Tu nu eşti la fel

- Priveşte-mă, spuse ea, ridicând plasa neagră care îi acoperea chipul, şi ceea ce văzu îl lăsă încremenit, nu numai prin frumuseţe, ci prin faptul că era chipul unei femei, maturizată prin suferinţă. Priveşte şi spune-mi ce vezi.
- Nu ştiu. Nu pot. Nu-ţi pot descrie ceea ce văd, am rămas fără cuvinte. Le-am pierdut. Am pierdut demult aceste cuvinte, undeva pe drum.
- De ce nu mi-ai mai scris niciodată de acolo? întrebă ea. Nici măcar o dată. Dacă ai şti cât te-am urât pentru asta…
Ochii lui negri erau îndreptaţi asupra ei, cu privirea pe care ultimul bărbat din lume ar fi aţintit-o către ultima femeie rămasă. Apoi se auzi pe sine însuşi rostind acele cuvinte, înainte de a putea crede că le spusese, prea târziu ca să le regrete.
- Lumina mea, steaua mea călăuzitoare… Dragostea mea, ce crezi că era acolo ca să îţi fi putut scrie ţie? Şovăi o vreme, aşteptând din partea ei ceva, un răspuns , un gest, o reacţie care întârzia să se arate.
- Aş fi dorit, spuse ea, străduindu-se să-şi stăpânească lacrimile care începuseră în sfârşit să-i curgă pe faţă, lacrimi ţinute îndelung înăuntrul ei până atunci, să ştiu ce era aici, şi îşi puse mâna pe pieptul lui, în dreptul inimii.
- Nu, îi răspunse el. Să nu vrei asta, pentru că acolo înăuntru e mult mai rău decât ce ai văzut deja.
Ea îl privea cu o implorare mută, cu privirea unui condamnat la moarte aflat înaintea călăului şi atunci când putu vorbi din nou îl întrebă:
- Te-ai gândit vreodată la mine?
Îşi dădu seama că nu avea rost să încerce să nege.
- Ai fost cu mine în fiecare zi blestemată a vieţii mele, singurul lucru cu adevărat bun la care mă puteam gândi, chiar şi atunci când voiam mai mult să te uit.
Se ridică şi merse la fereastră, iar privirea i se intunecă dintr-o dată... Se uita pe fereastra aia spălăcită, privea în gol şi nu reuşea să recunoască peisajul. În clipa aceea a avut o revelaţie. O părăsise atâta timp… Se întoarse spre ea, făcu doi paşi şi îi ridică bărbia. Se uita-n ochii ei ca-ntr-o oglindă. Nici el nu mai era cine fusese atunci când a plecat. Îi şterse cu dosul mânecii lacrimile, se apropie şi o sărută pe frunte. Buzele-i rămaseră lipite pentru o clipă, lăsând în urma lor o pată rece. Se ridică şi înecat de gânduri mai zăbovi vreme de un pas apoi, trăgând cu mare greutate un scaun, se aşeză din nou lângă fereastră. Îşi puse mâinile pe marginea ferestrei şi capul îi căzu pe gânduri. Acolo, când era în îndepărtare, ştia ce să facă. Aici, încolţit de respiraţia ei sacadată şi de lacrimile ei seci, ar fi vrut să fugă. Ar fi făcut-o a doua oară, dar undeva, în disperarea lui, îşi promisese să nu greşească şi a doua oară. Fără să se uite la ea îi spuse:
- Îţi mai aduci aminte când eram copii? Îţi mai aduci aminte părul de la poartă? Îţi mai aduci aminte rochiţa ta albă cu flori de magnolie? Îţi mai aduci aminte când stăteai în leagăn şi-mi promiteai că nu o să mă uiţi niciodată? Am plecat din cauza mea şi… m-am întors pentru tine. Acum dacă vrei să mă izgoneşti, fă-o. Dar nu uita că singurul gând care m-a îndemnat să vin acasă ai fost tu. Acum când gândurile mele nu mai sunt ale mele şi sunt ale noastre, aş vrea să ştiu şi gândurile tale.
Ea, ridicând privirea, se aşeză pe fotoliul din colţ şi scoase o cutie de după el. Era o cutie mică, maronie, puţin mai mare decât o cutie de bomboane cu cremă de zahăr, aşa cum erau pe vremea bunicii. O strângea la piept aşa de tare ca şi cum viaţa i-ar fi depins de acea cutiuţă mică şi ochii îi licăreau ca două luminiţe-n noapte.
- Aici sunt gândurile mele, spuse ea. Aici suntem eu şi tu, aşa cum n-am fost niciodată. Aici e fericirea pe care am căutat-o, aici sunt visele mele.
