From the past into the present

photo

In the late of the night, just before I close my eyes, I uncover my head and reveal my soul, facing my past demons. They will never disappear, forever they'll be here, chasing me nightly, whispering: You can't run... You can't run from your past... Your past... You can't run from it.  

Cold, so cold... I'm trapped in my own mind, unable to escape my own thoughts and feelings that continually hold me. I'm freezing... so I start to fight to keep my mind warm in the present, and I struggle with my fears, even if I know they are creatures I cannot beat.

But in this life I have a dream, there will be a day when I will think about a change. So one day I shall have the strength to scream: Morning... keep my thoughts empty for me... One day... I will make peace with the past, put it away and forget it. And that shall be the day I will defeat the shadows of my past, the day I'll see the violent past reflection vanquished. The day I will embrace and accept my demons.The day I fall in love forever.

Vise viagere din...

...din cuvintele pe care nu le-am spus.

Se împlinesc trei zile de când mesagerul s-a statornicit în camera îngustă de birou. Nu pot spune că ar deranja cu ceva. Stă fără să spună nimic. De trei zile nu a scos nici măcar un cuvânt.
Uneori, când mă opresc din lucru şi mă întorc spre el pentru a vedea dacă mai este acolo, îl găsesc neclintit şi impasibil ca o figură de ceară, însă, alteori, îl surprind mişcându-şi buzele cu o rapiditate nefirească, părând stăpânit de-o criza acută, inexplicabilă, timp în care pe chipul său se succed zeci de ticuri dintre cele mai caraghioase. Sunt, indiscutabil, expresiile faciale ale unui tip care pare a vorbi doar că sunetele se lasă la nesfârşit aşteptate.
Iar eu aştept...
De trei zile sper să-mi destăinuiască mesajul pe care era însărcinat să mi-l aducă la cunoştinţă, dar care rămâne încă închis într-o cutie opacă şi insensibilă. Mesagerul se încăpăţânează să relateze povestea tăcerii sale.
Din când în când îl găsesc aşezat în alt loc. Aceste noi luări de poziţie par să dea de înţeles că dacă n-ar tăcea atunci ar fi fost momentul să schimbe subiectul. Mai mult de atât nu pot scoate de la el. Se pierde imediat în grimase nesfârşite.
Aceleaşi ticuri. Aceeaşi tăcere.
În ciuda expectanţelor mele, pare hotărât să nu detalieze cu nimic povestea singurătăţii în doi, care de trei zile nu se mai sfârşeşte, ca şi cum de vină ar fi doar faptul că ea se află încă în desfăşurare... Şi cu toate acestea, ştiu că doar el trebuie să deţină secretul unui posibil deznodământ...
O ştiu. Şi aştept.
Am stat o vreme îndelungată cu ochii înfipţi adânc în pereţii încăperii. Uneori consider că ar fi mult mai bine dacă m-aş arunca în pieptul mesagerului... Să-l apuc de marginile cămăşii transpirate, să-l scutur cu forţă, să-l trântesc de perete ori de podea, să-l trezesc şi astfel, doar doar s-ar întâmpla ceva.
Dar nu se întâmplă nimic.
În mod normal ar trebui să se pornească singur. Să turuie, să bolborosească într-una, până ce eu pricep că e vorba de o continuare, de o nouă destăinuire, firavă şi calmă...
Destăinuirea care se lasă aşteptată...

photo

Cuvintele şi secundele se preling molcom, se scurg şi pier îmbălsămate într-o linişte de mormânt...

Barbaţii şi cocktail-urile

E nevoie doar de un decolteu pentru a-l împinge 
pe bărbat să caute profunzimea unei femei.
Zsa Zsa Gabor

Uite, uite, Ciuboţica-cucului...

photo

Se trezi în zori, o lumină alb-albăstruie pătrundea în cameră, bănuia că e devreme... Rămase cu ochii închişi fără a se clinti de pe locul ei, era obosită, îşi simţea trupul istovit până la cea din urmă fibră, adormise târziu spre 2 noaptea şi acum trebuie să fi fost orele 4 sau 5 dimineaţa. Îşi săltă cu efort o pleoapă şi fixă în trecere ceasul. Nu greşise, fireşte. Era 5. Îşi înfundă capul în pernă şi continuă să zacă sub pătură.
Coborî după un timp din pat şi schiţă pe jumătate ameţita câteva mişcări de respiraţie. O apăsa pieptul, nu-i ajungea aerul. Intră în baie cu gândul să facă un duş rece, dar... Sfârşeşte, în cele din urmă, cu o baie fierbinte. Nu mai făcuse demult baie dimineaţa. Se jucă apoi cu prosopul ca atunci când era mică, că tot îşi amintise de copilărie cu o seară în urmă. Somnolenţa i se risipi întru câtva. 

Îşi pregăti o cafea şi o bău în balconul strâmt al bucătăriei, cu coatele rezemate pe marginea balustradei. Bea simandicos, cum îi era obiceiul, dintr-o ceaşcă bleu. Se opreşte brusc, ca şi cum ar fi uitat ceva. Îşi trece mâna prin păr şi, dintr-odată, avu revelaţia faptului că... Zâmbeşte.
Zâmbeşte larg, neconvingător, ca într-o oglindă, exersându-şi charmul.
O concluzie? O învălui dintr-odată o caldă emoţie. Un surâs grav al ochilor peste care fluturau firele de păr. Şopteşte un "Te iubesc..." şi vocea i se frânse într-o scurtă ezitare.
Ce bine era sub pătură.

