Suflete pustii II

Trecuse aproape o lună de când primise acea scrisoare. Acum era ceva ciudat în modul în care se comporta. Un fel de înstrăinare, de estompare a conştiinţei. Părea că trăia concentrat mai degrabă în interiorul său decât în afară. Vorbea foarte puţin, nu dorea compania altora. Nici măcar pe a lui. Nu mai dormea, nici noaptea, nici ziua. Era întotdeauna treaz, dacă trezie se putea numi starea aceea. Părea cufundat într-un vis, între el şi ceilalţi se ridicase un zid, prin care ei îl puteau vedea, însă lui îi apăreau tot mai şterşi, tot mai îndepărtaţi. Era ca o lentă coborâre în infern, care începuse din nou de ceva vreme, după ce o dată apucase să creadă că ieşise în fine la suprafaţă.
Îşi derula în minte firul evenimentelor, punând laolaltă toate elementele pe care le cunoştea şi căutând să identifice acea fisură, greşeala iniţială care declanşase întregul dezastru, ajungând la concluzia că nu existase nicio greşeală iniţială, ci o serie întreagă de greşeli, slăbiciuni, întâmplări nefericite şi interpretări greşite ale evenimentelor. Îi răsunau în minte ca un ecou mut acele cuvinte care îi păreau acum goale, acele cuvinte ce ea i le scrisese pe bucata aceea de hârtie care în doar o lună devenise ponosită.

Mi-e dor de tine şi ştiu că nu reuşeşti să mă înţelegi, dar faci tot posibilul. Aş vrea să fim împreună.

Fuseseră întotdeauna înţelesuri ascunse în ceea ce îşi spuseseră până atunci, dar de data aceasta nu era sigur că înţelesese bine şi ea i se păruse agresivă şi arogantă. Refuza să creadă că, undeva în interiorul lui, propria lui intoleranţă era aceea care-i denatura imaginea despre ea şi că, în ciuda zilelor petrecute împreună, acum, oricât de mult se străduia, nu reuşea să o înţeleagă.
Ochii lui se întunecau, devenind aproape negri, ca şi cum o furtună din adâncuri i-ar fi cuprins aducând la suprafaţă toate gândurile nerostite şi tablourile întunecate pe care nu dorea să le vadă.
Îi venea să se ridice în picioare, să deschidă fereastra şi să strige:

Te iubeeeeesc! Te iubesc, mă înţelegi?! Te iubesc! De ce îmi faci asta?! De ce?

Suflete pustii I

Stătea uneori singur noaptea, neputând să adoarmă, scriindu-i ei sau, pur şi simplu, gândindu-se, probabil încercând să-şi explice, fără să reuşească vreodată, cum de fusese posibil, derulându-şi în minte firul evenimentelor, de la început şi până în momentul în care totul s-a terminat. Retrăia coşmarul aceloraşi întrebări nerostite care aşteptau răspuns, aceleaşi răspunsuri imposibil de dat. Şi pe măsură ce noaptea înainta, în tăcerea surdă, el era mereu cuprins de o dorinţă din ce în ce mai mare şi mai arzătoare... să ştie ce face.
Era o noapte fără lună, un întuneric obositor şi sufla un vânt îngheţat pătrunzător. S-a retras în tăcere şi a rămas acolo măcinat de întrebări, ascultând şuieratul vântului care îi răspundea şi în care i se părea că desluşeşte în răstimpuri vocea ei. Scoate de la piept o bucată de hârtie îngălbenită, aproape zdrenţuită de câte ori fusese citită şi recitită, acoperită cu litere regulate, simetrice, caligrafiate în stil vechi, elegant. Începu să citească, aproape în şoaptă şi vântul împrăştia movile de frunze roşcate şi aurii ca nişte flăcări, îi prelua şoaptele, purtându-le mai departe, transformându-le într-un vaiet prelung, foşnitor, nesfârşit.

Iubitul meu,

A nins astăzi toată ziua. Acum ninsoarea s-a oprit. E noapte şi vreau să ştii că m-am gândit la tine şi mă voi gândi până în ultima clipă. Am avut mult prea puţin timp, dar te iubesc şi când mă gândesc în urmă îmi dau seama că te-am iubit întotdeauna. Ai fost călăuza mea, îngerul meu, şi oriunde m-aş afla voi fi a ta şi te voi aştepta, oricât.
Uneori, când reuşesc să adorm, mă urmăreşte un vis îngrozitor. Vreau să mă întorc înapoi acasă. Trebuie să trec un râu şi tu mă aştepţi de cealaltă parte. Nu găsesc o barcă, toate au fost ocupate şi plutesc în josul râului. Mă arunc în apă şi încerc să înot, dar râul creşte, devine tot mai lat, iar tu te îndepărtezi. Te strig, dar tu îmi reproşezi că nu m-am gândit la noi, apoi totul se întunecă şi mă trezesc. Nu mai adorm, rămân cu un sentiment de pustietate. Mi-e dor de tine şi ştiu că nu reuşeşti să mă înţelegi, dar faci tot posibilul. Aş vrea să fim împreună.
Mi se întâmplă uneori să nu-mi mai pot aminti chipul tău. Atunci scot fotografia ta şi o privesc. Este deja înnegrită de câte ori am ţinut-o în mâinile mele transpirate. Privind-o am impresia că nu-ţi mai recunosc imaginea, că nu-mi mai aparţii.
Aş vrea să se termine totul curând, acest zbucium al meu stupid, această frământare a mea ucigaşă. Dacă voi reveni, n-am să te mai părăsesc niciodată. Dacă nu, n-aş vrea ca amintirea mea să-ţi întunece viaţa.

