Poveste

photo

Afară îl întâmpina un aer rece, de iarnă care nu vrea să mai plece, care-i puse sângele în mişcare şi îl înviora. Până acasă ar fi avut de mers pe jos cam patruzeci de minute, se simţea totuşi obosit şi se gândea să se bage mai repede în pat şi să adoarmă. Se îndreptă astfel spre prima staţie de tramvai. În staţie aşteptau câteva femei, zgribulite, cu copii somnoroşi de mână. Tramvaiul lui, i se spuse, tocmai plecase. Traseul nu era dintre cele mai circulate şi până la următorul ar fi avut înca de zăbovit. Se hotarî astfel să străbată drumul apostoleşte. O plimbare, la urma urmei, nu i-ar fi stricat.

Un ceas rotund, vag luminat, fixat în vârful unei coloane, arăta, la o încrucişare pustie, ora. Nu era prea târziu, lume puţină, însă. Din când în când maşini cu farurile aprinse goneau de-o parte şi de cealalta a străzii. Nu se grăbea, ritmul egal al paşilor pe asfalt îi făcea bine. Sfârşeala de la început începuse să dispară. Îşi amintise că nu mai dăduse de ceva vreme pe la sală...

Îi plăcea, de fapt, să umble, îndeosebi noaptea, când toate zgomotele încetau şi doar pocnetele familiare ale propriilor tălpi pe trotuare îl însoţeau, închipuind un fundal sonor calm şi armonios. Sclipatul lunii, reflexele stinghere ale felinarelor, îi priau. Fiinţa sa lăuntrică respira în voie, straturile îmbâcsite care-l împiedicau să ajungă la el însuşi se pulverizau, mintea îi pulsa cu limpezime şi mai vioi. Altfel de relaţii decat în plin vacarm diurn stabilea într-o asemenea ambianţă de intimă şi destinsă reculegere cu lumea.

Se oprise odată, târziu, foarte târziu, lângă un bărbat prăbuşit în lungul unui zid. Putea fi un om beat, putea fi însă şi un om răpus acolo de boală. Era un bătrân într-o haină jerpelită şi cu o claie de păr zburlit acoperindu-i fruntea şi ochii. Îl apucase de umăr şi bătrânul se ridicase în capul oaselor, trăgându-şi picioarele sub el. Printre pleoapele zbârcite sclipea o privire ageră şi zâmbitoare. Nu-i era rau, se culcase pur şi simplu şi se odihnise un pic. Răspunsul sunase atât de firesc încât orice alte întrebări ar fi părut de prisos. L-ar fi condus spre casă sau până undeva aproape de casă, i-ar fi dat nişte bani... Banii, cu un surâs binevoitor, îi fuseseră primiţi, în schimb, să se clintească de pe locul său vagabondului nici nu îi trecea prin gând. Fumaseră împreună câte o ţigară, vorbind când şi când, contemplând doar întunericul şi tăcerea. Întunericul şi tăcerea...

- Frumoasă noapte, oftase apoi bătrânul, ehehe...

Şi se înfiorase infrigurat, ascunzându-şi, o clipă, degetele în mânecile lungi ale hainei. Stranie şi caldă înţelegere se ivise între ei vreme de un ceas. Nu se chestionaseră indiscret, făcuseră prea puţină risipă de cuvinte, se mulţumiseră să inhaleze cu lăcomie fumul de tutun şi atât. Ştiau şi unul şi celălalt că nu se vor mai întâlni niciodată, iar dacă se vor mai întâlni nu se vor recunoaşte. O secundă de iluminare. Restul nu conta şi nu ar fi avut de ce să conteze.

Dacă, totuşi, în această seara îi va fi fost dat... Chiar dacă nu acelasi, oricum însă acelasi... Locul era pe aproape. Traversă o piaţă, pătrunse pe o străduţă, pe aici parcă... iată clădirea cât o fabrică, un depozit abandonat, desigur, la poalele peretelui din faţă...

Iluzie. Nimeni nu se afla ciuntit acolo. Totul curge, nu? Nimic nu se repeta, nici revelaţiile sau ceea ce ni se pare nouă, printr-un consens al fiinţei noastre intime, că ar fi revelaţii.