Nu o să mai fie ce a fost

„Îţi aminteşti cum mă încălzeau nuanţele privirii tale? 

 Fiecare minut mă făcea să mă simt mai bine... 

Ştiu că nu ai vrut neapărat să-mi întinzi o sfoară

şi n-a fost vina ta c-ai văzut numai partea goală... 

Pe final totul s-a dărâmat uşor 

şi-au urmat momente în care nu mă mai făceai să zbor... 

Am crezut că e timpul sa oprim tot, 

acum încerc să dau timpul înapoi, 

dar cred că n-o să pot... amintirile rămân acolo.”

„Elis nu uită şi iartă greu... 

Să nu crezi că petele se şterg rapid din sufletul meu...”

Iubirea mea,

Este prima oară când pronunţ pentru tine, chiar dacă o fac într-o scrisoare, postumă , cuvântul „iubire”. Tu l-ai folosit din prima zi. Am rugat-o pe prietena ta să-ţi dea această scrisoare numai după moartea mea. Au trecut puţine ore de la ultima noastră întâlnire, o întrevedere organizată de întâmplare care, după prea mulţi ani, m-a împins spre această foaie urmând impulsul de a scrie ce am ţinut în mine. „În sfârşit!” vei spune tu. Ai să crezi că am fost un laş pânp în ultima clipă deoarece am aşteptat singurul moment în care nu aveai niciun drept la replică. 

Să dorm în noaptea asta este pentru simţurile mele obosite o nedreptate. Nu ţi-am spus niciodată „te iubesc”, bubulina mea (pot să-ţi spun aşa încă o dată?), nici atunci când aceste cuvinte erau stringente şi inevitabile. O fac acum, ştiind că nu e târziu, ştiind că oricum nu o să mai fie niciodată ce a fost.

Credeai atunci că viaţa nu era ceea ce se trăia, ci aceea pe care tu o visai şi o voiai. Te iubesc din ziua în care te-am întâlnit şi m-ai sedus cu ochii tăi cafenii care ştiau să surâdă chiar şi în momentele de furie. Ştiu că aceste cuvinte ţi se vor părea retorice şi chiar şi acum te vei întreba de ce am evitat cu o grijă de maniac să recunosc până la capăt că acel sentiment nesigur şi confuz era pur şi simplu iubire. Îmi cereai o poveste mare, iar eu nu am fost în stare să ţi-o ofer în afară de câteva momente. Am trăit-o cu egoism înlăuntrul meu. Ai intrat în viaţa mea luâdu-mă de mână, ai profanat secretele mele cele mai adânci, cu aerul acela de pungaş ai reuşit sp distilezi din tăcerile mele mii de cuvinte. Am avut adesea faţă de tine un sentiment pe care tu îl urăşti, recunoştinţa. Îţi eram recunoscător pentru că descoperiseşi în mine lumea pe care nu am îngăduit nimănui s-o cunoască. Şi nu ai profitat de acest lucru. Numai când am îmbătrânit, mi-am justificat fiinţa romantică. Am urmat sfaturile artiştilor celor mai iubiţi, lăsând ca ele să mă pătrundă. Mă irita iscusinţa ta neruşinată de a folosi limbajul amoros, invidiam capacitatea ta înnăscută de a fi liberă, de a voi să vezi poezia oriunde, de a-ţi etala iubirea cu purtări impertinente. Profunzimea ta îmi făcea rău. Mă simţeam observat, Narcis inconştient, în timp ce tu te oglindeai înlăuntrul meu.

Iubirea mea, darul tău cel mai mare a fost curajul de a risca melancolia, ai acceptat că trufia dragostei te făcea să te simţi puţin singură în lume. Voiai ca eu să mă îndrăgostesc de viaţă, iar eu mă apăram de ea. Foloseam formalităţile pentru a-i ţine la distanţă pe străini. Nu ştiu cine a spus că „femeile nu se mărginesc să trăiască pasiunile, le comentează. Şi aşa le trăiesc de două ori.” Tu ai fost aşa. Te-am iubit cu rezervă, cu moderaţie. Am înţeles târziu că aşa ceva nu e posibil. M-am întrebat multă vreme cu privire la renunţarea mea. Apoi am încetat. Fără să te mai aştept. Am ajuns la vârsta aceasta aşteptând cu îngrijorare bătrâneţea. O identificam cu înţelepciunea, însă am fost surprins să găsesc în ea inocenţa. Cu anii, am devenit mai tolerant.