A ta pentru totdeauna,

Elis

Tăcu o vreme, căutându-şi parcă cuvintele. Simţi acea durere fără nume pe care o mai cunoscuse şi înainte, urcându-i în piept şi înăbuşindu-l. Parcă ar fi fost ceva acolo ce se zbătea să iasă afară şi nu putea. Se ridică şi ieşi, trecând pe lângă mama lui care gătea în bucătărie, o femeie modestă gătind o mâncare din varză şi ce mai putuse aduna, simţindu-i privirea împlântată în spate ca un pumnal multă vreme după ce ieşise.
Privi către ferestrele întunecate ale celeilalte case, căutând acolo un răspuns. Ea poate să doarmă, îşi spuse. Apoi cu o mare uimire, prima mare uimire din viaţa lui, auzi ecoul dinăuntrul său:

EA poate să doarmă.

Tu nu eşti la fel

- Priveşte-mă, spuse ea, ridicând plasa neagră care îi acoperea chipul, şi ceea ce văzu îl lăsă încremenit, nu numai prin frumuseţe, ci prin faptul că era chipul unei femei, maturizată prin suferinţă. Priveşte şi spune-mi ce vezi.
- Nu ştiu. Nu pot. Nu-ţi pot descrie ceea ce văd, am rămas fără cuvinte. Le-am pierdut. Am pierdut demult aceste cuvinte, undeva pe drum.
- De ce nu mi-ai mai scris niciodată de acolo? întrebă ea. Nici măcar o dată. Dacă ai şti cât te-am urât pentru asta…
Ochii lui negri erau îndreptaţi asupra ei, cu privirea pe care ultimul bărbat din lume ar fi aţintit-o către ultima femeie rămasă. Apoi se auzi pe sine însuşi rostind acele cuvinte, înainte de a putea crede că le spusese, prea târziu ca să le regrete.
- Lumina mea, steaua mea călăuzitoare… Dragostea mea, ce crezi că era acolo ca să îţi fi putut scrie ţie? Şovăi o vreme, aşteptând din partea ei ceva, un răspuns , un gest, o reacţie care întârzia să se arate.
- Aş fi dorit, spuse ea, străduindu-se să-şi stăpânească lacrimile care începuseră în sfârşit să-i curgă pe faţă, lacrimi ţinute îndelung înăuntrul ei până atunci, să ştiu ce era aici, şi îşi puse mâna pe pieptul lui, în dreptul inimii.
- Nu, îi răspunse el. Să nu vrei asta, pentru că acolo înăuntru e mult mai rău decât ce ai văzut deja.
Ea îl privea cu o implorare mută, cu privirea unui condamnat la moarte aflat înaintea călăului şi atunci când putu vorbi din nou îl întrebă:
- Te-ai gândit vreodată la mine?
Îşi dădu seama că nu avea rost să încerce să nege.
- Ai fost cu mine în fiecare zi blestemată a vieţii mele, singurul lucru cu adevărat bun la care mă puteam gândi, chiar şi atunci când voiam mai mult să te uit.
Se ridică şi merse la fereastră, iar privirea i se intunecă dintr-o dată... Se uita pe fereastra aia spălăcită, privea în gol şi nu reuşea să recunoască peisajul. În clipa aceea a avut o revelaţie. O părăsise atâta timp… Se întoarse spre ea, făcu doi paşi şi îi ridică bărbia. Se uita-n ochii ei ca-ntr-o oglindă. Nici el nu mai era cine fusese atunci când a plecat. Îi şterse cu dosul mânecii lacrimile, se apropie şi o sărută pe frunte. Buzele-i rămaseră lipite pentru o clipă, lăsând în urma lor o pată rece. Se ridică şi înecat de gânduri mai zăbovi vreme de un pas apoi, trăgând cu mare greutate un scaun, se aşeză din nou lângă fereastră. Îşi puse mâinile pe marginea ferestrei şi capul îi căzu pe gânduri. Acolo, când era în îndepărtare, ştia ce să facă. Aici, încolţit de respiraţia ei sacadată şi de lacrimile ei seci, ar fi vrut să fugă. Ar fi făcut-o a doua oară, dar undeva, în disperarea lui, îşi promisese să nu greşească şi a doua oară. Fără să se uite la ea îi spuse:
- Îţi mai aduci aminte când eram copii? Îţi mai aduci aminte părul de la poartă? Îţi mai aduci aminte rochiţa ta albă cu flori de magnolie? Îţi mai aduci aminte când stăteai în leagăn şi-mi promiteai că nu o să mă uiţi niciodată? Am plecat din cauza mea şi… m-am întors pentru tine. Acum dacă vrei să mă izgoneşti, fă-o. Dar nu uita că singurul gând care m-a îndemnat să vin acasă ai fost tu. Acum când gândurile mele nu mai sunt ale mele şi sunt ale noastre, aş vrea să ştiu şi gândurile tale.
