Feminism şi revoltă

Acum câţiva ani am făcut un pariu. L-am pierdut. L-am pierdut demult, dar abia acum recunosc că l-am pierdut. Dar nu despre asta voiam să scriu. Voiam să scriu despre revolta femeii-artist care, pentru că înţelege munca bărbatului şi cere mai puţin decât oricine, nu este tratată ca o femeie. Femeia primitivă, care pretinde viaţa întreagă a bărbatului şi care urăşte munca bărbatului, capată tot ce vrea. Eu capăt dragostea egoiştilor pentru că mă potrivesc în planul creaţiei lor. Şi m-am săturat de dragoste egoistă. M-am săturat. M-am săturat de moarte. Eu nu îi cer bărbatului să renunţe la munca lui pentru mine. Intru în muncă, o alimentez, o susţin, dar, cu cât cer mai puţin, cu atât sunt tratată mai mult ca un coleg de muncă. Şi de asta m-am săturat. Mi.am jucat minunat rolul. Eu sunt întotdeauna femeia la care bărbaţii vin când se satură de femeia primitivă. Dar această femeie primitivă care a strigat şi a urlat, care şi-a ridicat în slăvi drepturile, care a distrus munca, a dispreţuit-o, această femeie a căpătat întotdeauna cea mai bună parte din viaţa bărbaţilor. Eu am parte de ei când vor să creeze, când îşi doresc pace şi înţelegere şi m-am săturat de minunatul meu rol. Mă flatează şi mă laudă pentru că nu sunt sufocantă, pentru că mă potrivesc în noua lor schemă. Şi înfometează femeia din mine.