Să te aleg mi s-a părut atunci o dorinţă imposibilă. Numai în fapte, nu în spirit. De un lucru sunt sigur: eşti cea mai bună scriitoare de scrisori pe care am cunoscut-o.

Pentru totdeauna al tău...

Aceasta este povestea unei femei şi a unui bărbat care s-au iubit în mod profund, salvându-se în acest mod de o existenţă banală. Am păstrat-o în memorie, astfel ca timpul să n-o strice şi de-abia acum, în dimineţile liniştite de aici, pot în sfârşit să v-o spun. O fac pentru ei şi pentru alţi oameni care mi-au încredinţat vieţile lor, secretele lor, zicându-mi: Uite, asta e, pune mâna şi scrie. Scrie pentru tine, pentru noi, pentru ei... Scrie.

Vise desenate

Feminism şi revoltă

Acum câţiva ani am făcut un pariu. L-am pierdut. L-am pierdut demult, dar abia acum recunosc că l-am pierdut. Dar nu despre asta voiam să scriu. Voiam să scriu despre revolta femeii-artist care, pentru că înţelege munca bărbatului şi cere mai puţin decât oricine, nu este tratată ca o femeie. Femeia primitivă, care pretinde viaţa întreagă a bărbatului şi care urăşte munca bărbatului, capată tot ce vrea. Eu capăt dragostea egoiştilor pentru că mă potrivesc în planul creaţiei lor. Şi m-am săturat de dragoste egoistă. M-am săturat. M-am săturat de moarte. Eu nu îi cer bărbatului să renunţe la munca lui pentru mine. Intru în muncă, o alimentez, o susţin, dar, cu cât cer mai puţin, cu atât sunt tratată mai mult ca un coleg de muncă. Şi de asta m-am săturat. Mi.am jucat minunat rolul. Eu sunt întotdeauna femeia la care bărbaţii vin când se satură de femeia primitivă. Dar această femeie primitivă care a strigat şi a urlat, care şi-a ridicat în slăvi drepturile, care a distrus munca, a dispreţuit-o, această femeie a căpătat întotdeauna cea mai bună parte din viaţa bărbaţilor. Eu am parte de ei când vor să creeze, când îşi doresc pace şi înţelegere şi m-am săturat de minunatul meu rol. Mă flatează şi mă laudă pentru că nu sunt sufocantă, pentru că mă potrivesc în noua lor schemă. Şi înfometează femeia din mine.

Oameni şi atât

Recunosc că nu am citit nimic scris de Gabriel Garcia Marquez, însă am găsit întâmplător, pe blogul lui Dan Negru, scrisoarea sa de rămas bun. Mi-a plăcut mult, de aceea o voi posta şi eu. :)

„Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o marionetă din cârpă şi mi-ar dărui o bucăţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ceea ce gândesc, însă în mod categoric aş gândi tot ceea ce zic.

Aş da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică.

Aş dormi mai putin, dar aş visa mai mult, înţelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii, pierdem şaizeci de secunde de lumină. Aş merge când ceilaţi se opresc, m-aş trezi când ceilalţi dorm. Aş asculta când ceilalţi vorbesc şi cât m-aş bucura de o îngheţată cu ciocolată!

Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucăţică de viaţă, m-aş îmbrăca foarte modest, m-aş întinde la soare, lăsând la vederea tuturor nu numai corpul, ci şi sufletul meu.

Doamne Dumnezeul meu, dacă aş avea inimă, aş grava ura mea peste gheaţă şi aş aştepta până soarele răsare. Aş picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele, un poem al lui Benedetti şi un cântec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-aş oferi-o lunii. Aş uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simţi durerea spinilor şi sărutul încarnat al petalelor...

Dumnezeul meu, dacă aş avea o bucăţică de viaţă... N-aş lăsa să treacă nicio zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc. Aş convinge pe fiecare femeie sau bărbat spunându-le că sunt favoriţii mei şi aş trăi îndrăgostit de dragoste.