Ea, ridicând privirea, se aşeză pe fotoliul din colţ şi scoase o cutie de după el. Era o cutie mică, maronie, puţin mai mare decât o cutie de bomboane cu cremă de zahăr, aşa cum erau pe vremea bunicii. O strângea la piept aşa de tare ca şi cum viaţa i-ar fi depins de acea cutiuţă mică şi ochii îi licăreau ca două luminiţe-n noapte.
- Aici sunt gândurile mele, spuse ea. Aici suntem eu şi tu, aşa cum n-am fost niciodată. Aici e fericirea pe care am căutat-o, aici sunt visele mele.
O deschise şi, cu o mână tremurândă, îi întinse un teanc de hârtii îndoite şi-nnegrite de vreme. Erau legate cu o sfoară albă şi deasupra era poza lui.
- Ia-le. Priveşte ce ai lăsat în urmă. Hai, fii bărbat măcar de data asta şi cu o mişcare bruscă se apropie de el şi i le lăsă în poală. Citeşte, eu le-am citit cu cel puţin o dată mai mult decât ar fi trebuit. Citeşte-le şi tu măcar o dată.
Nu erau grele, dar greutatea ce erau în ele îl apăsa atât de tare încât simţea că totul în jurul lui se rupe şi pământul îi fugea de la picioare. Le pipăi cu mâna, le mirosi o clipă, se uită la ea apoi la teancul acela mare din faţa lui, se uită pe fereastră apoi din nou la ea şi oftă. Chiar nu ştia ce să facă. Dacă ar fi deschis scrisorile ar fi recunoscut că a plecat, dar o curiozitate îi mărunţea gândurile pentru că îşi dorea să vadă ce a pierdut.
- Ce am eu în mână? o întrebă, uitându-se la ele. Te am oare pe tine sau doar o grămadă de hârtie roasă? şi le aruncă pe jos. Eu dacă m-am întors aici, m-am întors pentru tine. Nu m-am întors pentru trecut şi n-am venit ca să-mi şterg păcatele. Eu m-am întors pentru că iubirea mea era prea mare şi lumea nu putea să o mai încapă. M-am întors s-o-mpart cu tine, ca măcar în al doişpelea ceas să simţim fericirea. Nu fug de greşeală, fug de trecut.
Rochia ei de mătase grea foşni, umplând încăperea cu un vag parfum de liliac, parfumul amintirii, iar el simţi o tristeţe ucigătoare cuprinzându-l şi îşi întoarse obrazul spre ea. Se apropie şi o îmbrăţişă.
- Ce tare îţi bate inima. Lasă-mă să te mai ţin aşa câteva clipe, doar să stăm aşa. Dacă ai şti de câte ori, noaptea, am visat la clipa când aveam să te ţin în braţe din nou… Nu ţi-aş mai da drumu niciodată.
Braţele lui o ardeau. Ar fi vrut să se poată elibera de el, să fugă undeva departe. Ar fi dat orice să nu simtă ceea ce simţea. Ar fi dorit să i-o spună, dar buzele ei nu voiau să se deschidă. Chinuită de remuşcare, fără să-şi poată da seama cine făcuse primul pas, se trezi sărutându-l şi îl simţi contopindu-se cu fiinţa ei. Îl privi cu ochii scăldaţi în lacrimi şi îi spuse:
- Fă dragoste cu mine, Claudiu.
El tresări de parcă l-ar fi lovit. O lăsă din braţe şi făcu un pas înapoi.
- Ce spui? o întrebă aproape în şoaptă. Ştii ce spui, Maria?
- Sigur că ştiu. Nu mai sunt copil. Vreau să faci dragoste cu mine.
Păşi spre el, iar el se trase încă un pas. Ea înaintă din nou şi lăsă să-i cadă rochia de mătase. El mai făcu un pas în spate, se lipi de zidul rece şi cu privirea pironită pe sânii ei albi ca laptele simţi cum se aprinde-n el dorinţa să muşte din sfârcurile rozalii pe care ea i le împingea în faţă.
- Aş vrea să fiu o mică balerină uşuratică şi lipsită de griji pentru o noapte măcar, o noapte petrecută cu tine, apoi aş putea muri.
- Nu plânge, micuţa mea, spuse el, ridicându-i rochia la loc şi mângâindu-i părul de culoarea abanosului îndelung şlefuit. Va veni şi vremea ta. Vei fi fericită, numai că nu voi fi eu acela… gândi el.

photo

Dor... Dor de mama

Îşi imagina în minte conversaţia pe care ar fi putut-o avea, cuvintele pe care i le-ar fi spus, în care se afla o parte din sufletul ei.

