Draga mea,
Ştiu că te ocupi de trecut. E profesia ta, dar asta-i altă poveste, crede-mă. Trecutul este mai uşor de citit. Cineva se întoarce şi, dacă poate, aruncă o privire înapoi. Şi apoi, fie ce-o fi, rămâne mereu cumva prins, măcar într-o părticică.
Uneori sunt de ajuns doar mirosul şi papilele gustative, e un lucru cunoscut, îl ştim din anumite romane, frumoase chiar.
Uneori o amintire, oricare ar fi: un obiect văzut în copilărie, un nasture găsit într-o cutie, o scrisoare, o persoană care, fiind totuşi alta, îţi aminteşte de altcineva, un bilet vechi de troleibuz... Şi, pe neaşteptate, te şi afli acolo, în troleul care mergea zăngănind de pe Moţilor la mall, te îndrepţi uşor spre intrarea facultăţii, scara monumentală cu balustrada din fontă, urci, emoţiile te copleşesc, presiunea devine insuportabilă, te îndrepţi spre baie, uşa se deschide şi... nu te miri deloc. Vezi că oglinda veche, cu pete brune e străbătută de o crăpătură de la un capăt la altul şi-ţi aminteşti că în ziua aceea ţi-am spus cu o voce gravă: Cineva cu o boală ca asta nu poate să înfrunte singur destinul. E ca şi cum ai chema nenorocirile. Şi în clipa aceea, de rememorare, înţelegi că uşa s-a deschis pur şi simplu singură pentru că tu, cea care voia să înfrunte de una singură destinul, ai fost învinsă precum toţi aceia care vor să înfrunte singuri destinul, cine ştie unde crăpat. În schimb oglinda crăpată este tot acolo, ca în ziua în care tu ai înţeles clar ce urma să se întâmple.
Sau iei o ramă, cu o fotografie oarecare, a unei persoane oarecare, ca mine, ca tine, ca oricare alta. Şi-ţi dai seama că viaţa se află acolo, în diferitele fragmente pe care le închid dreptunghiurile stupide de lemn, fără s-o lase să iasă din strâmtele margini. Şi viaţa se dilată nerăbdătoare, vrea să treacă dincolo de dreptunghiul acela, pentru că ştie că acea copilă, îmbrăcată în alb, cu mâinile împreunate, mâine va plânge pe ascuns pentru că se va ruşina de ea însăşi. O notă mică sau sentimentul de vinovăţie după un ceas de masturbare? O mică mârşăvie? Mică sau mare, nu are importanţă, pentru că ea presupune remuşcarea... Dar fotografia aceea lipsită de expresivitate, nu lasă să evadeze adevărul gol goluţ din cei câţiva centimetri ai ei. Viaţa este prizioneră acelei reprezentări, de ziua următoare doar tu îţi mai aminteşti.
Un prieten de-al nostru susţine că sinuciderea, prin faptul că e o alegere radicală, paradoxal, în fond e mai uşoară. Un gest şi... gata. Mult mai grea este tăcerea. Ea presupune răbdare, statornicie, încăpăţânare şi, mai ales, se confruntă cu viaţa noastră de zi cu zi, cu zilele care ne rămân, una după alta, într-adevăr lungi... Duşmanul tăcerii este timpul. Ştim amândouă cum s-au petrecut lucrurile, dar tu mă vei întreba cine le mânuieşte. Un nimic. Un nimic mânuieşte totul. Un alt prieten ne spunea că lucrurile nu se întâmplă pur şi simplu. Ba, draga mea, lucrurile se întâmplă aşa, pur şi simplu. Şi nu mulţi sunt cei care vor spune: Iată, am reuşit! fără să fi cerut cerut ajutor...
Odată... totul se va sfârşi într-o clipă, într-o modestă bulă, un reziduu, un nimic făcut din nimic... De aceea îţi trimit un salut imposibil, ca al celui ce face semne zadarnice de pe un mal al fluviului spre celălalt, ştiind că nu există maluri. Într-adevăr, crede-mă, nu există maluri, există doar fluviul. Înainte nu ştiam, dar există doar fluviul. Aş fi vrut să-ţi strig: Atenţie! Atenţie! Bagă de seamă că există doar fluviul! Acum ştiu. Ce idioate... Ne preocupam atâta de maluri, când, de fapt, nu exista decât fluviul! Dar e mult prea târziu, la ce bun să-ţi mai spun acum?