 Eu sunt pentru sterilizarea câinelui şi menţinerea lui în habitatul comunitar!

Imaginează-ţi că ai fi câine, imaginează-ţi că ai avea patru picioare în loc de două şi o coadă acolo unde acum nu există.

Imaginează-ţi că nu poţi vorbi, că nu te poţi apăra şi că singurul mod în care îţi poţi salva viaţa este convingând oamenii să nu te omoare, oameni pentru care de-a lungul timpului ţi-ai dat viaţa, oameni a căror viaţă ai salvat-o,oameni cărora le-ai fost loial, chiar şi atunci când ei te-au tratat ca pe un rahat.

Imaginează-ţi că în clipa asta cineva te ia în braţe şi te duce într-o cameră alba, te aşază pe o masă cu un cearşaf alb pe care lăbuţele tale alunecă. Încă nu ţi-e frică, dar ai văzut şi alţi câini intrând, dar nu i-ai mai văzut ieşind, ai văzut doar saci mari, negri, pe care oamenii îi cărau de zor. Ţi-ai văzut mama, tatăl, fraţii şi prietenii intrând acolo, dar n-au mai ieşit.

Imaginează-ţi că mai aveai atâtea să le spui şi nu mai poţi.

Imaginează-ţi că intră cineva cu un halat alb, cu o seringă în mâna. Te-a înţepat. Doare puţin... Pleoapele încep să se închidă, încerci să le ţii deschise, dar nu poţi. De ce nu pot ţine pleoapele deschise? De ce? De ce...

Imaginează-ţi că nu te aude nimeni pentru că nu poţi vorbi, eşti câine, nu mai eşti om.

Noi putem vorbi în locul lor, noi îi putem salva. Spune-ţi NU! eutanasierii, este o crimă. Pune-te în locul lor pentru o clipă, tu ce ai alege?

Raspund oricui este interesat de ce e sterilizarea o solutie, si nu eutanasierea.
Intr-un fel e o povara sa stiu toate nenorocirile care s-au intamplat in ultimii sapte ani, toti banii care s-au furat, e o nenorocire sa stiu ca ca banii mei s-au dus pe de-o parte pe sterilizarile pe care le-a facut Administratia, pe de-o parte pe sterilizarile facute de asociatii, si acum cineva vrea sa vina si sa omoare tocmai cainii sterilizati.
Pentru ca aceia vor fi usor de prins. Si o sa vi se arunce in fata cifre si statistici, in timp ce cainii cu adevarat periculosi se vo inmulti mai departe, pentru a pastra aceasta mana cereasca de venit la buget. Pentru ca nu va faceti iluzii. Fiecare caine nesterilizat inseamna bani in buzunarul unui primar sau consilier.
Se va pune otrava si vor muri din nou copii si persoane cu handicap, cei de care acuzati ca nu ne pasa. Vom bate din nou noaptea strazile ca sa adunam si sa salvam ce caini se mai pot salva, sa strangem otrava ca sa nu ridice copilul vostru un carnat otravit de pe jos, tot noi, astia carora nu ne pasa DECAT de caini.
Si tot noi ne luptam si o sa ne luotam in continuare sa reparam imaginea nefericita pe care atitudinea asta ne-o aduce in lume.

mai multe pe lamaie.ro

Intraţi aici pentru a vă documenta mai bine şi votaţi aici pentru sterilizare!

Articol preluat de aici.

Doar pentru tine

O lumină de miere îmbrăca totul şi te făcea să-ţi spui că ziua e atât de frumoasă, încât ar fi fost nedrept să moară cineva pe tot pământul. Priveam pierdută, prin geamurile prăfuite ale troleului, la agitaţia oraşului. Oraşul extremelor... Aş fi vrut să-i spun totul, dar nu-mi găseam cuvintele. Cuvintele...

Copilăria nu se împiedică de cuvinte.

Aş fi vrut să-i văd ochii, să-i cred, să mă uit la el, să-l privesc simplu, fără gesturi şi cuvinte, să nu mai irosesc sentimente. Ştiam amândoi cum se declină fericirea, n-aveam nevoie de declaraţii şi temenele.

Strângeam în mână un ceas. Un ceas de buzunar cu lanţ. O cutiuţă metalică, rotundă, acoperită cu o sticlă bombată, peste care se lăsa, cu pocnet, capăcelul pereche. Îl priveam fascinată şi deodată, fără să ştiu prea bine ce fac, am început să-i vorbesc cu fervoare, ca într-o rugăciune de mulţumire. Era o rugăciune naivă şi emoţionantă, spusă şoptit, ca un înlocuitor pentru mâna menită să mângâie. Trăiam realitatea vie a fericirii la simpla atingere a cadranului alb şi rece.

Fericirea nu se împiedică de cuvinte.

...doar pentru tine, ascultă.

Am plecat cu 20 şi m-am întors cu 21...

de ani. A fost ziua mea, zi frumoasă ca şi mine... sau nu. :) Am fost acasă... drum lung şi anevoios, la capătul căruia nu am dat peste ceea ce aşteptam eu. Dezamăgirea şi-a făcut simţită prezenţa, bineînţeles, dar cineva care mă iubeşte mult a avut grijă să trec peste. :) O grămădă de lucruri au compensat, cum ar fi cele mai dulci bomboane de ciocolată sau cel mai frumos buchet de flori... E târziu, sunt obosită şi mi-e foame... Bună dimineaţa.