O-să-fie

Masiv, nestăpânit, în pantalonii lui de stofă, era întruchiparea însăşi a forţei elementare, a ceva nespus de puternic şi deopotrivă de ameninţător desprinzându-se de trecut sub ochii lui, luptându-se să smulgă cordonul ombilical care îl lega de trecut… Ea îl privea speriată. Niciodată nu-l mai văzuse atât de scos din fire, aproape că nu-l mai recunoştea. Se plimba de colo până colo prin încăpere, cu paşi mari, privind din când în când în jur de parcă ar fi căutat ceva, un obiect material asupra căruia să-şi reverse furia.
Fiindcă aceasta era vremea în care toate împlinirile păreau posibile. Era vremea lui O-să-fie. Era vremea dinaintea lui Niciodată-nu-va-mai-fi şi avea să treacă încă mult înainte de a veni pentru ei atât vremea lui A-fost cât şi aceea plină de pustietate a lui Ar-fi-putut-să-nu-fie. Dar cel îngrozea pe el cel mai tare era acea vreme… cea atât de cumplită şi de chinuitoare şi de improbabilă a lui... Ar-fi-putut-fi.

Uneori trăiau sentimentul că întâmplările le-au luat-o înainte… trădări făptuite sau îndurate, greşeli şi neînţelegeri… Numai că ei şi-au dat seama de acest lucru cu întârziere. Vreau să zic că pe moment intuiau, dar aveau să înţeleagă abia pe urmă. De fapt, sunt vieţi în afara orarului. Mai cu seamă, iubirea lor era în afara orarului. Un fruct mereu prea crud ori prea copt.

- Eşti sigur?
- Nu, răspunse el. Nu sunt în întregime sigur. Dar cred că merită încercat.

Atunci îşi dădură seama că hotărârea lor fusese deja luată, că pur şi simplu ajunseseră la capăt, în punctul în care nu mai puteau suporta să stea departe unul de altul, aşteptând zi de zi ca eventimentele să-şi urmeze cursul, tot mai mult depăşiţi de fatalitatea lor...