Scrisoare de la ea

„Într-o seară de vară o vioară cânta
aici, lânga inima mea...“




... şi eu te aştept dragul meu drag. Aştept să mă suni din nou, să îţi aud iar vocea, să te ascult şi să mă pierd printre cuvintele tale. Ce greu se scurge timpul când aştepţi... Uneori te cuprinde o agitaţie ciudată care-ţi fură somnul. Nelinişte care nu e nici durere propriu-zisă, nici frică, un zbucium asemănător cu frământarea pe care o ai în noaptea dinaintea plecării pentru totdeauna într-o ţară îndepărtată.
M-am pornit la drum de multe ori. Să-ţi scriu ţie, să îmi scriu mie, să mă ajut pe mine arătându-ţi sufletul meu... Dar am greşit de multe ori şi, probabil, continui să o fac. Uneori pur şi simplu nu-mi mai pasă. Nu-mi mai pasă pentru că... nu-mi mai pasă. Nu mai dau importanţă niciunui astfel de lucru, nu mai intră nimeni în sufletul meu, iar atunci când se întâmplă mă sperii, îl dau afară şi mă îndepărtez.
Ai avut vreodată senzaţia că nu mai ai timp? Nu mai am timp. Simt asta... şi m-aş muta. M-aş muta într-un loc unde timpul nu e atât de important. Tic-tac, tic-tac, tic-tac... Dong! Înfricoşător!
M-ai întrebat cu ce sunt îmbrăcată şi nu ţi-am răspuns. Pantaloni scurţi albi şi un tricou bej. Şi stau ghemuită pe un colţ de canapea sub o pătură de velur roşie. E frig. Pun pariu că afară ar fi mai cald. E rece casa asta. Are camere înalte, în stil baroc şi în odaia asta cu mobilier scund este un candelabru din fier forjat. În mijloc o masă ovală din lemn de mesteacăn, iar de jur împrejur scaune cu spătar înalt şi pernuţe duble. Pe pervazul ferestrei sunt ghivece cu tuberoze şi de afară vine un parfum ameţitor de flori de tei. În verandă, bunica lui Carmen are un patefon. A adormit într-un fotoliu din nuiele de răchită cu un motan foarte gras în braţe, ascultând romanţe vechi.

„E tristă vioara şi plânge şi ea,
E tristă ca inima mea!
Nu e lucru uşor
Să uiţi un vis de amor…
Să-nţeleagă nu e nimenea!”

