21 de ani, 21 de luni şi 21 de zile

Dinspre sfârşit înapoi: eternă transformare sentimentală

14 ianuarie 2012

Eternul meu Jurnal,

Ştiu că s-ar fi cuvenit să aştept mai puţin ca să mă hotărăsc să-ţi scriu adio, însă mi-era teamă că înţelesul cuvintelor se va pierde. Sunt foarte schimbată, îţi spun. Îmi aduc aminte că viaţa mă scotea din răbdări şi că, la un moment dat, o înduram ca pe un rău care mai avea să dureze numai câteva luni. Dar această amintire îmi pare acum c-ar fi a cuiva neavând nicio legătură cu mine. Nu văd de fel de ce să plec, după cum nu văd bine de ce să stau locului. Sunt obosită, dar în oboseala mea mi se pare că nu e rău când mă odihnesc. Viaţa mă plictiseşte şi mă distrează. Să te naşti, să creşi mare, să faci tărăboi, să pui la inimă totul, să măsori orbita cometelor şi, după un răstimp, să te culci acolo, în iarba unui cimitir. Piesa îmi pare îndeajuns de caraghioasă ca să fie văzută până la sfârşit.
Cândva credeam, că obişnuinţa cu necazurile ori nenorocirea de a fi o fire sumbră stingheresc, încurcă dorinţele şi viziunile noastre, ne schimonosesc însăşi viaţa prin acel sentiment de deşărtăciune. Ei bine, acum sunt de părere că eşecul înseamnă întârziere, nu înfrângere. Iar întârzierea asta îmi prieşte... timpul îmi prieşte. Dragul meu, nu numai că sunt mulţumită, nu numai că voi fi mulţumită, dar dacă presupunerile admisibile pe care le-aş putea face s-ar împlini, voi fi şi atunci mulţumită. :)
Se vorbeşte despre oameni care se îndestulează cu sine, se nutresc din propria înţelepciune... Dacă au eternitatea înaintea lor, îi admir şi îi invidiez, dar dacă n-o au, nu-i înţeleg. Cât despre mine... eu încetez să-ţi mai împărtăşesc ceea ce simt, ceea ce aş dori, ceea ce sunt. Nu-ţi voi mai dezvălui nevoile, secretele, abia îmi vei mai cunoaşte dorinţele. Probabil te vei întreba unde este acela care nu mă mai are? Unde este prietenul care n-a mai răspuns la telefon? Iată răstimpul întunecat pe care tristeţea lui şi l-a dorit. Cum îl foloseşte? Oare se plimbă? Se gândeşte la părerile mele de rău şi la golul anilor săi? O fi ascultând pe la scăpătatul soarelui, ca şi cum sonurile pianului urmează să-i ajungă la urechea-i singuratică? Vede aievea iasomiile împrăştiate pe terasa mea? Îmi vede boneţica trecând pe după rămurelele lor înflorite? Priveşte pe nisip urma pantofilor mei? Se întinde să respire adânc adierea nopţii?
Deşarte visuri, îţi spun. Căci într-o zi, am deschis o gaură în cer şi viaţa s-a strecurat. O frunză lipită pe geam m-a schimbat. Nu ştiu când am să mă mai întorc la tine, prieten etern, îţi voi aparţine mereu ca un vis nocturn. Dar azi, pe ultima ta filă, eu întruchipez fericirea.


Mi s-a întâmplat şi altfel

Toamna, o căruţă de cărat melancolii

Şi nimeni nu a observat atunci că, dintre toate locurile, acolo, într-o lume în care unu plus unu refuza să mai facă doi, în acea solitudine particulară, personală, care mă înconjura, m-am îndreptat către dansul viselor uitate. Toate amintirile mele îmi vorbesc pe măsură ce dansez, la fel cum scoicile de mare se sfărâmă sub picioarele mele pe plajă. Fiecare val care se sparge trezeşte în mine reverberaţii la distanţă. Aud răsunând în mine zilele de mult apuse şi în mintea mea întreaga serie nesfârşită de vechi pasiuni se avântă înainte ca valurile mării. Îmi amintesc spasmele, suferinţele, dorinţele în rafală, care şuierau ca vântul în pânze şi tânjirile mari şi ambigue care se răsucesc în întuneric ca un stol de pescăruşi într-un nor de furtună.
Şi când lumea pleacă fără să îmi spună, o las în braţele verii, iar mintea mea rătăcitoare se întoarce pentru împrospătare la toamna fără iluzii, aşa cum un călător prăfuit se scufundă într-o iarbă moale şi stufoasă, făcându-se linişte.
Cunosc liniştea asta... o linişte foarte înaltă şi liniştită.



