Nu o să mai fie ce a fost

„Îţi aminteşti cum mă încălzeau nuanţele privirii tale? 

 Fiecare minut mă făcea să mă simt mai bine... 

Ştiu că nu ai vrut neapărat să-mi întinzi o sfoară

şi n-a fost vina ta c-ai văzut numai partea goală... 

Pe final totul s-a dărâmat uşor 

şi-au urmat momente în care nu mă mai făceai să zbor... 

Am crezut că e timpul sa oprim tot, 

acum încerc să dau timpul înapoi, 

dar cred că n-o să pot... amintirile rămân acolo.”

„Elis nu uită şi iartă greu... 

Să nu crezi că petele se şterg rapid din sufletul meu...”

Iubirea mea,

Este prima oară când pronunţ pentru tine, chiar dacă o fac într-o scrisoare, postumă , cuvântul „iubire”. Tu l-ai folosit din prima zi. Am rugat-o pe prietena ta să-ţi dea această scrisoare numai după moartea mea. Au trecut puţine ore de la ultima noastră întâlnire, o întrevedere organizată de întâmplare care, după prea mulţi ani, m-a împins spre această foaie urmând impulsul de a scrie ce am ţinut în mine. „În sfârşit!” vei spune tu. Ai să crezi că am fost un laş pânp în ultima clipă deoarece am aşteptat singurul moment în care nu aveai niciun drept la replică. 

Să dorm în noaptea asta este pentru simţurile mele obosite o nedreptate. Nu ţi-am spus niciodată „te iubesc”, bubulina mea (pot să-ţi spun aşa încă o dată?), nici atunci când aceste cuvinte erau stringente şi inevitabile. O fac acum, ştiind că nu e târziu, ştiind că oricum nu o să mai fie niciodată ce a fost.

Credeai atunci că viaţa nu era ceea ce se trăia, ci aceea pe care tu o visai şi o voiai. Te iubesc din ziua în care te-am întâlnit şi m-ai sedus cu ochii tăi cafenii care ştiau să surâdă chiar şi în momentele de furie. Ştiu că aceste cuvinte ţi se vor părea retorice şi chiar şi acum te vei întreba de ce am evitat cu o grijă de maniac să recunosc până la capăt că acel sentiment nesigur şi confuz era pur şi simplu iubire. Îmi cereai o poveste mare, iar eu nu am fost în stare să ţi-o ofer în afară de câteva momente. Am trăit-o cu egoism înlăuntrul meu. Ai intrat în viaţa mea luâdu-mă de mână, ai profanat secretele mele cele mai adânci, cu aerul acela de pungaş ai reuşit sp distilezi din tăcerile mele mii de cuvinte. Am avut adesea faţă de tine un sentiment pe care tu îl urăşti, recunoştinţa. Îţi eram recunoscător pentru că descoperiseşi în mine lumea pe care nu am îngăduit nimănui s-o cunoască. Şi nu ai profitat de acest lucru. Numai când am îmbătrânit, mi-am justificat fiinţa romantică. Am urmat sfaturile artiştilor celor mai iubiţi, lăsând ca ele să mă pătrundă. Mă irita iscusinţa ta neruşinată de a folosi limbajul amoros, invidiam capacitatea ta înnăscută de a fi liberă, de a voi să vezi poezia oriunde, de a-ţi etala iubirea cu purtări impertinente. Profunzimea ta îmi făcea rău. Mă simţeam observat, Narcis inconştient, în timp ce tu te oglindeai înlăuntrul meu.

Iubirea mea, darul tău cel mai mare a fost curajul de a risca melancolia, ai acceptat că trufia dragostei te făcea să te simţi puţin singură în lume. Voiai ca eu să mă îndrăgostesc de viaţă, iar eu mă apăram de ea. Foloseam formalităţile pentru a-i ţine la distanţă pe străini. Nu ştiu cine a spus că „femeile nu se mărginesc să trăiască pasiunile, le comentează. Şi aşa le trăiesc de două ori.” Tu ai fost aşa. Te-am iubit cu rezervă, cu moderaţie. Am înţeles târziu că aşa ceva nu e posibil. M-am întrebat multă vreme cu privire la renunţarea mea. Apoi am încetat. Fără să te mai aştept. Am ajuns la vârsta aceasta aşteptând cu îngrijorare bătrâneţea. O identificam cu înţelepciunea, însă am fost surprins să găsesc în ea inocenţa. Cu anii, am devenit mai tolerant.

Să te aleg mi s-a părut atunci o dorinţă imposibilă. Numai în fapte, nu în spirit. De un lucru sunt sigur: eşti cea mai bună scriitoare de scrisori pe care am cunoscut-o.

Pentru totdeauna al tău...

Aceasta este povestea unei femei şi a unui bărbat care s-au iubit în mod profund, salvându-se în acest mod de o existenţă banală. Am păstrat-o în memorie, astfel ca timpul să n-o strice şi de-abia acum, în dimineţile liniştite de aici, pot în sfârşit să v-o spun. O fac pentru ei şi pentru alţi oameni care mi-au încredinţat vieţile lor, secretele lor, zicându-mi: Uite, asta e, pune mâna şi scrie. Scrie pentru tine, pentru noi, pentru ei... Scrie.