Hai, te pup...
Uneori sunt de ajuns doar mirosul şi papilele gustative, e un lucru cunoscut, îl ştim din anumite romane, frumoase chiar.
Uneori o amintire, oricare ar fi: un obiect văzut în copilărie, un nasture găsit într-o cutie, o scrisoare, o persoană care, fiind totuşi alta, îţi aminteşte de altcineva, un bilet vechi de troleibuz... Şi, pe neaşteptate, te şi afli acolo, în troleul care mergea zăngănind de pe Moţilor la mall, te îndrepţi uşor spre intrarea facultăţii, scara monumentală cu balustrada din fontă, urci, emoţiile te copleşesc, presiunea devine insuportabilă, te îndrepţi spre baie, uşa se deschide şi... nu te miri deloc. Vezi că oglinda veche, cu pete brune e străbătută de o crăpătură de la un capăt la altul şi-ţi aminteşti că în ziua aceea ţi-am spus cu o voce gravă: Cineva cu o boală ca asta nu poate să înfrunte singur destinul. E ca şi cum ai chema nenorocirile. Şi în clipa aceea, de rememorare, înţelegi că uşa s-a deschis pur şi simplu singură pentru că tu, cea care voia să înfrunte de una singură destinul, ai fost învinsă precum toţi aceia care vor să înfrunte singuri destinul, cine ştie unde crăpat. În schimb oglinda crăpată este tot acolo, ca în ziua în care tu ai înţeles clar ce urma să se întâmple.
Sau iei o ramă, cu o fotografie oarecare, a unei persoane oarecare, ca mine, ca tine, ca oricare alta. Şi-ţi dai seama că viaţa se află acolo, în diferitele fragmente pe care le închid dreptunghiurile stupide de lemn, fără s-o lase să iasă din strâmtele margini. Şi viaţa se dilată nerăbdătoare, vrea să treacă dincolo de dreptunghiul acela, pentru că ştie că acea copilă, îmbrăcată în alb, cu mâinile împreunate, mâine va plânge pe ascuns pentru că se va ruşina de ea însăşi. O notă mică sau sentimentul de vinovăţie după un ceas de masturbare? O mică mârşăvie? Mică sau mare, nu are importanţă, pentru că ea presupune remuşcarea... Dar fotografia aceea lipsită de expresivitate, nu lasă să evadeze adevărul gol goluţ din cei câţiva centimetri ai ei. Viaţa este prizioneră acelei reprezentări, de ziua următoare doar tu îţi mai aminteşti.
Un prieten de-al nostru susţine că sinuciderea, prin faptul că e o alegere radicală, paradoxal, în fond e mai uşoară. Un gest şi... gata. Mult mai grea este tăcerea. Ea presupune răbdare, statornicie, încăpăţânare şi, mai ales, se confruntă cu viaţa noastră de zi cu zi, cu zilele care ne rămân, una după alta, într-adevăr lungi... Duşmanul tăcerii este timpul. Ştim amândouă cum s-au petrecut lucrurile, dar tu mă vei întreba cine le mânuieşte. Un nimic. Un nimic mânuieşte totul. Un alt prieten ne spunea că lucrurile nu se întâmplă pur şi simplu. Ba, draga mea, lucrurile se întâmplă aşa, pur şi simplu. Şi nu mulţi sunt cei care vor spune: Iată, am reuşit! fără să fi cerut cerut ajutor...
Odată... totul se va sfârşi într-o clipă, într-o modestă bulă, un reziduu, un nimic făcut din nimic... De aceea îţi trimit un salut imposibil, ca al celui ce face semne zadarnice de pe un mal al fluviului spre celălalt, ştiind că nu există maluri. Într-adevăr, crede-mă, nu există maluri, există doar fluviul. Înainte nu ştiam, dar există doar fluviul. Aş fi vrut să-ţi strig: Atenţie! Atenţie! Bagă de seamă că există doar fluviul! Acum ştiu. Ce idioate... Ne preocupam atâta de maluri, când, de fapt, nu exista decât fluviul! Dar e mult prea târziu, la ce bun să-ţi mai spun acum?
Hai, te pup...
0 comments:
Trimiteți un comentariu