photo

Do you know what the perfect superhero power would be?


For me it would be the ability to get back all the time I wasted on people who eventually let me down.

photo

Tratament pentru prelungirea viselor

Dacă n-ai talent la scris, desenează

Totdeauna m-au fascinat desenele pe care le fac copiii pe trotuar. E acolo o lume mirifică pe care, din păcate, o spală prima ploaie... Aţi văzut vreodatp cum "lucrează" micii artişti? Cu creta, cu creionul colorat sau cu pensula muiată în acuarele, ei par să intre în desen, să ia parte la acţiunea înfăţişată care, pentru ei, devine mai reală decât realitatea. Şi au dreptate... ce e mai artificial şi mai neverosimil decât realitatea?!
La toate acestea mă gândeam privind cum desenează Mălina, pe care mi-au adus-o părinţii ei pentru câteva ceasuri. Nu poţi refuza nişte vecini simpatici, care te-au mituit cu un platou de clătite, să ţii la tine un ghem blond de cinci ani până dau ei o fugă cu maşina la Iaşi.
Eu tot scriu şi ea va sta liniştită şi va desena... Şi chiar aşa s-a întâmplat. Atâta doar că mie, nevenindu-mi inspiraţia, am vrut să văd dacă, în schimb, colegei mele de creaţie îi mergea mai bine. Pe colile mari de hârtie se îngrămădeau tot felul de linii şi pete care, privite de la înălţimea mea, încă nu prindeau niciun contur, n-aveau nicio semnificaţie...
 - Ce faci acolo, Mălina?
- De-se-nez, mi-a răspuns cu întreruperi de respiraţie.
- Asta văd. Dar ce?
- O grădină zoologică...
 Ca să vezi! Ce interesant.
- Mă conduci şi pe mine în grădina ta zoologică? am întrebat-o cu tonul acela fals cu care vorbesc întotdeauna adulţii cu copiii.
- Te conduc...
Şi ca să-i arăt că ştiu să iau totul în glumă, i-am întins o bomboană, ce o aveam pregătita dinainte, pentru orice eventualitate.
- Ce-i asta? m-a întrebat.
- Biletul de intrare, am spus.
A luat bomboana şi a băgat-o în gură.
- În grădina asta zoologică se intră fără bilet...
Am râs şi m-am aşezat lângă ea, gata să primesc explicaţii. Am pus degetul pe un "animal" cu patru picioare, foarte pestriţ, care avea şi ochelari şi un fel de pălărie.
- Asta ce e?
- Ăsta este papacalul. Vorbeşte toată ziua... Eu îl iubesc pe papacalu'. Dacă îl rog, mă duce şi în spate...
Am devenit atentă. Iată un experiment complex de semiotică! Trebuia să investighez mai departe cu grijă, să nu rup convenţiile.
- Şi ăsta cine e? am întrebat arătând un alt "animal".
- Ăsta este mototanu. Îl cheamă Bogdan...
Bogdan e fratele ei mai mare. Are şase ani.
- Unde-l pui acolo stă, spuse ea matur, repetând probabil cuvintele părinţilor auzite în casă.
O pată mare galbenă cu ceva ce era evident o trompă mi se păru cunoscută. Poate pentru că am fost şi eu copil.
- Cum se numeşte ăsta?
- Se numeşte telefantul.
Mi-am ascuns zâmbetul.
- Dar de ce se numeşte aşa?
- Pentru că el nu trăieşte decât la televizor, îmi explică fetiţa, mirată că nu ştiu.
Alături era o pată verde, lunguiaţă, tot cu patru picioare.
- Ăsta este croconilul.
Am dat din cap. Nu-mi trebuia nicio explicaţie. Atâta lucru înţelegeam şi eu.
Au venit la rând alte mamifere necunoscute mie, dar care, acum ştiu, există!. Mai întâi baluna sau balona, semănând cu un balon, dar, pentru că ieşea din mare, putea să fie şi un fel de lună care însă înoată şi azvârle apă din cap. Apoi Mălina îmi vorbi despre nişte animale foarte primejdioase care fac rău oamenilor. Am înţeles că unul se numeşte hipopotancul şi cel'alt urangotunul. Leoparcul era şi el rudă cu leul, dar trăia prin parcuri. Pe creanga unui copac era agăţată un fel de pasăre care ţinea în cioc un sac. Pe semne, ecoul "plastic" al vreunei poveşti ce i s-a citit.
- Şi cioara asta, ce e? am întrebat.
- Nu e cioară, îmi spune fetiţa vizibil agasată. E o hoţofană.
Evident. Cine a inventat cândva titlul "Coţofana hoaţă", n-a făcut altceva decât să comită un pleonasm.
Eram cu adevărat femecată de această nouă zoologie care spune mult despre posibilităţile creierului uman înainte ca acesta să fie îndopat cu diferite programe "logice".
- Şi ăsta ce-i?
- Cu ăsta se astupă găurile pământului, îmi spuse mica artistă. Este dopândăul...