- Nu înţelegi, mamă? zise ea cu o voce adâncă, venită parcă din măruntaiele pământului, de acolo unde avea să se întoarcă în curând. Nu înţelegi? A trecut pe lângă mine şi nici nu m-a privit, el, care îmi spunea că mă iubeşte cum n-a mai iubit pe nimeni vreodată.

Avea în voce o legănare lentă, nepământeană, care nu era a ei ci a pietrelor şi a râurilor, a salciilor şi a cerului, o voce plină de jale, de durere…

- Ce e asta, mamă? Mă trezesc dimineaţa şi mă-ntreb ce va mai urma, ce farsă cumplită îmi pregăteşte viaţa pentru acea zi. Mă culc noaptea întrebându-mă dacă asta e ceea ce-am vrut, libertatea pe care mi-am dorit-o… acest bâlci, această agitaţie monstruoasă în care ne pierdem unii pe alţii, în care nu ne mai putem regăsi nici măcar pe noi înşine. Mi-e teamă… Îmi lipseşte liniştea, mamă. Mi-e frică, mă înţelegi? Te rog spune-mi că mă înţelegi… Mă înspăimântă gândul că povestea începe să se repete, că am uitat lecţia pe care o învăţasem o dată… Spune-mi mamă… Spune-mi ce se va întâmpla acum?

Stătea în picioare, în dreptul oglinzii, fixându-se cu privirea. Avea în înfăţişare ceva imaterial, desprins de existenţa în sine, privindu-şi propriul zbucium din care se lupta să iasă la iveală femeia din ea… Fiinţa perfectă, îmbinând într-o alcătuire haotică defecte ce se vor a fi calităţi, înălţându-se de pe tărâmul pe care fusese aruncată ca pe o plajă pustie, la răsăritul soarelui. Ura dimineţile pentru că îi fur au visele. Transpirase ca după o noapte plină de cele mai groaznice coşmaruri. Era udă. Ieşită, parcă, din oceanul lumii, dintre oameni trăind în propriile lor infernuri paralele. Goală. Oarbă. Lipsită de memorie. Ştia că întrebările ei nu fuseseră sortite răspunsurilor, că şi dacă ar fi încercat să-i vorbească nu ar fi putut-o asculta, fiind prea absorbită de schimbarea aceea care se petrecea în ea. Ar fi vrut totuşi ca mama ei să fie acolo, să râdă de adolescenţa ei târzie, să-i spună:

- Aş vrea să ştii că sunt mândră de tine. Mândră pentru că am reuşit să am o fiică mai bună decât mine, mai puternică, mai curajoasă, cu o înţelegere mai adâncă a lucrurilor, mai puţin superficială, capabilă să ducă totul mai departe, până la final. Desigur, va fi multă durere , ai simţit-o deja. Carnea simte durerea. Şi spiritul o simte. Tot ceea ce trăieşte... Se spune că ar simţi-o chiar şi plantele, forme inferioare de existenţă. Problema nu e cum să scapi de această durere, pentru că nu vei putea, ci să ajungi destul de puternică să o înduri. Tu încă nu-ţi dai seama ce lung e drumul care se deschide înaintea ta, câte lucruri ţi se vor mai întâmpla, lucruri pe care nici măcar nu ţi le poţi închipui. Dar aşa e viaţa. Şi cel mai frumos lucru din viaţă e, desigur, viaţa însăşi.

Fără să vrea merse cu gândul mai departe. Simţea durerea pentru că „trăieşte”? Dar ei, generaţia ei, nu au fost niciodată vii, nu au trăit niciodată cu adevărat. Niciodată. Atunci, fără să se mai fi gândit la nimic altceva, fără să fi rostit vreun cuvânt, s-a îndreptat spre telefon. S-a oprit în faţa lui şi a format numărul.

- Alo?

- Da, puiule...

- Când a fost ultima dată când ai înţeles ce înseamnă viaţa?

- A fost demult.

- Cu cât timp în urmă?

- Pot să-ţi spun exact. Era într-o seară de august, tatăl tău se uita la meci, eu făceam clătite şi tu... le mâncai.

Îşi zări în oglindă expresia feţei schimbându-se.

- Oh, Dumnezeule. Dumnezeule mare şi îndurător. Poate fi aşa?

- Nu-ţi face griji, vorbi mama ei încet... Acesta nu-i sfârşitul lumii, puiule. E numai începutul...

Salvaţi, domn'e, emoticonii ăştia... :P

Salvaţi Emoticonii!

Prin ochii mei, lumea...

„Priveşte prin ochii mei, lumea...!”

