Scrisoare de la mine pentru mine

Draga mea,

Ştiu că te ocupi de trecut. E profesia ta, dar asta-i altă poveste, crede-mă. Trecutul este mai uşor de citit. Cineva se întoarce şi, dacă poate, aruncă o privire înapoi. Şi apoi, fie ce-o fi, rămâne mereu cumva prins, măcar într-o părticică.
Uneori sunt de ajuns doar mirosul şi papilele gustative, e un lucru cunoscut, îl ştim din anumite romane, frumoase chiar.
Uneori o amintire, oricare ar fi: un obiect văzut în copilărie, un nasture găsit într-o cutie, o scrisoare, o persoană care, fiind totuşi alta, îţi aminteşte de altcineva, un bilet vechi de troleibuz... Şi, pe neaşteptate, te şi afli acolo, în troleul care mergea zăngănind de pe Moţilor la mall, te îndrepţi uşor spre intrarea facultăţii, scara monumentală cu balustrada din fontă, urci, emoţiile te copleşesc, presiunea devine insuportabilă, te îndrepţi spre baie, uşa se deschide şi... nu te miri deloc. Vezi că oglinda veche, cu pete brune e străbătută de o crăpătură de la un capăt la altul şi-ţi aminteşti că în ziua aceea ţi-am spus cu o voce gravă: Cineva cu o boală ca asta nu poate să înfrunte singur destinul. E ca şi cum ai chema nenorocirile. Şi în clipa aceea, de rememorare, înţelegi că uşa s-a deschis pur şi simplu singură pentru că tu, cea care voia să înfrunte de una singură destinul, ai fost învinsă precum toţi aceia care vor să înfrunte singuri destinul, cine ştie unde crăpat. În schimb oglinda crăpată este tot acolo, ca în ziua în care tu ai înţeles clar ce urma să se întâmple.
Sau iei o ramă, cu o fotografie oarecare, a unei persoane oarecare, ca mine, ca tine, ca oricare alta. Şi-ţi dai seama că viaţa se află acolo, în diferitele fragmente pe care le închid dreptunghiurile stupide de lemn, fără s-o lase să iasă din strâmtele margini. Şi viaţa se dilată nerăbdătoare, vrea să treacă dincolo de dreptunghiul acela, pentru că ştie că acea copilă, îmbrăcată în alb, cu mâinile împreunate, mâine va plânge pe ascuns pentru că se va ruşina de ea însăşi. O notă mică sau sentimentul de vinovăţie după un ceas de masturbare? O mică mârşăvie? Mică sau mare, nu are importanţă, pentru că ea presupune remuşcarea... Dar fotografia aceea lipsită de expresivitate, nu lasă să evadeze adevărul gol goluţ din cei câţiva centimetri ai ei. Viaţa este prizioneră acelei reprezentări, de ziua următoare doar tu îţi mai aminteşti.
Un prieten de-al nostru susţine că sinuciderea, prin faptul că e o alegere radicală, paradoxal, în fond e mai uşoară. Un gest şi... gata. Mult mai grea este tăcerea. Ea presupune răbdare, statornicie, încăpăţânare şi, mai ales, se confruntă cu viaţa noastră de zi cu zi, cu zilele care ne rămân, una după alta, într-adevăr lungi... Duşmanul tăcerii este timpul. Ştim amândouă cum s-au petrecut lucrurile, dar tu mă vei întreba cine le mânuieşte. Un nimic. Un nimic mânuieşte totul. Un alt prieten ne spunea că lucrurile nu se întâmplă pur şi simplu. Ba, draga mea, lucrurile se întâmplă aşa, pur şi simplu. Şi nu mulţi sunt cei care vor spune: Iată, am reuşit! fără să fi cerut cerut ajutor...
Odată... totul se va sfârşi într-o clipă, într-o modestă bulă, un reziduu, un nimic făcut din nimic... De aceea îţi trimit un salut imposibil, ca al celui ce face semne zadarnice de pe un mal al fluviului spre celălalt, ştiind că nu există maluri. Într-adevăr, crede-mă, nu există maluri, există doar fluviul. Înainte nu ştiam, dar există doar fluviul. Aş fi vrut să-ţi strig: Atenţie! Atenţie! Bagă de seamă că există doar fluviul! Acum ştiu. Ce idioate... Ne preocupam atâta de maluri, când, de fapt, nu exista decât fluviul! Dar e mult prea târziu, la ce bun să-ţi mai spun acum?