O deschise şi, cu o mână tremurândă, îi întinse un teanc de hârtii îndoite şi-nnegrite de vreme. Erau legate cu o sfoară albă şi deasupra era poza lui.
- Ia-le. Priveşte ce ai lăsat în urmă. Hai, fii bărbat măcar de data asta şi cu o mişcare bruscă se apropie de el şi i le lăsă în poală. Citeşte, eu le-am citit cu cel puţin o dată mai mult decât ar fi trebuit. Citeşte-le şi tu măcar o dată.
Nu erau grele, dar greutatea ce erau în ele îl apăsa atât de tare încât simţea că totul în jurul lui se rupe şi pământul îi fugea de la picioare. Le pipăi cu mâna, le mirosi o clipă, se uită la ea apoi la teancul acela mare din faţa lui, se uită pe fereastră apoi din nou la ea şi oftă. Chiar nu ştia ce să facă. Dacă ar fi deschis scrisorile ar fi recunoscut că a plecat, dar o curiozitate îi mărunţea gândurile pentru că îşi dorea să vadă ce a pierdut.
- Ce am eu în mână? o întrebă, uitându-se la ele. Te am oare pe tine sau doar o grămadă de hârtie roasă? şi le aruncă pe jos. Eu dacă m-am întors aici, m-am întors pentru tine. Nu m-am întors pentru trecut şi n-am venit ca să-mi şterg păcatele. Eu m-am întors pentru că iubirea mea era prea mare şi lumea nu putea să o mai încapă. M-am întors s-o-mpart cu tine, ca măcar în al doişpelea ceas să simţim fericirea. Nu fug de greşeală, fug de trecut.
Rochia ei de mătase grea foşni, umplând încăperea cu un vag parfum de liliac, parfumul amintirii, iar el simţi o tristeţe ucigătoare cuprinzându-l şi îşi întoarse obrazul spre ea. Se apropie şi o îmbrăţişă.
- Ce tare îţi bate inima. Lasă-mă să te mai ţin aşa câteva clipe, doar să stăm aşa. Dacă ai şti de câte ori, noaptea, am visat la clipa când aveam să te ţin în braţe din nou… Nu ţi-aş mai da drumu niciodată.
Braţele lui o ardeau. Ar fi vrut să se poată elibera de el, să fugă undeva departe. Ar fi dat orice să nu simtă ceea ce simţea. Ar fi dorit să i-o spună, dar buzele ei nu voiau să se deschidă. Chinuită de remuşcare, fără să-şi poată da seama cine făcuse primul pas, se trezi sărutându-l şi îl simţi contopindu-se cu fiinţa ei. Îl privi cu ochii scăldaţi în lacrimi şi îi spuse:
- Fă dragoste cu mine, Claudiu.
El tresări de parcă l-ar fi lovit. O lăsă din braţe şi făcu un pas înapoi.
- Ce spui? o întrebă aproape în şoaptă. Ştii ce spui, Maria?
- Sigur că ştiu. Nu mai sunt copil. Vreau să faci dragoste cu mine.
Păşi spre el, iar el se trase încă un pas. Ea înaintă din nou şi lăsă să-i cadă rochia de mătase. El mai făcu un pas în spate, se lipi de zidul rece şi cu privirea pironită pe sânii ei albi ca laptele simţi cum se aprinde-n el dorinţa să muşte din sfârcurile rozalii pe care ea i le împingea în faţă.
- Aş vrea să fiu o mică balerină uşuratică şi lipsită de griji pentru o noapte măcar, o noapte petrecută cu tine, apoi aş putea muri.
- Nu plânge, micuţa mea, spuse el, ridicându-i rochia la loc şi mângâindu-i părul de culoarea abanosului îndelung şlefuit. Va veni şi vremea ta. Vei fi fericită, numai că nu voi fi eu acela… gândi el.

photo

2 comments:

tatianatolici spunea...

Foarte frumos scrii! de parca e o pagina detasata dintr-un roman!

Scorţişoară spunea...

Mulţumesc. :)

Trimiteți un comentariu

Copyright © 2009

Conţinutul acestui site internet este protejat prin Legea dreptului de autor L8/1996 actualizată. Folosirea conţinutului ori a unor părţi din acesta fără
înştiinţarea, respectiv aprobarea proprietarului acestui site se pedepseşte conform legilor în vigoare.

„Încurcătura unui copil răsfăţat” - site realizat de Blogger în colaborare cu Smashing Magazine - Design Disease - Blog and Web - Dilectio Blogger Template