Mi-a şoptit un soldat, zicea aşa:

„Deşi destul am scandat, „pace”, să ştii! În corp eu sunt plecat cu lumea către zări,
Dar înarmat doar cu un suflet în acorduri de chitări; încerc să-mi amintesc marea-n culori,
Dar din război? Şi mirosul ei de sare, în praful armei, ce boare să-mi presare pe sub nări.
Priveşte prin ochii mei cum se vede sângele duşmanului, curgând uşor printre oraşe asuprite,
Cum luceşte pe bocanci, cum uscat îmi stă rugină, vină; pe roşul meu, colajul din obraji.
Aici nimeni nu simte, jucării de copii şi clipe disipate în nisipuri şi clepsidre.
Un glonţ aici e-un fel de bilet de tren, şi gara e la un pas de moarte, aşteaptă-n umbra
Oricărei armate; şi de aveam ochii mei de copil acum, mă împuşcam cu neştiinţă, înaite să mă plâng.
De ce? Aş muri oricând, la cât sânge rece am văzut... Tu, înţelege-mă, privirea mea, e doar un scut.”

Copil pierdut într-un mormânt, ca într-un labirint, sacou din camuflaj şi parastas făcut la birt.

„Nu am iubit decât o dată, n-am avut timp, am auzit cu zâmbetul pe buze, că azi e măritată,
Aşteaptă un copil, copilul ei aşteaptă-un tată; eu nu mai vin acasă, eu o să casc obosit la sfârşit,
Sub coasă, neiubit; armata mea din chin şi suflet de senin albastru, răstignit pe timp;
Unde mi-e ceasul? Am uitat şi ora, mi-am uitat şi pasul, ştii? În război dacă nu-ţi numeri
tot ce vezi, mori! Războiul e ca valsul... 1, 2, 3... 1, 2, 3... 1, 2 şi calci strâmb, aici nu te repezi,
Să mai repeţi; aici deschizi tâmpla ca floarea primavara şi devii doar bucăţi pe varul alb de pe pereţi.
N-ai timp să înveţi? Atunci ai timp să mori aici.

Aici secundele se aud ca nişte tălpi de bocanci, marş ce calci şi muşti din fraţi, sechelele...
Unde-mi sunt urmele? În praf udat cu sânge stau golaş, dacă mă laşi în urmă ca un laş.
Am văzut sânge şi de Paşti şi de Crăciun şi de An nou, am văzut crime barbare, oameni nebuni,
Aici e un azil, răceală, ger de cimitir; mă plimb prin unitate ca prin ultimul sanatoriu plin
Şi santinela-ţi este moarte în orgoliu şi sar ca doliu gloanţe-n noapte şi îmi pun câte o dorinţă
La fiecare în parte. Stelele războiului, că despicate-mi sunt firele finalului; carcasa din frică-mi
e cochilie, şi-mi e fruntea mai tare în credinţă, rezemată-n Biblie. Doamne-ţi sunt rob nerod,
Rod colţurile carţii-n dinti şi plâng ca un nebun, gândind printre frisoane, când la sfinţi,
Când la parinţi. Fără să simt că tu mă simţi şi mă găseşti şi în oglinzi.
Când plâng şi mă privesc şi îmi şoptesc, „să nu ucizi!”. Să nu ucizi...

Dar, am ucis Doamne şi am scăldat în sânge şi copii şi taţi şi mame şi bătrâni şi am tăiat în carne vie
şi fraţi şi frunţi şi fete şi femei, să nu mă uiţi. Am fost un surd, când mi-au cerut să-i cruţ,
În crunta-mi răzbunare, am tăiat şi-am despicat, am închis ochii şi am îndreptat spre cap! Am tras,
A curs, am smuls, m-am smuls, am plâns şi am luat vieţi, nu merit rai, eu merit iadul meu intim între
Patru pereţi; lânga cei drepţi am să raspund, ca un copil ce nu am apucat să fiu: „Îmi pare rau,
A fost decât un ordin”. Şi îmi ordon, să mor odată cu toate războaiele să mă cobor în iad,
„Uită-te prin ochii mei, soldat”. Priveşte lumea tace, e pace, şi tac.

1, 2, 3... 1, 2, 3... 1, 2, 3, iubito, m-ai călcat, dar nu contează, hai; mai avem de repetat.
În seara asta vreau să dansez cu tine. Cum nu am mai apucat să mai dansez. Dă-mi mâna iubito.

Te iubesc.

Vreau să înţelegi, vreau să înţelegi! Vreau să înţelegi că nu mai ajung acasă-ntreg,
Dar să ştii că mi-e dor de tine şi dacă mor aici mor cu tine în suflet, mor cu tine în pumni,
În arme, în tot ce ne apară, mor plângând zbierându-ţi numele şi plin în furie de regretul
Că nu am ajuns acasă niciodată. Vreau să ştii că te iubesc şi că mereu te-am iubit.
Şi că nimic nu m-a desparţit, de tine, de durere, de suspin. Vreau să înţelegi!
Vreau, vreau să înţelegi că deşi nu ştiu cine eşti acum, ce faci şi cu ce putere-mi tii dorul,
Vreau să ştii că nu te-am uitat, vreau să ştii, vreau, vreau! Vreau mult, să ştii ca te iubesc.
Nu am uitat nimic iubito! Dansez cu tine, dansez cu tine, dansez cu tine, dansez, dansez
Cu amintirile mele şi mor câte puţin. Te iubesc şi acum. Te iubesc!”

