4 martie 2010
20:54
În dimineaţa asta, mă plimbam prin centru, o plimbare până la teatru. Era devreme, străzile înguste erau aproape pustii. Nu se vedeau doamne elegante, numai copii care alergau în grupuri spre poarta şcolii, coloraţi şi cu feţe somnoroase. Mă întrebam cum voi face să suport sosirea primăverii. Nu pot să mă împac cu mine însămi. Atunci plec, fără să fiu în stare să-i pun scrisoarea în cutie. Îl acuzam că nu acceptă capitularea emoţională. Mi-am dat seama, târziu ce-i drept, că, în realitate, eu fusesem cea care nu voia ca el să capituleze. Făceam tentative, adesea eşuate, de a-l părăsi, până în ziua când am reuşit dintr-un motiv care mi se părea foarte nobil ca să fie suportat de o inimă plină de iubire. Am păstrat toate scrisorile pe care nu i le-am trimis. Titlul pachetului: Despărţiri.
Nu puteam să-l numesc prieten. Nu puteam să-l numesc iubit. Fugea de orice definiţie, iar eu mă revoltam împotriva lui folosind jocuri de cuvinte şi limbaje cu o claritate stridentă. Erau momente în care diferenţele dintre noi ieşeau la suprafaţă cu înverşunare. Eu detestam muţeniile sale. El, ţipetele mele. Ar fi vrut ca totul să fie subînţeles, îngropat într-o vorbărie nebuloasă şi, de fiecare dată când îi puneam în faţă inconsistenţa limbajului său, tremura şi se posomora. Se schimba la faţă, păstrând nealterată numai culoarea chipului palid. Vorbea despre iubirea platonică, o sugera ca pe o posibilă întorsătură a unei pasiuni pe care se încăpăţâna să nu o recunoască, iar eu, vizionară şi singuratică, nu găseam altă cale decât aceea de a mă îndepărta de poarta întunecată care a găzduit ultimul nostru duel verbal. M-a umilit şi nu am vrut să mai simt o asemenea senzaţie de înfrângere, deoarece asta mă face să detest până şi aerul pe care-l respiră. Aşteptam zile întregi până să exprim o idee simplă, ca să-i arăt a nu ştiu câta oară că e diferit.
Mă simt jignită. De aia prefer să văd cum moare felul acesta de iubire decât să-l las să vegeteze ca un omuleţ schilod care se ascunde de lume. Îi deconectez aparatul de respirat şi nu mai are oxigen.
Nu mai am iluzii. Ascult o înregistrare a lui Antonio Vivaldi. Scârţâie şi are o uşurinţă austeră. Lasă să se zărească epoca dispărută a unui teatru locuit de domni severi, în negru, şi doamne impecabile în sobre şi ironice rochii de seară birjari care-i aşteaptă în mica piaţă din faţa intrării. Oameni plictisiţi şi extaziaţi de sunetele eterne, interpretate inconştient şi uşuratic, indiferenţi la sângele care a fost risipit în ele.
Mă paşte anemia de primăvară, cred. Mă întreb când se va termina acest chin. E o trecere obligată, un tunel căruia nu-i zăresc capătul. Nu mă mai revolt, mă opun atât cât trebuie pentru a supravieţui public. Noroc că mai rămâne câte o colegă de cameră cu 3 felii de pâine în loc de 4, cu 2 absorbante în loc de 4, sticluţa cu acetonă e mutată în mod misterios cu 5cm mai încolo... mă mai joc şi eu niţel de-a detectivul.
O zi ciudată, ziua de astăzi, cu un soare mai puţin orbitor decât cel de ieri.