Oamenilor le-aş demonstra cât se înşală crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neştiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc! Unui copil i-aş da aripi, dar l-aş lăsa să înveţe să zboare singur. Pe bătrâni i-aş învăţa că moartea nu vine cu bătrâneţea, ci cu uitarea. Atâtea lucruri am învăţat de la voi, oamenii... Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful muntelui, însă fără să bage de seamă că adevărata fericire rezidă în felul de a-l escalada. Am învăţat că atunci când un nou născut strânge cu pumnul lui micuţ, pentru prima oară, degetul părintelui, l-a acaparat pentru totdeauna.

Am învăţat că um om are dreptul să se uite în jos la altul, doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice. Sunt atâtea lucruri pe care am putut să le învăţ de la voi, dar nu cred că mi-ar servi, deoarece atunci când o să fiu băgat în interiorul acelei cutii, înseamnă că în mod neferecit mor.

Spune întotdeauna ce simţi şi fă ceea ce gândeşti. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aş îmbrăţişa foarte strâns şi l-aş ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieşind pe uşă, ţi-aş da o îmbrăţişare, un sărut şi te-aş chema înapoi să-ţi dau mai multe. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aş înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată şi încă o dată, până la infinit. Dacă aş şti că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune te iubesc şi nu mi-aş asuma, în mod prostesc, gândul că deja ştii.

Întotdeauna există ziua de mâine şi viaţa ne dă de fiecare dată altă oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar dacă cumva greşesc şi ziua de azi este tot ce ne rămâne, mi-ar face plăcere să-ţi spun cât te iubesc, că niciodată nu te voi uita.

Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubeşti. De aceea, nu mai aştepta, fă-o azi, întrucât dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată, în mod sigur vei regreta ziua când nu ţi-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrăţişare, un sărut şi că ai fost prea ocupat ca să le conferi o ultimă dorinţă. Să-i menţii pe cei pe care-i iubeşti aproape de tine, spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubeşte-i şi tratează-i bine, ia-ţi timp să le spui îmi pare rău, iartă-mă, te rog şi toate cuvintele de dragoste pe care le ştii.

Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima. Demostrează-le prietenilor tăi cât de importanţi sunt pentru tine.”

Am atâta nevoie de tine...

Superior Scribbler Award

Am primit premiul de Scriitor Superior de la Petrina. Trebuie să mărturisesc că numele premiului mi se pare patetic, ideea în sine de a acorda un astfel de premiu o consider uşor penibilă şi, în general, nu mi-aş bate capul cu astfel de  nimicuri. Nu-mi plac „premiile” acestea răsărite aşa peste noapte, dar mi-e dragă foc fătuca asta, pentru că are doar 16 ani şi pentru că e deşteaptă, profundă, matură şi are grijă de sufletul ei de copil. Să nu te schimbi niciodată, draga mea. By the way, la 16 ani eu încă mă mai jucam cu păpuşile. :P

Ok, deci, pentru că vine de la Petrina, trebuie să plece mai departe. Regulile sunt următoarele:

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie să dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali;
2. Fiecare S.S. trebuie să îşi creeze o legătură pe net la blogul de la care a primit premiul;
3. Fiecare S.S. trebuie să îşi prezinte premiul pe blog şi să adauge un link la această postare, care explică ce este cu premiul;
4. Fiecare S.S. care a câştigat premiul este rugat să viziteze această postare şi să îşi adauge numele la Mr.Linky List astfel încât să existe o evidenţă a fiecărui ins premiat;
5. Fiecare S.S. trebuie să posteze aceste reguli pe blogul lui.

Bun, deci 5 is done, 4 e în decurs, 1 îl lăsăm la final, 2 e gata, 3 în desfăşurare. Şi acum cele 5 bloguri speciale:

• Iubitul meu şi blogul lui Prea multe vorbe;
• Corina şi blogul ei De după cortină;
• Ioana şi blogul ei  supercalifragilisticexpialidocious;
• Truli şi blogul ei Suflet pierdut;
• Răducu şi blogul lui seasidebungalow.

Gata. :)

Singurătate

photo

Sunt infernal de singură. Am nevoie de cineva care să-mi poată da ceea ce îi dau eu lui: această atenţie constantă. Citesc fiecare pagină pe care o scrie, îi urmăresc lecturile, îi răspund la scrisori, îl ascult, îmi amintesc tot ce spune, scriu despre el, îi fac cadouri, îl protejez, sunt gata să renunţ în orice clipă la oricine şi orice pentru el, îi urmăresc gândurile, mă implic în planurile lui... O grijă pasionantă, maternă, intelectuală.