„Priveşte prin ochii mei, lumea!”

Mi-a şoptit şi o curva, zicea aşa:

„Am fost iubită, mamă, nevastă, deşi în fond de ten şi ruj nu mai găsesc o mască,
De mult îmi cască rochia de mireasă, într-o valiză prăfuită, sunt doar o piele ce asudă-n chin,
Ochi de de copil se pierd în vin şi mor neobosită. Multe dureri uscate, cască între pagini de album,
ca nişte flori. Uite, iubite, acolo eram decât noi doi! Aici sunt singură, în paturi reci
Cusute cu străini, în parcuri veci un fel de iad perpetu-n care să mă legi. Nemernici, ce mă iau de mână,
bărbaţi fără de scuze. În fiecare noapte goală, stau plină de smoală şi plâng mai mult,
mă mut din suflet în pământ, din scârţîitul patului în gândul meu abrupt, din fumul de ţigară în plămâni
să mă arunc în mii de lumi.

Mă pierd scârbită de extazul unui strâin în mine, încet în cercuri de parfumuri fine şi pastile,
Mă muşc de degete să-mi păcălesc atenţia, mă duc la duşuri reci să-mi potolesc pervers discreţia!
Şi mă ling timid, uşor pe gât, limbi ce miros a lături, mă strâng în palme bestii şi jigodii fără lacrimi.
Doamne vreau să mă aduni! Stinge-ţi ţigările pe pielea mea, bune vestiri şi copii fără de patimi, în călduri.

Icoanele mă scuipă şi Dumnezeu mă-mpinge iar. Mai uită să mă ridice, mă uit la oglinda din perete, mă atinge.”

O domnişoară pierdută de casă, dormi uşoară şi aşa îmi pieri frumoasa, crăiasă ieftină-n decorul durerilor,
Nu o să mori aşa, tu o să mori de dor. Nu simţi cât de uşor apasă mila lor? Are degete crăpate de dinţi,
Puţin sânge, are hainele uscate de sfinţi, puţin curge, are oja roşie pe unghii roasă, vrea acasă!
Are jar pe inima frumoasă din vină, râvneşte sub o coasă. O copilă.

Ascultă vântul când e singură, aude în el fluiere şi nai, ascute zile de trăit şi le înfige-n evantai,
Ascunde zâmbete de lume şi se tot caută-n costume şi în măştile postume şi în scena unui teatru de păpuşi.

„Am trăit ani de zile într-o clipă, pe pragul unei uşi, şi clanţa-nchisă m-a împins, în lume,
acum am sânge dintr-un vis, căpuse să mă consume-n timp, şi eu să simt că încet, mă sting.
Vreau să-mi mai văd copiii, măcar odată, vreau să le văd şi tatăl, vreau să mai am un tată!
Vreau să am amintiri şi fotografii şi verigheta ta pe deget, tu ştii? Că vreau să mai dansez
Cu ochii închişi, să te aud când numeri paşii stinşi şi... 1, 2, 3... 1, 2, 3... 1, 2 şi să-mi zâmbeşti,
Şi să-ţi zâmbesc şi să îmi spui: „Opreşte-te şi cântă-mi! Cântă-mi aşa, încet”:

Strânge-mă în braţe şi scutură din mine, aripi ce mă dor.
Plimbă-mă de mână până acasă şi culcă-mă pe patul tău,
Pune-mă pe chevalet şi fă-mi din pielea asta un tablou,
Mângâie-mă în culori şi pictează-mă cu degetul tău arătător.

Şi uite aşa, mă pierd în ochii nimănui, termin ţigara de după şi încui, i-au banii de pe noptieră şi mă culc, cu ochii-n lacrimi mă închid, sperând să mor, şi-n somn, să ajung în patul tău, zâmbind...

Strânge-mă în braţe şi scutură din mine, aripi ce mă dor.
Plimbă-mă de mână până acasă şi culcă-mă pe patul tău,
Pune-mă pe chevalet şi fă-mi din pielea asta un tablou,
Mângâie-mă în culori şi pictează-mă cu degetul tău arătător.”

Spunea: "Iubitul meu!" şi o auzeam...

„Iubitul meu, iubitul meu! Să ştii că sunt singură şi în chinuri şi în dureri,
Sunt bolnavă, mă dor toate rănile, mă dor toate zilele fără tine, mă macină tot,
Mă ustură ura asta care mă consumă veşnic. Să ştii că nu te-am uitat şi că te aştept,
Aştept să te întorci, sper să te întorci, sper să vii acasă, sper să mă înţelegi,
Sper să nu crezi că nu te-am iubit, sper să crezi că şi eu acum te plâng
Şi că nu te-am lăsat niciodată şi că te voi iubi mereu, te voi iubi mereu!
Mi-e dor de tine, mi-e dor de tine, în fiecare pat, în fiecare vis,
În fiecare zi, în fiecare ţipat, în fiecare muşcătură a timpului...

