Îşi imagina în minte conversaţia pe care ar fi putut-o avea, cuvintele pe care i le-ar fi spus, în care se afla o parte din sufletul ei.
- Nu înţelegi, mamă? zise ea cu o voce adâncă, venită parcă din măruntaiele pământului, de acolo unde avea să se întoarcă în curând. Nu înţelegi? A trecut pe lângă mine şi nici nu m-a privit, el, care îmi spunea că mă iubeşte cum n-a mai iubit pe nimeni vreodată.
Avea în voce o legănare lentă, nepământeană, care nu era a ei ci a pietrelor şi a râurilor, a salciilor şi a cerului, o voce plină de jale, de durere…
- Ce e asta, mamă? Mă trezesc dimineaţa şi mă-ntreb ce va mai urma, ce farsă cumplită îmi pregăteşte viaţa pentru acea zi. Mă culc noaptea întrebându-mă dacă asta e ceea ce-am vrut, libertatea pe care mi-am dorit-o… acest bâlci, această agitaţie monstruoasă în care ne pierdem unii pe alţii, în care nu ne mai putem regăsi nici măcar pe noi înşine. Mi-e teamă… Îmi lipseşte liniştea, mamă. Mi-e frică, mă înţelegi? Te rog spune-mi că mă înţelegi… Mă înspăimântă gândul că povestea începe să se repete, că am uitat lecţia pe care o învăţasem o dată… Spune-mi mamă… Spune-mi ce se va întâmpla acum?
Stătea în picioare, în dreptul oglinzii, fixându-se cu privirea. Avea în înfăţişare ceva imaterial, desprins de existenţa în sine, privindu-şi propriul zbucium din care se lupta să iasă la iveală femeia din ea… Fiinţa perfectă, îmbinând într-o alcătuire haotică defecte ce se vor a fi calităţi, înălţându-se de pe tărâmul pe care fusese aruncată ca pe o plajă pustie, la răsăritul soarelui. Ura dimineţile pentru că îi fur au visele. Transpirase ca după o noapte plină de cele mai groaznice coşmaruri. Era udă. Ieşită, parcă, din oceanul lumii, dintre oameni trăind în propriile lor infernuri paralele. Goală. Oarbă. Lipsită de memorie. Ştia că întrebările ei nu fuseseră sortite răspunsurilor, că şi dacă ar fi încercat să-i vorbească nu ar fi putut-o asculta, fiind prea absorbită de schimbarea aceea care se petrecea în ea. Ar fi vrut totuşi ca mama ei să fie acolo, să râdă de adolescenţa ei târzie, să-i spună:
- Aş vrea să ştii că sunt mândră de tine. Mândră pentru că am reuşit să am o fiică mai bună decât mine, mai puternică, mai curajoasă, cu o înţelegere mai adâncă a lucrurilor, mai puţin superficială, capabilă să ducă totul mai departe, până la final. Desigur, va fi multă durere , ai simţit-o deja. Carnea simte durerea. Şi spiritul o simte. Tot ceea ce trăieşte... Se spune că ar simţi-o chiar şi plantele, forme inferioare de existenţă. Problema nu e cum să scapi de această durere, pentru că nu vei putea, ci să ajungi destul de puternică să o înduri. Tu încă nu-ţi dai seama ce lung e drumul care se deschide înaintea ta, câte lucruri ţi se vor mai întâmpla, lucruri pe care nici măcar nu ţi le poţi închipui. Dar aşa e viaţa. Şi cel mai frumos lucru din viaţă e, desigur, viaţa însăşi.
Fără să vrea merse cu gândul mai departe. Simţea durerea pentru că „trăieşte”? Dar ei, generaţia ei, nu au fost niciodată vii, nu au trăit niciodată cu adevărat. Niciodată. Atunci, fără să se mai fi gândit la nimic altceva, fără să fi rostit vreun cuvânt, s-a îndreptat spre telefon. S-a oprit în faţa lui şi a format numărul.
- Alo?
- Da, puiule...
- Când a fost ultima dată când ai înţeles ce înseamnă viaţa?
- A fost demult.
- Cu cât timp în urmă?
- Pot să-ţi spun exact. Era într-o seară de august, tatăl tău se uita la meci, eu făceam clătite şi tu... le mâncai.
Îşi zări în oglindă expresia feţei schimbându-se.
- Oh, Dumnezeule. Dumnezeule mare şi îndurător. Poate fi aşa?
- Nu-ţi face griji, vorbi mama ei încet... Acesta nu-i sfârşitul lumii, puiule. E numai începutul...
0 comments:
Trimiteți un comentariu