El. El nu poate face asta. Nimeni nu poate. Nimeni nu ştie cum. E o artă, un dar. Mă protejează, dar nu reacţionează. Reacţionează, dar nu-şi găseşte timp să citească ceea ce scriu. Nu-mi sesizează toate stările, nici nu vorbeşte despre mine. Nu scrie în mod direct despre mine, nu-mi dă numele, învăluie totul în simboluri şi metafore care în timp vor deveni nesemnificative.

Pur şi simplu primesc totul fragmentat, incomplet, insuficient, frustrant. Şi mă simt singură şi trebuie să mă întorc la jurnal ca să-mi ofer tipul de reacţie de care am nevoie. Trebuie să mă hrănesc. Primesc dragoste, dar dragostea nu e de ajuns. Oamenii nu ştiu cum să iubească...

...dar eu mă voi scutura de starea asta!!! Îmbrăcată în haina mea verde nouă-veche (o haină veche revopsită) ies repede în primăvara amară. Rătăcesc pe străzi reci, căutând cea mai bună pernă din pene pentru el. Ajung acasă şi găsesc ceea ce aştept: un bebe ciufulit de somn.

- Ce vrei la micul dejun? Ouă cu şuncă. Mă duc să îţi cumpăr ouă şi şuncă.

Şi ies în fugă şi mă întorc în fugă şi fac cafea. Iar el spune:

- De asta am nevoie, o femeie în casă. Chiar înainte de a venit tu mă trezisem. Voiam să mă culc la loc, dar eram treaz şi mă gândeam că e infernal să te trezeşti singur. Şi ai venit tu!

După micul dejun am stat în pat, sărutându-ne tandru. Era obosit după o noapte albă în care a scris ceea ce îl rugasem, nuvela Primăvară neagră. A adormit. I-am cântat să adoarmă, dar după ce a adormit am simţit o singurătate întunecată, întunecată. M-am pregătit să plec. M-a rugat să îi pun ceasul să sune la ora cinei. În timp ce mă pudram mă gândeam că eu aş fi preferat să mor decât să adorm câtă vreme era el lângă mine. Eu n-aş fi putut adormi.

Zgomotul uşii în timp ce ieşeam l-a trezit.

- Te simţi bine, urâto?

Îmi venea să plâng. M-am apropiat de pat, am îngenuncheat să-l sărut şi atunci disperarea m-a înăbuşit. Am lăsat capul în jos...

- Mă simt singură, iubitule...

Singură. Sunt singură. Sunt atât de singură încât nimeni nu o să mă poată lecui vreodată. Dar el credea că mă simţisem singură doar câteva clipe, pentru că el adormise.

Ajunsă în stradă, am plâns. Am plâns şi ieri şi plâng şi acum, în timp ce scriu. Probabil o să plâng şi mâine.

Hai să trecem peste

O seară de isterie în 317. Ziua femeii? Ha ha ha...

Am ales între a sta în mijlocul camerei şi a izbucni într-un plând isteric sau... a scrie. Simt că aş izbucni într-o criză sălbatică, distrugătoare, de revoltă oarbă, furioasă împotriva vieţii mele, împotriva dominaţiei prin tandreţe, a dominaţiei în general, a dorinţei mele de a duce o viaţă liberă, a fricii mele că nu sunt destul de puternică fizic pentru asta, a dorinţei mele de a fi cuprinsă de o furie ucigaşă. Frică de sălbăticia febrei şi a disperării mele, de excesivitatea melancoliei mele. Frică de nebunie. Atunci mă aşez în faţa laptopului meu, spunându-mi: Scrie, neisprăvito! Scrie, nebuno, exorcizează-ţi nefericirea prin scris, exorcizează-ţi fiinţa, scuipă ceea ce te îneacă, strigă obscen! Ce e revolta? O formă negativă de viaţă. Răstigneşte-ţi teama. 

Şi cea care provoacă nebunia e femeia blestemată din mine, femeia cu amantul ei, cu devotamentul ei, cu lanţurile ei. Ah, să fii liber... să fii masculin.... Să nu-ţi pese... Să treci pur şi simplu peste...

