Jurnalule,
De ce ar trebui să îţi spun? De ce acum? Poate am doar nevoie să spun cuiva... Şi poate acela eşti tu. Apă cu aburi. Copaci ciudaţi. Copii râzând. Pielea ei... Ochii ăia... Cred că totul a început cu o scrisoare roz, firavă, parfumată şi puţin mototolită... apoi, într-o dimineaţă, am ştiut că s-a terminat.
Dragul meu,
Să nu îţi fie teamă. Nu mişca. Nu vorbi. Nimeni nu o să ne vadă. Rămâi aşa cum eşti. Vreau să te privesc. Noaptea e a noastră şi eu vreau să te privesc. Trupul tău peste al meu, pielea ta, buzele tale. Închide ochii, nimeni nu ne vede. Sunt alături de tine. Mă simţi? Când o să te ating pentru prima oară, o s-o fac cu buzele. O să simţi căldura, dar nu o să ştii unde. Poate o să fie pe ochi. O să îmi apăs buzele pe ochii tăi şi o să simţi căldura. Acum deschide ochii, iubitule. Priveşte-mă. Ochii tăi pe sânii mei, braţele tale ridicându-mă, lăsându-mă să alunec pe tine. Plânsul meu slab, trupul tău tremurând... nu e niciun sfârşit, înţelegi?
O să îţi întorci privirea înapoi pentru totdeauna. O să îmi vărs lacrimile pentru totdeauna. Clipa asta trebuia să fie. Clipa asta există... Clipa asta o să continue de acum înainte la nesfârşit. Nu o să ne vedem unul pe celălalt. Ce trebuia să facem, noi am făcut. Crede-mă, dragostea mea, am reuşit pentru totdeauna.
Continuă-ţi viaţa fără mine şi, dacă îţi aduce fericire, să nu eziţi nicio clipă să o uiţi pe femeia asta, care acum spune fără urmă de regret Rămas bun...
Anii au trecut. Verile erau teribile. Am călătorit şi în toată lumea nu mai era nimic frumos. M-am cufundat de multe ori în tăcere, dar de data asta e ceva serios. Iubito, întoarce-te sau o să mor...
0 comments:
Trimiteți un comentariu