Hai, te pup...

Coşmar şi stare de spirit

[...] Atunci Almitra zise: „Vorbeşte-ne despre Iubire.”. Iar el îşi înălţă capul privind mulţimea şi o tăcere adâncă pogorî peste toţi. Apoi, cu o voce mare, începu:

„Când iubirea vă face semn, urmati-i îndemnul,
Chiar dacă drumurile-i sunt grele şi prăpăstioase,
Şi când aripile-i vă cuprind, supuneţi-vă ei,
Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni,
Iar când vă vorbeşte daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea-i ar putea să vă sfarme visurile,
asemenea vântului de miazănoapte care vă pustieşte grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice.
Precum vă face să creşteţi, ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.
Precum ea se ridică la înălţimea voastră,
alintându-vă ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina soarelui,
Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre,
Zdruncinând încleştarea lor cu pământul.
Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră.
Vă treieră pentru a vă descoji.
Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.
Vă macină până la înălbirea făinii.
Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi,
Ca apoi să vă hărăzească focului său,
şi să puteţi deveni pâinea sfântă la ospăţul divin.
Toate acestea vi le va da iubirea, pentru ca, astfel,
să vă puteţi cunoaşte tainele inimii, şi astfel să deveniţi
o parte din inima Vieţii.
Dar dacă, stăpâniţi de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul iubirii,
Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri,
unde veţi râde, dar nu cu întreaga voastră bucurie
şi unde veţi plânge, dar nu în toate lacrimile voastre.
Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la sine.
Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită;
Fiindcă iubirii îi e de-ajuns iubirea.
Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi „Creatorul este în inima mea”,
ci mai degrabă „eu sunt în inima Creatorului”.
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul iubirii,
fiindcă iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul spre ea însăşi.
Iubirea nu are altă dorinţă decât aceea de a se împlini.
Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca ele acestea să fie:
Să te topeşti şi să devii izvor ce susurul în noapte-şi cântă;
Să cunoşti durerea prea marii duioşii;
Să fii rănit de înţelegerea iubirii;
Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându-te,
Să te trezeşti în zori cu inima înaripată
şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de iubire;
Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul iubirii;
Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului;
Şi apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit,
iar pe buze un cântec de laudă.” [...]

(Profetul de Khalil Gibran)

Scrisoare de la ea

„Într-o seară de vară o vioară cânta
aici, lânga inima mea...“

... şi eu te aştept dragul meu drag. Aştept să mă suni din nou, să îţi aud iar vocea, să te ascult şi să mă pierd printre cuvintele tale. Ce greu se scurge timpul când aştepţi... Uneori te cuprinde o agitaţie ciudată care-ţi fură somnul. Nelinişte care nu e nici durere propriu-zisă, nici frică, un zbucium asemănător cu frământarea pe care o ai în noaptea dinaintea plecării pentru totdeauna într-o ţară îndepărtată.
M-am pornit la drum de multe ori. Să-ţi scriu ţie, să îmi scriu mie, să mă ajut pe mine arătându-ţi sufletul meu... Dar am greşit de multe ori şi, probabil, continui să o fac. Uneori pur şi simplu nu-mi mai pasă. Nu-mi mai pasă pentru că... nu-mi mai pasă. Nu mai dau importanţă niciunui astfel de lucru, nu mai intră nimeni în sufletul meu, iar atunci când se întâmplă mă sperii, îl dau afară şi mă îndepărtez.
Ai avut vreodată senzaţia că nu mai ai timp? Nu mai am timp. Simt asta... şi m-aş muta. M-aş muta într-un loc unde timpul nu e atât de important. Tic-tac, tic-tac, tic-tac... Dong! Înfricoşător!
M-ai întrebat cu ce sunt îmbrăcată şi nu ţi-am răspuns. Pantaloni scurţi albi şi un tricou bej. Şi stau ghemuită pe un colţ de canapea sub o pătură de velur roşie. E frig. Pun pariu că afară ar fi mai cald. E rece casa asta. Are camere înalte, în stil baroc şi în odaia asta cu mobilier scund este un candelabru din fier forjat. În mijloc o masă ovală din lemn de mesteacăn, iar de jur împrejur scaune cu spătar înalt şi pernuţe duble. Pe pervazul ferestrei sunt ghivece cu tuberoze şi de afară vine un parfum ameţitor de flori de tei. În verandă, bunica lui Carmen are un patefon. A adormit într-un fotoliu din nuiele de răchită cu un motan foarte gras în braţe, ascultând romanţe vechi.