E frumos aici. Îmi place. Şi am atâtea de povestit, de aşternut pe hârtie, dar rândurile parcă-mi fug din faţa ochilor, cuvintele îmi joacă feste şi… chiar mai mult de atât. Sunt sigură că dacă aş reciti scrisoarea asta mâine dimineaţă, la lumina puternică a soarelui, m-ar încerca diferite impulsuri de a o rupe. Lampadarele din încăperea asta sunt foarte frumoase şi în lumina asta discretă, îmi las gândurile să rătăcească, acesta fiind singurul meu refugiu, chiar şi împotriva oboselii.
Aş vrea să-ţi scriu într-o zi o scrisoare. Chiar aş vrea să-ţi scriu într-o zi o scrisoare adevărată şi totală. Mă gândesc cum ar fi dacă ţi-aş scrie-o... Ar fi scrisă în puţine cuvinte, cuvinte simple. Cuvinte care s-ar repeta din când în când, aproape naive, tocite de câte persoane le-au spus. Şi eu aş fi încă una în plus. O scrisoare care ar încerca să dea răspunsuri, dar să nu reuşească. Nici măcar nu trebuie. O scrisoare care n-ar încerca să scoată la lumină subtilităţi sau să le inventeze atunci când nu există. O scrisoare care ţi-ar spune că ultimele luni au fost doar un lung moment de idealism permis, de care mă scutur uşor, dimineaţă după dimineaţă. O scrisoare care ţi-ar spune că eu încă sunt eu şi că-mi păstrez visele, vreau să-mi păstrez visele, doar că mă trezesc în zori şi uneori mâna îmi tremură pe telefon.
Şi casa asta este şi ea aceeaşi. Lemnul vechi are acelaşi miros şi se lasă ros de cari, prin fereastra de la verandă dimineaţa pătrunde un mănunchi de raze de lumină pe care frunzele viţei de vie, căţărate pe gratiile de fier, parcă desenează pe peretele din faţă umbre ale unor simboluri chinezeşti. Şi atunci, ce plăcut ar fi să stai în fotoliul de răchită, pe când afară, în liniştea de amiază, greierii nu ar tăcea nicio clipă, şi fără îndoială sunt aceiaşi greieri. Adică alţii, dar aceiaşi din totdeauna. Şi apoi ţi-aş spune că serile sunt lungi, aproape nesfârşite şi ca să adorm, mă gândesc că ţi-aş scrie că nu ştiam că timpul nu aşteaptă. Într-adevăr nu ştiam. Nu m-am gândit niciodată că timpul e alcătuit din picături şi e de ajuns o picătură în plus ca să se verse pe jos şi să se-ntindă într-o pată şi să se piardă. Şi ţi-aş spune că iubesc, că iubesc încă, chiar dacă simţurile-mi par amorţite, pentru că sunt, iar timpul acela foarte lung acum e scurt, atât de iute şi nerăbdător. Şi apoi ţi-aş spune despre unele nopţi în care stăteam de vorbă, frânturi de conversaţii, dulci renunţări la raţiune, aşteptări transfigurate prin oglindă. Ţi-aş spune despre poveştile de mai pe care le-am inventat împreună, gândindu-ne că ele curg de la sine, fără să ne dăm seama că şi noi trecem odată cu ele.
Şi ţi-aş mai spune că te aştept, chiar dacă nu-l aştepţi pe cel ce nu se poate întoarce, deoarece ca să te întorci la ceea ce a fost ar trebui să existe ceea ce a fost, iar asta-i cu neputinţă. Dar ţi-aş spune uite, ceea ce a fost în tot timpul acesta, care pare atât de imposibil de pătruns, ca atunci când burghiul sfredeleşte stratul de granit întâlnit în cale, ei bine, nu va constitui nicidecum un obstacol de nebiruit când vei citi scrisoarea. O scrisoare la care m-am gândit de multe ori. O scrisoare care nu va fi scrisă pe foi roz pentru că acestea au fost ultimele mele foi roz. O scrisoare care nu va avea miros sau care va avea alt parfum. O scrisoare al cărei conţinut îmi va fi accesibil doar mie şi, poate, celor puţini care mai ştiu să citească printre rânduri. Piticule, tu ştii să citeşti printre rânduri?
Unde eşti? De ce nu mai suni? Te aştept... Încă te aştept....



Pentru totdeauna,
a ta Pitică










P.S. Am scris cu foile pe o mapă aşezată pe genunchi. Am scris urât. Mă ierţi?
P.P.S. Dacă n-ai înţeles mare lucru din ce-am scris nu mă-ntreba că nici eu nu ştiu.

7 comments:

Chioru' spunea...

Probabil ca sunt cel mai putin indicat sa-ti comentez acest post, dar - nu ma-ntreba de ce - mi-ai amintit o poezie de-a lui Sorescu:

AM ZARIT LUMINA

Am zarit lumina pe pamant
Si m-am nascut si eu
Sa vad ce mai faceti
Sanatosi? Voinici?
Cum o mai duceti cu fericirea?
Multumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de raspunsuri,
Abia daca am timp sa pun intrebari
Dar imi place aici.
E cald, e frumos,
Si atata lumina incat
Creste iarba.
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul...
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.

calatorru spunea...

"...ne arde/apropierea ochi in ochi cum stam, si totusi tu/mi soptesti - mi/asa de dor de tine !
asa de tainic tu mi/o spui si dornic de parc/as fi pribeag pe/un alt pamant.
Femeie, ce mare porti in inima si cine esti? Mai canta/mi inc/o data dorul tau, sa te ascult, si clipele sa/mi para niste muguri plini din care infloresc aievea vesnicii." Blaga

Chioru' spunea...

"Blog de Oro"
Il meriti din plin!
http://artaimperfectiunii.blogspot.com/2009/08/blog-de-oro.html

Laura Driha spunea...

Iti multumesc pentru cat de superb ai scris...

Bogdan spunea...

Prea profund... :) felicitari!

Pops spunea...

frumos

yoursyidam spunea...

..the way girls are...
http://www.youtube.com/watch?v=dpHpq5mozMg

Trimiteți un comentariu

Copyright © 2009

Conţinutul acestui site internet este protejat prin Legea dreptului de autor L8/1996 actualizată. Folosirea conţinutului ori a unor părţi din acesta fără
înştiinţarea, respectiv aprobarea proprietarului acestui site se pedepseşte conform legilor în vigoare.

„Încurcătura unui copil răsfăţat” - site realizat de Blogger în colaborare cu Smashing Magazine - Design Disease - Blog and Web - Dilectio Blogger Template