Era din nou vară, în iunie, către sfârşit şi trecuse de ora doisprezece noaptea. Luna se ascundea de privirile curioşilor printre nori negri. Negri de dezamagire? La fel şi el, se ascundea de răutatea gândurilor căutând lumina. Rămase târziu în noapte, veghind în camera aproape întunecată şi caldă, în faţa ferestrei întredeschise de pe peretele îngust dinspre stradă, acoperit în întregime de draperii groase. Stătea întins pe patul prea mare pentru o singură persoană şi părea liniştit. Îşi ridică mâna, trecându-şi-o peste frunte. Era cald şi ţigara i se stinsese în scrumieră, iar parfumul femeii care nu fusese la el niciodată se răspândea uşor şi tăcut, ţesând în jurul lui o plasă nevăzută. Ţinea în mână scrisoarea pe care nu mai avea nevoie să o privească fiindcă o cunoştea prea bine, după cum cunoştea pe de rost cuvintele scrise pe foile roz, uşor înclinate, cu scrisul bine cunoscut, care se voia a fi ordonat, caligrafic. Se voia.
Pentru că îmi permit vise interzise?! Pentru că refuz realităţi crude?! Pentru că nu-mi construiesc dorinţele pe raţionalisme reci?! De asta?! Rahat! Numeşte-mă inconştient. Dacă ăsta e motivul, nu-mi pasă.
Şi se îndreptă spre un colţ dosnic al camerei, aşezându-se într-un fotoliu, aşteptând tăcut, dându-şi timp să se liniştească. Încremeni acolo în vreme ce valurile furiei se retrăgeau, încet, în adâncuri, dându-i din nou aparenţa calmului şi stăpânirii de sine. Era într-o oarecare măsura surprins, o auzise de atâtea ori combătând idei, argumente, acţiuni, încât se obişnuise să creadă că nu avea nimic în comun cu ea, că era fundamental şi ireductibil opusă structurii sale. Îşi dădea seama o dată mai mult că această stabilitate a lor era cea mai înşelătoare dintre aparenţe, că era inutil să facă orice presupunere în legătură cu ceea ce ar fi trebuit el să întreprindă sau să gândească. Nu făcuse decat să se înşele din nou, să omită ceea ce ştia de multă vreme, din experienţă. Se ridică din fotoliu şi, o dată cu rememorarea unui episod din tinereţe, plonjă în plină revelaţie. Strecură mâna într-unul din sertarele biroului, scoase o carte ferfeniţă şi o deschise la un semn, aşezându-se iarăşi. „... prieteniile adevărate înving distanţa şi timpul...” începu să citească şi se simţi cuprins de un straniu sentiment de amărăciune şi plăcere. Simţea nevoia să contrazică afirmaţia. Voia să afirme că natura umană nu e atât de „rezistentă”, nu deţine sentimente atât de puternice încât să reziste în faţa distanţei şi a timpului, aceşti doi factori intervin şi aduc pe genele noastre uitarea. Era cuprins de frică. Îl speria de moarte efemeritatea sentimentelor. Îl speria nimicul din oameni. Îl speria nimicul din... el. Ridică telefonul şi îi formă numărul. Vru să-i spună ceva, însă în ultimul moment îşi dădu seama că nu avea rost. Îşi plecă privirea pe lemnul neted al biroului, lucios ca o oglindă. Cu un gest brusc răsturnă, fără să vrea, călimara care se afla alături. Privi pata neagră care se lăţea nestingherită acoperind tot mai mult din suprafaţa aceea curată, strălucitoare, târându-se către ei ca o prevestire.
photo
Pentru că îmi permit vise interzise?! Pentru că refuz realităţi crude?! Pentru că nu-mi construiesc dorinţele pe raţionalisme reci?! De asta?! Rahat! Numeşte-mă inconştient. Dacă ăsta e motivul, nu-mi pasă.
Şi se îndreptă spre un colţ dosnic al camerei, aşezându-se într-un fotoliu, aşteptând tăcut, dându-şi timp să se liniştească. Încremeni acolo în vreme ce valurile furiei se retrăgeau, încet, în adâncuri, dându-i din nou aparenţa calmului şi stăpânirii de sine. Era într-o oarecare măsura surprins, o auzise de atâtea ori combătând idei, argumente, acţiuni, încât se obişnuise să creadă că nu avea nimic în comun cu ea, că era fundamental şi ireductibil opusă structurii sale. Îşi dădea seama o dată mai mult că această stabilitate a lor era cea mai înşelătoare dintre aparenţe, că era inutil să facă orice presupunere în legătură cu ceea ce ar fi trebuit el să întreprindă sau să gândească. Nu făcuse decat să se înşele din nou, să omită ceea ce ştia de multă vreme, din experienţă. Se ridică din fotoliu şi, o dată cu rememorarea unui episod din tinereţe, plonjă în plină revelaţie. Strecură mâna într-unul din sertarele biroului, scoase o carte ferfeniţă şi o deschise la un semn, aşezându-se iarăşi. „... prieteniile adevărate înving distanţa şi timpul...” începu să citească şi se simţi cuprins de un straniu sentiment de amărăciune şi plăcere. Simţea nevoia să contrazică afirmaţia. Voia să afirme că natura umană nu e atât de „rezistentă”, nu deţine sentimente atât de puternice încât să reziste în faţa distanţei şi a timpului, aceşti doi factori intervin şi aduc pe genele noastre uitarea. Era cuprins de frică. Îl speria de moarte efemeritatea sentimentelor. Îl speria nimicul din oameni. Îl speria nimicul din... el. Ridică telefonul şi îi formă numărul. Vru să-i spună ceva, însă în ultimul moment îşi dădu seama că nu avea rost. Îşi plecă privirea pe lemnul neted al biroului, lucios ca o oglindă. Cu un gest brusc răsturnă, fără să vrea, călimara care se afla alături. Privi pata neagră care se lăţea nestingherită acoperind tot mai mult din suprafaţa aceea curată, strălucitoare, târându-se către ei ca o prevestire.
 |
| Rămâne terminat înainte să fie terminat pentru că... puţine lucruri rup tiparul. |
0 comments:
Trimiteți un comentariu