„E tristă vioara şi plânge şi ea,
E tristă ca inima mea!
Nu e lucru uşor
Să uiţi un vis de amor…
Să-nţeleagă nu e nimenea!”

E frumos aici. Îmi place. Şi am atâtea de povestit, de aşternut pe hârtie, dar rândurile parcă-mi fug din faţa ochilor, cuvintele îmi joacă feste şi… chiar mai mult de atât. Sunt sigură că dacă aş reciti scrisoarea asta mâine dimineaţă, la lumina puternică a soarelui, m-ar încerca diferite impulsuri de a o rupe. Lampadarele din încăperea asta sunt foarte frumoase şi în lumina asta discretă, îmi las gândurile să rătăcească, acesta fiind singurul meu refugiu, chiar şi împotriva oboselii.
Aş vrea să-ţi scriu într-o zi o scrisoare. Chiar aş vrea să-ţi scriu într-o zi o scrisoare adevărată şi totală. Mă gândesc cum ar fi dacă ţi-aş scrie-o... Ar fi scrisă în puţine cuvinte, cuvinte simple. Cuvinte care s-ar repeta din când în când, aproape naive, tocite de câte persoane le-au spus. Şi eu aş fi încă una în plus. O scrisoare care ar încerca să dea răspunsuri, dar să nu reuşească. Nici măcar nu trebuie. O scrisoare care n-ar încerca să scoată la lumină subtilităţi sau să le inventeze atunci când nu există. O scrisoare care ţi-ar spune că ultimele luni au fost doar un lung moment de idealism permis, de care mă scutur uşor, dimineaţă după dimineaţă. O scrisoare care ţi-ar spune că eu încă sunt eu şi că-mi păstrez visele, vreau să-mi păstrez visele, doar că mă trezesc în zori şi uneori mâna îmi tremură pe telefon.
Şi casa asta este şi ea aceeaşi. Lemnul vechi are acelaşi miros şi se lasă ros de cari, prin fereastra de la verandă dimineaţa pătrunde un mănunchi de raze de lumină pe care frunzele viţei de vie, căţărate pe gratiile de fier, parcă desenează pe peretele din faţă umbre ale unor simboluri chinezeşti. Şi atunci, ce plăcut ar fi să stai în fotoliul de răchită, pe când afară, în liniştea de amiază, greierii nu ar tăcea nicio clipă, şi fără îndoială sunt aceiaşi greieri. Adică alţii, dar aceiaşi din totdeauna. Şi apoi ţi-aş spune că serile sunt lungi, aproape nesfârşite şi ca să adorm, mă gândesc că ţi-aş scrie că nu ştiam că timpul nu aşteaptă. Într-adevăr nu ştiam. Nu m-am gândit niciodată că timpul e alcătuit din picături şi e de ajuns o picătură în plus ca să se verse pe jos şi să se-ntindă într-o pată şi să se piardă. Şi ţi-aş spune că iubesc, că iubesc încă, chiar dacă simţurile-mi par amorţite, pentru că sunt, iar timpul acela foarte lung acum e scurt, atât de iute şi nerăbdător. Şi apoi ţi-aş spune despre unele nopţi în care stăteam de vorbă, frânturi de conversaţii, dulci renunţări la raţiune, aşteptări transfigurate prin oglindă. Ţi-aş spune despre poveştile de mai pe care le-am inventat împreună, gândindu-ne că ele curg de la sine, fără să ne dăm seama că şi noi trecem odată cu ele.
Şi ţi-aş mai spune că te aştept, chiar dacă nu-l aştepţi pe cel ce nu se poate întoarce, deoarece ca să te întorci la ceea ce a fost ar trebui să existe ceea ce a fost, iar asta-i cu neputinţă. Dar ţi-aş spune uite, ceea ce a fost în tot timpul acesta, care pare atât de imposibil de pătruns, ca atunci când burghiul sfredeleşte stratul de granit întâlnit în cale, ei bine, nu va constitui nicidecum un obstacol de nebiruit când vei citi scrisoarea. O scrisoare la care m-am gândit de multe ori. O scrisoare care nu va fi scrisă pe foi roz pentru că acestea au fost ultimele mele foi roz. O scrisoare care nu va avea miros sau care va avea alt parfum. O scrisoare al cărei conţinut îmi va fi accesibil doar mie şi, poate, celor puţini care mai ştiu să citească printre rânduri. Piticule, tu ştii să citeşti printre rânduri?
Unde eşti? De ce nu mai suni? Te aştept... Încă te aştept....

