Dragul meu Jurnal,
Prietenul meu de nădejde, vine o clipă în care înţelegi că iluzia perpetuă zilelor sau muzica lor a ajuns la capăt. Dacă era iluzie e ca atunci când, în zori, contururile realului, din estompate cum erau, sunt învăluite de lumina care creşte şi devin clare, tăioase ca o lamă, neiertătoare. Dacă era muzică, e ca şi cum notele unei orchestre, după mişcarea lor înaltă, apoteotică, devin solemne şi s-ar stinge încetul cu încetul… luminile se sting şi concertul s-a terminat.
Astăzi am văzut că pe cer se aprinsese o lumină portocalie care nu aparţine meleagurilor noastre, chiar dacă s-ar potrivi cu acest septembrie obosit. Era o lumină aproape schimbătoare, de un portocaliu bătând în violet şi indigo, ca în unele oraşe de apă şi de marmură… Am ieşit să mă plimb şi n-am mers prea departe. M-am oprit şi mă gândeam. Mi-am lăsat gândurile să plutească în voie şi ele curgeau… Curgeau spre mine şi părea că vor să-mi spună o veche poveste. M-am aruncat la picioarele ei, şi ea, dragostea mea, mă privea cu căutătura aceea tragică… O veche poveste sau o veche întrebare? Cine-i creatura asta, frământată de îndoieli şi insomnie, care aşteaptă fantome şi crede în veşnicie? Şi de ce n-am putut oare să-i spun o vorbă în plus? Era atât de obligatoriu şi de neschimbat rolul pe care trebuia să-l urmez?
Nu, nu era… Acum, dinaintea fotografiei îngălbenite, scrijelesc cuvinte pe care n-am putut să i le spun niciodată în toţi anii aceştia. Cuvinte pe care nu va avea ocazia să le înţelegă… Sunt cuvinte sărace, pentru că eu nu sunt acel mare dramaturg pe care ea îl căuta şi vorbele-mi sunt puţine.Ştii, nu voiam să-i fac răul pe care i l-am făcut, eu aş fi vrut să fiu sincer cu ea şi firesc şi îndatoritor, cum sunt toţi oamenii care se întorc acasă şi-şi plătesc impozitele şi care ştiu că pensia li se cuvine pentru că au muncit toată viaţa cinstit…
Dar vezi tu, dragul meu Jurnal, cum se petrec lucrurile şi ce le dirijează… Un nimic. E o propoziţie pe care am citit-o mai demult, iar acum mă gândesc la ea. Mă duc să dorm, să uit.
Astăzi am văzut că pe cer se aprinsese o lumină portocalie care nu aparţine meleagurilor noastre, chiar dacă s-ar potrivi cu acest septembrie obosit. Era o lumină aproape schimbătoare, de un portocaliu bătând în violet şi indigo, ca în unele oraşe de apă şi de marmură… Am ieşit să mă plimb şi n-am mers prea departe. M-am oprit şi mă gândeam. Mi-am lăsat gândurile să plutească în voie şi ele curgeau… Curgeau spre mine şi părea că vor să-mi spună o veche poveste. M-am aruncat la picioarele ei, şi ea, dragostea mea, mă privea cu căutătura aceea tragică… O veche poveste sau o veche întrebare? Cine-i creatura asta, frământată de îndoieli şi insomnie, care aşteaptă fantome şi crede în veşnicie? Şi de ce n-am putut oare să-i spun o vorbă în plus? Era atât de obligatoriu şi de neschimbat rolul pe care trebuia să-l urmez?
Nu, nu era… Acum, dinaintea fotografiei îngălbenite, scrijelesc cuvinte pe care n-am putut să i le spun niciodată în toţi anii aceştia. Cuvinte pe care nu va avea ocazia să le înţelegă… Sunt cuvinte sărace, pentru că eu nu sunt acel mare dramaturg pe care ea îl căuta şi vorbele-mi sunt puţine.Ştii, nu voiam să-i fac răul pe care i l-am făcut, eu aş fi vrut să fiu sincer cu ea şi firesc şi îndatoritor, cum sunt toţi oamenii care se întorc acasă şi-şi plătesc impozitele şi care ştiu că pensia li se cuvine pentru că au muncit toată viaţa cinstit…
Dar vezi tu, dragul meu Jurnal, cum se petrec lucrurile şi ce le dirijează… Un nimic. E o propoziţie pe care am citit-o mai demult, iar acum mă gândesc la ea. Mă duc să dorm, să uit.
3 comments:
imi place blogul tau :)
Mulţumesc. :)
scrii frumos
Trimiteți un comentariu