...Când au venit părinţii Mălinei, le-am spus că am petrecut foarte plăcut împreună "plimbându-ne pe aleile parcului ei zoologic". Cei doi părinţi i-au aruncat o privire alarmată. Pe semne că ştiau ei de ce trăznăi e în stare "aia mică", iar eu aş putea să cred că nu e bine dezvoltată... Am zâmbit şi le-am spus:
- Ori de câte ori mai aveţi nevoie şi sunt în oraş, o primesc cu plăcere...
După ce familia a plecat, m-am uitat şi eu la ornictoringul din perete. Nici nu observasem cum a trecut timpul...

Despre muchii


Îmi amintesc că am făcut o lungă călătorie. Nu sufeream, pluteam în mijlocul vocilor, izolată în spatele unei cuşti de sticlă. Vocile se ciocneau încet de pereţii mei, uşoare ca fulgii. Le recunoşteam pe ale voastre, care mă chemau, dar nu puteam să mă grăbesc. Trăiam un coşmar din care nu mă puteam trezi, voiam să fug, dar nu mă puteam mişca. Nu-mi era frică... De mai multe ori am fost tentată să vă părăsesc, mă chemau pe tărâmul celălalt, acolo unde întinderi nesfârşite de lumini irizate se succed la infinit şi de unde răzbat, înăbuşite, cânturi foarte frumoase, translucide, recviemuri care-ţi pătrund în suflet. Gândeam... gânduri lichide şi calde ca un lapte liniştitor circulând în venele mele: ar fi atât de uşor să alunec în lumea cealaltă, dar auzeam vocea ta plină de teamă din nou şi am ales. Uneori se spune că te întorci din mormânt, e adevărat. Eram foarte departe, dar m-am gândit la gângurelile tale, la primii paşi făcuţi, prima zi de şcoală, primul zece, primul trei, prima dragoste, prima decepţie... M-am gândit la ochii tăi umezi şi la câte mai ai de îndurat şi atunci m-am întors la viaţă, m-am întors în corpul meu.
(Mama, august 2011)

Copyright © 2009

Conţinutul acestui site internet este protejat prin Legea dreptului de autor L8/1996 actualizată. Folosirea conţinutului ori a unor părţi din acesta fără
înştiinţarea, respectiv aprobarea proprietarului acestui site se pedepseşte conform legilor în vigoare.

„Încurcătura unui copil răsfăţat” - site realizat de Blogger în colaborare cu Smashing Magazine - Design Disease - Blog and Web - Dilectio Blogger Template