Pentru totdeauna,
a ta Pitică

P.S. Am scris cu foile pe o mapă aşezată pe genunchi. Am scris urât. Mă ierţi?
P.P.S. Dacă n-ai înţeles mare lucru din ce-am scris nu mă-ntreba că nici eu nu ştiu.

Scrisoare de la el

10 august 2009

Iubita mea,

Scriu scrisoarea asta neştiind dacă o voi trimite vreodată. În continuare ai dubii dacă să îmi dai adresa sau nu. Este şi va fi mereu alegerea ta. E trist totuşi şi mă doare când te văd aşa nehotărâtă. Este bine totuşi că în clipa asta este singurul lucru trist.
Te iubesc, te iubesc cum n-am făcut-o niciodată. Te iubesc ca un nebun şi asta mă face să mă simt că trăiesc. Visez, visez la o viaţă alături de tine şi simt cum mă cuprinde un entuziasm nebun.
Stăteam într-o zi şi încercam să mă gândesc la altceva în afară de tine. N-am reuşit. Nu cred că voi reuşi vreodată. Trăiesc un vis. E prima dată când iubesc cu toată fiinţa mea aşa cum o fac acum şi asta îmi dă voinţă şi puterea să vreau mai mult şi să continui să te iubesc şi mai tare. Tot ce am oferit până acum este nimic faţă de ce am de oferit de acum înainte.
Mă trezesc dimineaţa şi primul meu gând este… te iubesc. Adorm noaptea cu acelaşi gând. Nu e asta dragoste oare? Nu e disperarea cu care mă agăţ de orice ţine de tine dragoste?
Te ador, te-am ridicat undeva pe un piedestal şi ţi-am făcut altar. Eşti zeiţa mea, fără tine viaţa nu mai are culoare, nu mai are gust, nu mai are miros. Tu eşti universul meu şi tu eşti singura care are cheia fericirii mele. De acum înainte vom fi fericiţi. Nu o spun eu, nu o spui tu, o spunem noi. Vorbesc de no şi simt cum îmi bate inima mai tare. Te vreau, te vreau atât de tare că simt că înnebunesc. Te vreau cu o dorinţă atât de arzătoare încât cred că o să explodez.
Iubita mea, iubitului tău îi e atât de bine ştiind că tu, iubita mea, veghezi asupra lui. Îmi place vocea ta dimineaţa, îmi place vocea ta la prânz, îmi place vocea ta seara. Trăiesc pentru mine, trăiesc pentru tine, trăiesc pentru noi.

Cu dragoste, iubitul tău veşnic,
A.

În seara aceea, înconjurată de cuvintele lui şi totuşi simţindu-se singură, un alt sentiment care n-ar fi trebuit să existe, la un loc cu îndoiala şi regretul şi vinovăţia şi mila, în vreme ce el îşi făcea alte planuri de viitor, ea se gândi din nou la el şi îşi spuse: n-am putut face nimic pentru el, nici măcar n-am ştiut.

photo

Je t'écris d'un baiser, je t'écris d'un départ

„Au grand loto de l'univers j'ai pas tiré le bon numéro. Je suis mal dans ma peau.”

Querelae

[...]

PRIMUL PATRICIAN: Numai că, din fericire, suferinţele nu ţin o veşnicie. Tu ai fi în stare să suferi mai mult de un an?
AL DOILEA PATRICIAN: Eu, nu.
PRIMUL PATRICIAN: Nimeni n-are această putere.
PATRICIANUL BĂTRÂN: Viaţa ar deveni de nesuportat.
PRIMUL PATRICIAN: Pe drept cuvânt. Uitaţi-vă la mine, anul trecut mi-a murit nevasta. Am plâns foarte mult, şi apoi am uitat... Din când în când sunt trist. Dar, la urma urmei, nu-i nimic.
PATRICIANUL BĂTRÂN: Natura le rânduieşte bine pe toate.
[...]

(Caligula de Albert Camus)

Visele pier

Doare şi nu vreau morfină (partea 1)

Stătea întinsă pe patul îngust şi părea liniştită, dar când s-a apropiat mai mult a văzut că faţa, atât cât se vedea din ea, fiindcă părul îi era desfăcut, îi era acoperită cu broboane de sudoare care din când în când i se prelingeau în jos, pe gât, în dâre prelungi, amestecate cu parfum. I-a simţit îndată prezenţa, întorcându-şi capul către el.
Simţi în acelaşi timp durere şi o imensă uşurare.