Dezechilibru. Din nou

photo

Un demon. Un demon în ea. Elis refuză să piardă. Gelozia stârneşte în el furie şi patimă. Îi face reproşuri pentru cochetărie. Îi reproşează faptul că nu l-a remarcat la conferinţă. A văzut-o plecând cu preşedintele. L-a văzut pe fostul ei iubit stând lângă ea. Îi reproşează că se joacă cu el. Că a încetat să-l mai dorească îndată ce a devenit sclavul ei. Începe să o muşte, să o mângâie sălbatic. O dezechilibrează. Se culc pe podea. Şi e nervos, nervos, speriat. Iar ea e blândă şi înţelegătoare, îl face să râdă şi îl linişteşte. Ea e atât de liniştită... Râde de-a binelea. Nu există niciun sentiment în ea. 

O înţelege complet greşit. Fiecare cuvânt pe care-l rosteşte e nepotrivit. Cu atât mai bine.

Plăcere. Lipsă de înţelegere. Furie. Gelozie. Ciocnire. Totul golit de poezie... Doar un bărbat mare, frumos, vital, cuprins de pasiune. Cochetăria din ea, asta-i tot. Totul în miniatură. Se simte cinică şi realizează că ea înfruntă realitatea, că Elis a despuiat totul de iluzie. Pentru el ea este cea mai fermecătoare şi seducătoare dintre femei. Ea explorează o lume nouă, se joacă. Rece. Nu se mai dăruieşte.  

Ea deposedează sexualitatea de importanţa ei exagerată. Esenţa ei este neatinsă.

Pentru piticul neînfricat din tine

...şi pentru că oricât de mult m-aş opune primăvara tot vine.

Mirajul copilăriei noastre

Să fii copil...

E un lucru serios. Nimic pe lume nu-i mai frumos...

Antiprimăvară

4 martie 2010

20:54

În dimineaţa asta, mă plimbam prin centru, o plimbare până la teatru. Era devreme, străzile înguste erau aproape pustii. Nu se vedeau doamne elegante, numai copii care alergau în grupuri spre poarta şcolii, coloraţi şi cu feţe somnoroase. Mă întrebam cum voi face să suport sosirea primăverii. Nu pot să mă împac cu mine însămi. Atunci plec, fără să fiu în stare să-i pun scrisoarea în cutie. Îl acuzam că nu acceptă capitularea emoţională. Mi-am dat seama, târziu ce-i drept, că, în realitate, eu fusesem cea care nu voia ca el să capituleze. Făceam tentative, adesea eşuate, de a-l părăsi, până în ziua când am reuşit dintr-un motiv care mi se părea foarte nobil ca să fie suportat de o inimă plină de iubire. Am păstrat toate scrisorile pe care nu i le-am trimis. Titlul pachetului: Despărţiri.

Nu puteam să-l numesc prieten. Nu puteam să-l numesc iubit. Fugea de orice definiţie, iar eu mă revoltam împotriva lui folosind jocuri de cuvinte şi limbaje cu o claritate stridentă. Erau momente în care diferenţele dintre noi ieşeau la suprafaţă cu înverşunare. Eu detestam muţeniile sale. El, ţipetele mele. Ar fi vrut ca totul să fie subînţeles, îngropat într-o vorbărie nebuloasă şi, de fiecare dată când îi puneam în faţă inconsistenţa limbajului său, tremura şi se posomora. Se schimba la faţă, păstrând nealterată numai culoarea chipului palid. Vorbea despre iubirea platonică, o sugera ca pe o posibilă întorsătură a unei pasiuni pe care se încăpăţâna să nu o recunoască, iar eu, vizionară şi singuratică, nu găseam altă cale decât aceea de a mă îndepărta de poarta întunecată care a găzduit ultimul nostru duel verbal. M-a umilit şi nu am vrut să mai simt o asemenea senzaţie de înfrângere, deoarece asta mă face să detest până şi aerul pe care-l respiră. Aşteptam zile întregi până să exprim o idee simplă, ca să-i arăt a nu ştiu câta oară că e diferit. 

Mă simt jignită. De aia prefer să văd cum moare felul acesta de iubire decât să-l las să vegeteze ca un omuleţ schilod care se ascunde de lume. Îi deconectez aparatul de respirat şi nu mai are oxigen.

