Am întâlnit-o într-o zi, întâmplător, în sala pustie a unui muzeu şi am recunoscut-o imediat. N-am fost surprinsă. Era acolo, nemişcată în decorul întunecat, părând că mă aşteaptă de ani de zile. M-am apropiat. Încetul cu încetul pereţii albi din jurul nostru pieriră şi am văzut-o sub lumina slabă a lampadarului ce se afla alături de ea.
Pe jos, un covor grosolan. Ar putea să fie tocit, şi să se vadă urzeala şi ciucurii murdari pe margini; ar putea să fie smălţat cu flori al căror contur a dispărut cu timpul. Dar ce importanţă mai are ţesătura, gradul de murdărie sau de degradare? El n-ar vârstă, iar culorile spălăcite se pierd într-o nuanţă nedefinită, aceea a prafului şi a vechimii. Gri-mov, violet, verzui, o culoare cu un iz care se regăseşte în toate casele în care trăiesc bătrâni şi în care nimic nu s-a mişcat de zeci de ani. Pe covor, un taburet pe care atârnă petice vechi, mai încolo un coşuleţ de lucru din pai din care ies mulineuri încâlcite. Pe o măsuţă acoperită cu un şerveţel şifonat din dantelă, o casetă ovală din mental argintat cu capacul din email sau poate din marmură, care nu se ştie ce ascundea. Bomboane lipite, maci sau violete uscate, drajeuri de la vreun botez de demult sau poate agrafe de păr ruginite? În spatele cutiei, şapte rame de diferite mărimi, unele aurite, altele înnegrite, ciobite. În ele licăresc slab, pătate şi pe jumătate şterse, fotografii de familie. O pereche surâzătoare, un militar cu o înfăţişare plăcută, un copilaş fericit, nişte copii anemici lângă un boschet de flori, o bătrână şi demnă mamă de familie. În faţa fotografiilor, nişte ochelari delicaţi cu ramă metalică.
Sub lumina incertă a lampadarului cu abajurul cu ciucuri lungi şi murdari, împodobiţi cândva cu mărgele de sticlă, acum fără ele şi pe alocuri tociţi, în intimitatea rece a acestei lumini artificiale, fără fereastră, ea stă într-un fotoliu greoi din lemn maro. Forma unei femei, imaginea unei vieţi care se sfârşeşte.
Dintr-o rochie de lustrină cu crenguţe verzi şi floricele violet, ies patru membre rigide şi albe; sunt oase, dar nu ale unui schelet omenesc, ci oseminte grosolane de animale sau poate chiar crengi uscate, albite, pe care marea le aruncă iarna pe ţărm. Cele care închipuie picioarele sunt băgate în nişte ghete negre grosolane şi cu şireturi, care par deformate de vreo infirmitate veche. Mâinile au o formă mai reală, par nişte mănuşi de ipsos ale unui reumatic. O mână se încleştează pe braţul fotoliului, lângă baston. Cealaltă ţine strâns o pisică mare, cenuşie, culcată pe o burtă oribilă. Ochii pisicii sunt groaznici, plini de pizmă şi necruţători, ca şi cum ar absorbi toată puterea urii şi a duşmăniei adunate de-a lungul unei vieţi de regrete.
Capul femeii este un borcan înalt, înclinat, aşa încât fundul lui să-i reprezinte faţa: chipul blând al unei femei tinere încadrat într-un medalion cu marginile aurite minuţios lucrate. Privit din profil, ochii de sticlă ce se fixează asupra lumii sunt înfundaţi în orbitele unui craniu ciopârţit, care ar putea fi de iepure sau de oaie. Umerii şi pieptul dispar sub o încăpăstruire bizară de borcane şi nu poţi să înţelegi imediat rostul acestei găteli ciudate. Apropiindu-te mai mult, îţi dai seama că-şi poartă de fapt, în jurul gâtului, viaţa ei, ca şi cum craniul ei transparent s-ar fi golit de memorie. Sunt amintirile agăţate de ea, în acest monstruos colier de borcănaşe legate unul de altul cu lănţişoare. În interiorul lor, reprezentaţii de suete ale bucuriilor şi tristeţilor trăite, aceste amintiri aureolate, de timp şi uitare, care fac preţul unei vieţi şi care, atunci când această viaţă se stinge, nu mai reprezintă pentru cei ce le moştenesc, decât obiecte moarte. Medalii, cruciuliţe, şuviţe de păr, amulete, pene de păsări, statuete, pietricele, insecte sau flori uscate se lipesc de bătrâneţea ei ca nişte scumpe comori; le-a înlănţuit din grija de a nu le pierde. Capul se goleşte, îşi pierde memorie, dar imaginile rămân, acolo sub sticlă. Şi totul încremeneşte.
Pentru a încheia tabloul acestui sfârşit de viaţă, ca fundal unic, în spatele fotoliului, cam la jumătatea înălţimii sale, un perete din acaju lăcuit, având deasupra o tăblie capitonată cu creton înflorat, îngălbenit, în centrul căruia tronează într-o ramă ovală, în mărime naturală, portretul bărbatului, al soţului, al scumpului dispărut, medaliat, mustăcios. Şi ea aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă...
Se numeşte The Wait.
(lucrare de E. Kienholz, Colecţia Muzeului de Artă Americană Whitney 1964/1965, New York)