Suflete pustii III

Merse la fereastră, o deschise şi se aplecă în afară. Au început să se usuce frunzele, îşi spuse. Nucii şi castanii şi le-au pierdut primii. Au rămas goi în timp ce ceilalţi copaci sunt încă înfrunziţi. Ciudat.
Se întoarse, aşezându-se pe pervaz. În spatele lui luminile oraşului străluceau, pierdute în noapte. Cămaşa lui albă, desfăcută la primul şi ultimul nasture, tăia fondul de întuneric noptatec şi vântul venind din afară îi răvăşea uşor părul retezat scurt. Niciodată nu se simţise mai viu ca acum, mai însufleţit. Îşi aminteşte ce prostie ar fi putut să facă în noaptea aceea, după ce plecase de la ea. După ce mama ei îi dăduse acea ultimă scrisoare şi el o citise. A vrut să se sinucidă. Singurul lucru care l-a oprit a fost gândul la scandalul şi suferinţa care s-ar fi iscat. A reuşit să se stăpânească şi s-a întors neobservat. Nu l-a salvat niciunul dintre principiile oarbe ale educaţiei pe care a primit-o şi nici teama de pedeapsa veşnică. Şi să nu te amăgeşti nici cu ideea că a vrut să se omoare din dragoste pentru că era exact contrariul ceea ce simţea în clipele acelea. Trăise toate astea înăuntrul său fără să se confeseze nimanui şi a doua zi era acelaşi pentru cei din jur însă de fapt cu totul şi pentru totdeauna alt om.
Ar fi trebuit să vorbesc atunci cu ea. Tot timpul ar fi trebuit să vorbesc cu ea, fără să-mi pese de orgoliul meu, de încăpăţânarea ei. N-ar fi trebui să o las să plece. Se uita în oglindă şi încerca să se recunoască. N-ar fi putut spune dacă ceea ce gândise fusese o afirmaţie, o întrebare sau poate doar o modalitate de a-l face să treacă mai departe. Nu era emfatic şi nici prea convins. Era perfect calm. Profilul îi era hotărât, tânăr, puţin dur şi în ciuda a tot ceea ce i se întâmplase, nu părea deloc obosit. Dar oricum ar fi putut să fie, acum nu mai are rost să mă gândesc. Da, aşa e. Acum totul s-a terminat. Acum nu mai am pe nimeni. Nici nu am de gând să mă mai complic. Am să stau o vreme liniştit şi apoi voi vedea. Nu aş vrea să mă leg de o altă femeie. Eu o vreau pe EA. Nici nu pot seara dupa o bere şi o carte sau un biliard să mă duc la curve. Nu-mi stă în fire. Nu aş putea îndura şi schimbarea asta.
Luminile care mai rămăseseră se stingeau încet şi blocurile apăreau din loc în loc albe cu ferestrele arcuite printre umbrele fantastice şi mişcătoare ale copacilor pe sub care un câine râios trecea fără grabă, proiectate de lucirea felinarelor pe şosea. Îşi dădu seama că era să uite ceva. Din buzunarul interior al jachetei aruncate pe fotoliu scoase un portofel negru de piele. Căută într-una dintre despărţituri şi luă de acolo, cu grijă, un obiect mic, care luci slab în mâna lui. Îl aşeză în palmă şi îl privea.
Luminile oraşului clipiră în noapte cu o ultimă sforţare, apoi se stinseră una câte una. O singură fereastră rămase luminată până în zori şi dacă vreuna dintre fiinţele care dormeau în satele din vale, pe ramuri, în scorburi, în tufişurile de pe malul râului, în curţi sau pe sub firele de iarbă din grădini ar fi trecut în timpul acela prin faţa ei ar fi văzut înăuntru, dar foarte aproape de fereastra deschisă, un bărbat singur, stând nemişcat, privind în întuneric afară şi oarecum în jos, ceva numai de el cunoscut. Iar dacă fiinţa aceea, om, pasăre sau animal, ar fi intrat atunci în cameră, probabil că el nici nu şi-ar fi dat seama. Ochii lui cenuşii, clari şi reci erau fixaţi pe medalionul ce-i strălucea în palmă şi pe care erau gravate frumos literele:

A ta pentru totdeauna!