Dansez valsul ăla, dansez cu inima şi nu uit, te aud mereu cum numeri, te aud mereu cum îmi spui cuvinte frumoase.

Te iubesc...”

(Prin ochii mei, lumea... de Oza şi Rebel Monk)

Never let me go, never let me go...

I'm afraid to lose you, I don't wanna lose you... I'm loving every part of you. Promise me forever you'll be by my side... Don't wanna lose you...

Hit me like a ray of sun burning through my darkest night

De ce nu îţi aud vocea acum? Confuzie, dezorientare. Îmi lipseşti cumplit. Îndoieli. Nenumărate îndoieli. Mă-ncearcă. Simt cum mă-nghit incertitudinile din nou. Grăbeşte-te.

Aş fi doar a ta. Ai fi totul pentru mine.

Te aştept.

Mai rămâi puţin, te rog...

„Ce puţin mai este până pleci la drum... Mai lăsă-mi-te-o zi...”

Ştia ce o aşteaptă şi simţea fiori reci pe şira spinării numai când se gândea la acele lungi şi istovitoare clipe de singurătate. 3 zile. 3 zile atât de lungi... 3 zile în care vechi îndoieli şi incertitudini şi-ar putea face reapariţia. 3 zile pline de frământări... L-ar fi implorat să nu plece, să mai rămână o zi... dar nu voia să se facă de râs. L-ar fi rugat să o ia cu el, să simtă amândoi nisipul fierbinte, să privească marea învolburată şi să asculte fără voia lor manele în ceas târziu de noapte... dar nu a îndrăznit. Acum îi pare atât de rău.
Era aproape dimineaţă când el s-a ridicat să plece. O auroră timpurie deasupra oraşului tăcut, o lumină firavă ca o nouă speranţă. Au dat la o parte draperiile şi au privit-o împreună. Ea acolo şi el dincolo. Împreună, dar separaţi. Au mai privit un timp la pozele din albumul acela atât de drag lui. I-a plăcut. Ar fi vrut să oprească timpul în loc. Probabil că el i-a spus cuvinte de dragoste, fiindcă fără îndoială că şi dacă ar fi ştiut lucrurile acelea pe care ea nu i le spusese, care plutiseră nespuse între ei, în încăperea aceea mare şi tăcută, în toată seara şi apoi noaptea aceea, chiar dacă ar fi ştiut el tot nu ar fi putut-o iubi mai mult. Nu exista dragoste mai mare cu care să o poată iubi, el care crezuse că inima lui era îngheţată pentru totdeauna. Probabil că i-a spus cuvinte de dragoste, probabil că a încercat să o liniştească, să îi promită că totul va fi bine, dar cine să audă? Ea ştia ca nu va fi aşa. Ştia în adâncul ei ce primejdie le dă târcoale iubirii lor atât de vulnerabile.
Înainte de a-şi lua rămas bun, ea l-a întrebat, ca şi când abia atunci şi-ar fi adus aminte: Vrei să mă însoţeşti la o cununie?
- Ce cununie?
- A unui prieten. A unui prieten foarte bun pe care încă nu îl cunoşti.
- Ţii la mine, pitico? o întrebă el încet, pentru prima dată cu voce şovăitoare şi atunci ea avu impresia că va începe să plângă şi ar fi vrut să poată să se întoarcă şi el să fi fost acolo şi să-l cuprindă în braţe.
- M-ai mai întrebat doar, zise. Ţin la tine mai mult decât la propria mea viaţă. Dar asta nu schimbă nimic din cele ce trebuie să se întâmple... Ai vrea să fii îngerul meu păzitor mai departe? Să mă mângâi ca pe un copil întristat şi să nu mă laşi să fac vreo prostie? Să nu mă laşi să renunţ, da? Sunt slabă şi cedez uşor. Nu rezist mult. Ştiu asta. Sunt conştientă, dragostea mea. Dar te rog pe tine să fii acolo, să încerci să mă înţelegi şi să nu uiţi niciodată cât de mult te iubesc. Să nu uiţi, da? Te rog... Eşti vital pentru mine.
- Da, răspunse el nedumerit. Sigur, adăugă, fără să înţeleagă.
Şi ea ar fi vrut să-şi ascundă obrazul la pieptul lui, să îi simtă bătăile puternice, rare şi regulate ale inimii şi răsuflarea lui liniştită, ca şi cum ar fi încercat să se convingă de viaţa aceea pentru care se rugase de atâtea ori, că exista, că se afla alături de ea, aproape, chiar dacă doar la telefon, dar măcar pentru încă o vreme...
Rămăsese până târziu în noapte aceea în dormitorul slab luminat, singură cu demonii ei. Încerca din răsputeri să nu se gândească la ce avea să fie, dar nu reuşea. Zăreşte într-un colţ un jurnal vechi, prăfuit. Era jurnalul lui. Îl răsfoieşte şi îi soarbe fiecare cuvânt, fiecare amintire. În unele se regăseşte, în altele ar fi vrut să se regăsească, dar ştia ca nu despre ea e vorba. Îşi aduce aminte că mai există o ea... Pentru câteva zile fantasmagorice uitase acest detaliu. O altă ea. O ea ce a fost acolo înaintea ei şi care, încă, nu plecase. Poate nici nu intenţiona să plece. O altă ea pe care nu ar fi fost corect sa o dea afară. În fond, e vorba despre un alt suflet, nu? Vede pe noptieră albumul cu fotografii. Îl ia. Îl deschide şi... rămâne şocată. Ce frumoasă era. Ştia de mult timp de existenţa ei, dar... Nu şi-a imaginat-o niciodată aşa, atât de inocentă. Întotdeauna s-a gândit la ea ca la o „tipă plinuţă, fardată strident, cu părul prins în coadă, purtând o rochie roşie scurtă şi mulată, cu cizme de lac negre şi înalte”, dar nu era deloc aşa. De fapt, avea un zâmbet fermecător şi emana atâta bunătate în jurul ei şi...

