ore întregi urmărind trenurile care intrau şi ieşeau din gară în speranţa că... imposibilul se va întâmpla. Într-o după-amiază ploioasă m-am aşezat la o masă din cafeneaua gării, am cerut o cafea şi am început să butonez telefonul. E ciudat cum în anumite împrejurări omul este obligat să facă totul pentru a da impresia că este în stare normală, mai ales atunci când această stare nu-l interesează câtuşi de puţin şi în special atunci când este preocupat de un gând nemărturisit. Într-o cafenea din centru, de exemplu, nu aş fi putut zăbovi atât, fără să atrag atenţia personalului asupra mea, dar aici, în cafeneaua gării, toţi erau convinşi că aştept sosirea unui tren. Oamenii aşteaptă de multe ori ceasuri întregi sosirea câte unui tren, dar ca să-ţi limpezeşti gândurile, nu e nevoie să stai atât. Şi cu toate acestea aşteptam tocmai din motivul ăsta.

Aşteptam revelaţia care m-a lovit azi-noapte, când îmi trăiam viaţa la 40 de grade în faţa frigiderului, şi pe care am trăit-o azi-dimineaţă, simplu şi pur în faţa Messengerului. N-aş putea să o descriu mai bine decât melodia următoare.

Desenez...

... un curcubeu înalt şi-l trimit spre tine.

Moartea face linişte

Într-o clipă n-a mai fost decât ea. Nările ei uscând aerul, ea luând în stăpânire pământul... Înt-o clipă el nu mai putea trăi fără ea.

În absenţa gravitaţiei, parcă ar fi ieşit dintr-o pereche de ghete prea mari şi pline de ură. Lumina o slefuieşte, o rotunjeşte, îi dă rang de întâmplare perfectă. Laolaltă cu ea, în aer, mai multe întâmplări perfecte proliferează pe traiectorii anapoda. Undeva sus, dar şi undeva jos, proiecţia unei imagini perfecte: sângele ei roşu la marginea lacului, ea arcuindu-se peste trupul lui într-un gest de supremă libertate, mândră de sângele ei roşu spălat de picurii reci de apă veniţi parcă de dincolo... Mândră de cum iubitul i s-a supus lăsând să-i cadă din mână cireşile.

Coliziunea... singura revelaţie de care el avea nevoie să-i mărturisească: te iubesc, Luiza.

In memoriam Luiza Caia

Perspective failibile

Pe planul imaginaţiei, stăpânesc. Pe planul experienţei, mă tem.

photo

Singură la răsărit

Dragă Jurnalule,

Am continuat să lupt. Dacă virtutea consistă într-un şir de eforturi, purtarea mea a fost ireproşabilă. Am înţeles primejdia renunţărilor subite. Am încetat să cred că respectarea oarbă a unui jurământ ne garantează perfecţiunea...

Ca şi viaţa, înţelepciunea mi s-a părut făcută din progrese continue, din relurări, din răbdare. Credeam că o vindecare lentă poate fi mai durabilă. M-am mulţumit, cum fac săracii, cu biete mici câştiguri. Am încercat să răresc crizele şi am ajuns la calcul maniac al lunilor, al săptămânilor, al zilelor. Fără să recunosc, înduram perioadele de disciplină excesivă doar susţinută de speranţa clipei când voi putea din nou păcătui. În felul acesta ajungeam să cedez primei ispite ieşite în cale doar pentru că mă stăpânisem prea multă vreme. Îmi fixam dinainte, cu aproximaţie, sorocoul proximei căderi. Mă abandonam, de fiecare dată puţin prea repede, nu atât din nerăbdarea de a trăi extazul acela lamentabil cât de a mă cruţa de oroarea de a aştepta accesul şi de a-l îndura...

Te scutesc de relatarea precauţiilor pe care le-am luat împotrivă-mi. Mi se par acum mai înjositoare decât păcatul însuşi. Mi-am imaginat la început că trebuie să evit prilejurile, însă repede am înţeles că actele noastre nu sunt decât nişte manifestări şi ceea ce ar trebui să schimbăm este chiar natura noastră. M-am temut până la o vreme de evenimente, dar am ajuns să mă tem chiar de trupul meu. Îmi devenise limpede că instinctele ne năpădesc sufletul şi întreaga fiinţă. Şi atunci n-am avut unde să mă adăpostesc, să aflu un răgaz. Găseam în gândurile cele mai inocente germenele unei ispite, nu era unul să nu rămână multă vreme necorupt. Păreau că putrezesc în mine, iar de suflet, când l-am cunoscut mai bine, mi s-a făcut la fel de teamă ca şi de trupul meu.

Singură la răsărit... dar până la urmă tot o să mă trezesc.

celmaitu al meu

celmaitu al meu aduce persoane noi în viaţa mea, mă duce în vieţile zbuciumate ale altora, duce departe oameni mai mult sau mai puţin dragi mie sau plec cu el fără să mă uit înapoi. E ca şi un cufăr plin de amintiri ţinut sub pat, însă celmaitu e mereu în mişcare pe liniile vieţii. Ultima mea experienţă cu celmaitu are loc într-o seară geroasă de ianuarie...

Trenul de persoane celmaitu nr. 1821 în direcţia fărăcaledeîntoarcere va pleca de la linia prezent. Trenul va opri în toate staţiile până la viitor. Vă dorim călătorie plăcută.

El se aplecă repede spre mine şi mă sărută scurt... ultimul sărut înainte de plecare, dar îmi dădui numaidecât seama că sărutul acesta al lui însemna mult mai puţin decât strângerea de mână din ziua primei noastre întâlniri:

- Noapte bună, dragule, îi spusesem din nou.

- Să mă suni...

După ce trenul dispăru în întunericul orizontului şi am rămas singură în mijlocul grupului de călători străini de pe peron, m-am simţit copleşită de un sentiment de neagră deznădejde şi pustietate. În primul moment m-am speriat şi nu mai ştiam ce să fac, dar am reuşit să alung acest sentiment, întocmai ca atunci când vezi că ţi s-a urcat pe haine un gândac respingător, pe care îl azvârli şi-l calci sub talpa piciorului. Acasă, toată noaptea m-am zvârcolit şi de fiecare dată când aţipeam, eram trezită de câte un tren care trecea bubuind în lungul terasementului liniilor. Dar nu zgomotul acesta mă înspăimânta. Adevăratele motive ale spaimei care îmi paralizau trupul erau grijile din sufletul meu, dar propriu-zis nici acestea în întregime, în clipa când în faţa gării reuşisem să-mi stăpânesc groaza de a rămâne singură.

Îmi dorisem această singurătate, deoarece eram convinsă că acesta va fi mijlocul cel mai indicat pentru a-mi pune la încercare puterea de voinţă de care aveam nevoie. Cu toate acestea, eram convinsă că va veni şi ziua când voi reuşi să ajung în stăpânirea acestei puteri de voinţă, fără să mai simt nevoia de a fi singură... Încă o aştept.

Trenul de persoane celmaitu nr. mereualtul în direcţia fărăcaledeîntoarcere va pleca de la linia prezent. Trenul va opri în toate staţiile până la viitor, destrămând umbrele din suflet şi adunând anii uitaţi într-un tot, care face legătura între trecut şi viitor.

Vă dorim călătorie plăcută.

Acum aş vrea să aud poveşti despre celmaitu al Giuliei, al Cristinei şi celmaitu al lui Zamfy. :)
photo

~

Eşti ceea ce visezi, şi prea puţini vizualizează dorinţele, sau acestea sunt de natură inferioară. a scris Octavian Coifan.