Nu mai am iluzii. Ascult o înregistrare a lui Antonio Vivaldi. Scârţâie şi are o uşurinţă austeră.  Lasă să se zărească epoca dispărută a unui teatru locuit de domni severi, în negru, şi doamne impecabile în sobre şi ironice rochii de seară birjari care-i aşteaptă în mica piaţă din faţa intrării. Oameni plictisiţi şi extaziaţi de sunetele eterne, interpretate inconştient şi uşuratic, indiferenţi la sângele care a fost risipit în ele. 

Mă paşte anemia de primăvară, cred. Mă întreb când se va termina acest chin. E o trecere obligată, un tunel căruia nu-i zăresc capătul. Nu mă mai revolt, mă opun atât cât trebuie pentru a supravieţui public. Noroc că mai rămâne câte o colegă de cameră cu 3 felii de pâine în loc de 4, cu 2 absorbante în loc de 4, sticluţa cu acetonă e mutată în mod misterios cu 5cm mai încolo... mă mai joc şi eu niţel de-a detectivul.

O zi ciudată, ziua de astăzi, cu un soare mai puţin orbitor decât cel de ieri.

Căsuţa din vis

 

photo

Cumpărasem casa aceea pentru că era izolată. Iar păduricea apăruse ochilor mei aşa cum mi-o închipuisem în atâtea vise. Un omuleţ cu o faţă rotundă şi mustăţi căzute, cum numai francezilor le-ar putea fi îngăduit să poarte cu indiferenţă, gesticula cu mâini grase şi transpirate ca să mă convingă să cumpăr căsuţa dărăpânată. Era o fermă care avea volume ample, aşezată cu suavitate pe iarbă, scobitura întunecată şi neliniştitoare a fânăriei, plante căţărătoare care îi ascundeau zidurile crăpate care aveau nevoie de îngrijiri... Nu s-a obosit prea mult. O cumpăr, i-am spus, mirosul de iarbă şi lavandă este irezistibil. Romantismul  meu încăpăţânat a fost norocul lui.

Nu avusesem nicio îndoială. I-am telefonat imediat anunţându-l că am găsit-o. A venit cu primul tren. Voia să fie sigur că nu mă poticnisem într-una din alegerile mele nechibzuite şi pripite. L-a convins chipul meu fericit.

Pinii maritimi presăraţi peste tot, susţinuţi cu greutate de rădăcini mari, contrastau cu grâul copt şi tufele de lavandă crescute de jur împrejur. Un amestec de sentimente care oscilau între violenţă şi blândeţe, seduse de nevoia de armonie şi aprinse de frenezia contrastelor. În câţiva ani, am scos din acest spaţiu o grădină de o cuminţenie firească, fără să aibe pretenţia că e solemnă. Lipsită de ostentaţie. Este primitoare şi îmi place s-o am bine îngrijită...

Acum îi simt lipsa. Totul mi se pare lipsit de viaţă. El era stropul de culoare din grădina mea. Lumea zice că e din cauza iernii, dar zăpada de săptămâna trecută s-a topit aproape complet, au mai rămas câteva semne sub smocurile de iarbă care apar neregulat pe pământ, înălbite de roua rece şi misterioasă. Culorile sunt fragede, dar nu iarna le-a făcut palide. Iarna aici e blândă şi liniştitoare.

...era o casă pe care timpul o sfârtecase, dar în ziua în care am văzut-o prima oară, ochii meu au străbătut grădina, curăţind-o de buruieni şi de plante, cu o frumuseţe inutilă şi sălbatică. Mi-a trebuit puţin ca să mi-o închipui aşa cum o vezi acum. Cu fiecare zi se transforma, ca o maree lentă şi regulată, ritmată de dorinţa mea...

Ştii ce mi-ar plăcea? Mi-ar plăcea să îl urmez într-o zi de sfârşit de iunie, când parfumul lavandei pătrunde în nări, se insinuează în piele, invadează camerele... La sfârşitul verii o culeg şi închid grăunţele violete în săculeţe de pânză. Omoară moliile din pricina intensităţii aromei. Să mori în mijlocul lavandei e o idee, nu crezi?

Trebuie să adaug în testamentul meu că doresc să mi se pună pe mormânt legături de lavandă proaspete. O pedeapsă pentru fiii şi nepoţii care vor revendica şi casa asta...

Nu am ştiut niciodată ce înseamnă să trăieşti un vis... Pentru că visele sunt efemere şi uneori imposibile.  Aşa că mă întreb: cum ajung visele să se sfârşească?