Merită să îţi clădeşti fericirea pe nefericirea altuia?

Povestea cizmuliţelor noastre :)

„Un copil, la grădiniţă, încerca să îşi încalţe cizmuliţele. Pentru că nu se descurca, a cerut ajutor educatoarei. Cu tot trasul şi împinsul, cizmuliţele nu voiau nicidecum să intre. Până când a reuşit, totuşi, să îl încalţe, educatoarei i-au apărut broboane de transpiraţie pe frunte. De aceea, aproape că i-au dat lacrimile când copilul i-a zis: „Doamna, dar sunt puse invers...”. Într-adevar, erau pe picior greşit... Nu a fost cu nimic mai uşor să îi scoată cizmuliţele decât să i le pună, totuşi a reuşit să îşi păstreze calmul până când iar cizmuliţele erau încălţate, tot cu sudoare pe frunte, dar de data aceasta aşa cum trebuia. Însă atunci băieţelul a zis: „Cizmuliţele astea nu sunt ale mele!”. În loc să strige la el: „De ce nu mi-ai spus?!”, educatoarea şi-a muşcat buza şi încă o dată s-a chinuit să îl descalţe. Când s-a terminat chinul descălţatului, băieţelul i-a spus: „Sunt cizmuliţele fratelui meu. Mama mi-a zis să le încalţ pe astea azi.”. Acum ea nu mai ştia ce să facă... Să plângă sau să râdă? A reuşit totuşi să strângă suficientă răbdare pentru a se lupta din nou cu cizmuliţele. Când, în sfârşit, l-a încălţat, înainte de a-l trimite afară la joacă, l-a întrebat: „Şi acum, unde îţi sunt mănuşile? Trebuie să ţi le pun în mâini ca să poţi pleca afară!”. Răspunsul?

„Le-am bagat in cizmulite ca sa nu le pierd...””

Leapşă de la Beleaua noastră dragă

Ce-aş fi fost, de aş fi fost…

o lună: cu nopţi de vis precum Florar (mai)

o zi a săptămînii: în care te trezeşti lipsit de griji şi adormi tot fără ele precum sâmbătă

o parte a zilei: o seară de vară ca să copleşesc amanţii cu parfumul florilor de tei

o direcţie: întortocheată, întretăiată, încrucişată, întotdeauna opusă şi foarte rar paralelă

o virtute: perseverenţă

o personalitate istorică: capabilă de orice din onestitate (Vlad Ţepeş)

o planetă: în care Luna şi Pământul convieţuiesc armonios (Marte)

un film: cu adulţi în roluri de copii şi copii în roluri de adulţi (Jeux d'enfants)

un lichid: o licoare (magică)

o piatră: cu puteri miraculoase

un tip de vreme: ploi torenţiale cu soare

un instrument muzical: pian

o emoţie: pozitivă

un sunet: liniştitor şi calmant ca torsul unei pisici

un element: apă

un cîntec: care oferă o clipă de refugiu (Nebun de alb – Emeric Imre)

o carte: pentru toată viaţa (For the Term of his Natural Life – Marcus Clarke)

un scriitor: de drame

un personaj de ficţiune: pozitiv, reprezentant al Binelui

un oraş: mare, zgomotos

o aromă: unică

o culoare: vie (poate roşu)

un material: vaporos

un cuvînt: mic precum pitic

o parte a corpului: o coapsă

o expresie a feţei: oricare ar fi, ar fi plină de expresivitate

personaj de desene animate: unul aparte ca Mutulică

formă geometrică: un cerc defect

număr: 8

un mijloc de transport: o sanie cu mulţi zurgălăi

o haină: un tricou larg, vaporos


Şi lovesc mai departe pe Pux, Matei şi Alin :)

Sa nu razi. Nu e amuzant :D