Dragă Jurnalule,
Am continuat să lupt. Dacă virtutea consistă într-un şir de eforturi, purtarea mea a fost ireproşabilă. Am înţeles primejdia renunţărilor subite. Am încetat să cred că respectarea oarbă a unui jurământ ne garantează perfecţiunea...
Ca şi viaţa, înţelepciunea mi s-a părut făcută din progrese continue, din relurări, din răbdare. Credeam că o vindecare lentă poate fi mai durabilă. M-am mulţumit, cum fac săracii, cu biete mici câştiguri. Am încercat să răresc crizele şi am ajuns la calcul maniac al lunilor, al săptămânilor, al zilelor. Fără să recunosc, înduram perioadele de disciplină excesivă doar susţinută de speranţa clipei când voi putea din nou păcătui. În felul acesta ajungeam să cedez primei ispite ieşite în cale doar pentru că mă stăpânisem prea multă vreme. Îmi fixam dinainte, cu aproximaţie, sorocoul proximei căderi. Mă abandonam, de fiecare dată puţin prea repede, nu atât din nerăbdarea de a trăi extazul acela lamentabil cât de a mă cruţa de oroarea de a aştepta accesul şi de a-l îndura...
Te scutesc de relatarea precauţiilor pe care le-am luat împotrivă-mi. Mi se par acum mai înjositoare decât păcatul însuşi. Mi-am imaginat la început că trebuie să evit prilejurile, însă repede am înţeles că actele noastre nu sunt decât nişte manifestări şi ceea ce ar trebui să schimbăm este chiar natura noastră. M-am temut până la o vreme de evenimente, dar am ajuns să mă tem chiar de trupul meu. Îmi devenise limpede că instinctele ne năpădesc sufletul şi întreaga fiinţă. Şi atunci n-am avut unde să mă adăpostesc, să aflu un răgaz. Găseam în gândurile cele mai inocente germenele unei ispite, nu era unul să nu rămână multă vreme necorupt. Păreau că putrezesc în mine, iar de suflet, când l-am cunoscut mai bine, mi s-a făcut la fel de teamă ca şi de trupul meu.
Singură la răsărit... dar până la urmă tot o să mă trezesc.
7 comments:
respectarea unui jurământ ne întregește, ne ține vii pe cei care trăim între fantome; ne oferă acea liniște care nu poate fi împărțită și nici împărtășită. este ceva al fiecăruia, acel ceva care te ridică și te adună din bucățile în care te lasa rutina cotidiană. numai pentru asta și merită să îți respecți promisiunile.
vindecarea lentă este o convalescență îndelungată, o agonie inutilă, un preambul al unei finalități nedorite. o vindecare lentă este ca și cum ai aștepta o convulsie din partea vieții, un semn de rămâi cu mine, un stop al evoluției de care vorbeați în paragraful acesta și unde aveați foarte mare dreptate. o mică eroare dar asta ține de păarea fiecăruia, deci pot fi eu cel care greșește. săracii nu trăiesc din micile câștiguri, acestea fiind pentru ei acea rutină cotidiană. ei se mulțumesc cu speranțele mincinoase și credința, singurele evenimente notabile din viața lor ca rațiune și gândire, ceea ce îi deosebește de epave. ispitele sunt și ele bune în felul lor. aici sper , ptr d-voastră, să le alegeți pe cele mai puțin costisitoare din punctul de vedere al consecințelor (vă spune asta un viciat, vicios eram în tinerețe:)).
păcatul nu este suficient de înjositor, indiferent de natura lui, din moment ce păcatul este singura legătură de moment între întuneric și lumină, zi și noapte, viață și moarte. instictele au același efect ca și păcatele și sunt imperios necesare într-o stare agonică intensă.
hmmmm finalul este interesant. textul este foartem foarte bun după părerea mea, ca exprimare a trărilor, dar tocmai, dimpotrivă .... dacă simțiți astfel cu siguranță nu suntetți singură. sunteți mai mult decât v-ați fi dorit cu durerile, instinctele și păcatele de care poemniți, adică sunteți cu toată deznădejdea acolo. o problemă de care trebuie să vă ocupați, altfel consecințele pot fi devastatoare, și când spun asta mă refer strict la anularea afectului.
repet, mi-a placut foarte mult textul și trăirile, daca nu sunt reflectate onest.
reverențe,
florin.
Poate fi mai devastator decât e deja?
Fie că alegem stânga, dreapta, că viaţa noastră e şir nesfârşit de serpentine sau o linie dreaptă care se pierde la orizont, mereu vom fi la locul potrivit pentru a ne desena drumul sau pentru a ne întâlni destinul, implacabil uneori. Cât timp nu te poţi regăsi sau ceea ce ai făcut ieri e prea mult sau nu îndeajuns pentru ce vei vrea azi, poţi spune la fiecare răsărit că viitorul începe azi... Just don't let yourself fade away before sunrise...
@DarkCasseCou: Mulţumesc pentru gândurile optimiste :)
In multe postari ma regasesc...
Frumos blog :)
Mulţumesc, Ally. Te mai aştept pe la mine :)
baby you'll never be alone :*
Trimiteți un comentariu