Când tot ce ti se spune nu mai contează... Când te trezeşti şi... zâmbeşti

Privea fotografia de pe perete şi fu din nou cuprinsă de îndoială. Ridică telefonul. Vocea de la celălalt capăt al firului era alinătoare ca o băutură vrăjită. Îi făcea bine să o asculte, îi răspândea în tot corpul o căldură binefăcătoare.
-Mă întrebam ce faci, rosti el. Eşti singură?
-Da. Singură cu gândurile mele. Ai vrea să te-ntorci la mine?
-Alerg.
Puse receptorul în furcă şi închise ochii, sprijinindu-şi capul pe speteaza confortabilă de piele. Lăsă căldura să îi curgă prin vine, să o cuprindă în întregime, concentrându-se tot pe momentul în care avea să audă soneria de la intrare.
-Nu te aşteptai sa ma vezi.
-De ce nu? răspunse ea.
Întoarse capul şi o privi, apoi întinse mâna şi desprinse pieptenele cu care ea îşi prinsese părul răsucit şi răsfiră cu blândeţe şuviţele grele care îi căzuseră pe spate ca o perdea de întuneric. Ea îl privea fără să spună nimic. Nu era o privire scrutătoare sau uimită sau oricum altcumva. Stătea pur şi simplu acolo şi îl privea, aşteptând ceea ce avea să spună în continuare.
-Ţi-am scris că vreau să fac ceva pentru noi.
-Mi-ai scris că vrei să faci ceva pentru noi. Şi mai departe spuneai că te-ai născut prea târziu pentru asta. Nu-i acelaşi lucru.
-Dar acum vreau într-adevar. Mi-am dat seama că mai sunt încă lucruri de făcut.
Ştia ca nu mai era nevoie, însă voia totuşi să i-o spună.
-Uite, vezi, vorbim. Ne destăinuim unul altuia, eu mai mult, tu mai putin. Facem planuri, tu mai multe, eu mai putine. Ştiu că nu sunt în măsură să judec sau să dau sfaturi, dar dragul meu, urmăreşte-mă bine, nu te juca niciodată cu cuvintele mari, nu lăsa vorbele să zboare şi să fluture înaintea ta luând-o înaintea faptelor…
-Draga mea…
-Asculta-ma, te rog. Dacă mi-ai fi zis că gândul tău cel mai important e să mergi maine dimineaţă la prima oră la Toysmall ca să îţi cumperi o maşinuţă cu telecomandă, te-aş fi crezut. Cel mult aş fi luat-o drept o glumă. Dar cu celelalte lucruri nu se glumeşte. Dacă te-aş întreba acum ce şi cum ai de gând să faci, când ai de gând să începi, ce mi-ai putea răspunde?
-Suntem singuri în toată casa. Ţi-e frică?
Zâmbi cu regret, gândindu-se la toate acele făgăduinţe false. Îşi strânse buclele într-o parte, dezvelind gâtul subţire, şi spuse calmă:
-Nu mi-e frică. Sper că ştii că lumea nu uită uşor. De fapt, lumea nu uită.
Şi pentru prima dată în seara aceea îl analiza din cap până în picioare. Se lipise lasciv de el, îşi apropriase buzele de ale sale şi ridică cu grijă de pe sacoul lui un fir de păr încâlcit. Un fir de păr auriu, lung. Îl măsură cu privirea, apoi îi dădu drumul uşor pe covor şi râse, aruncându-şi şalul pe umeri şi răsucindu-se. Cum îmi stă, îl întrebă. El, stând în mijlocul încăperii, înălţat, sfâşiat şi zdrobit, dându-şi seama că nu mai trebuia să-i mărturisească faptul că la ea se gândise în tot timpul acela dar că nu era de ajuns.

... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ...

Se trezi în mijlocul nopţii cu obişnuinţa însuşită demult şi râse la vederea cearsafurilor boţite şi a trupului cald de lânga ea. Cuprinsă de o senzaţie de ireal, conştientiză că pentru anumite lucruri chiar nu există iertare. Înţelesese că nu mai era cale de întoarcere şi că era mai bine să plece în noaptea aceea. În timp ce se îmbrăca îşi băgă mâna în buzunar. Simţi ceva în palmă. Scoase mâna şi o deschise. Era micul medalion. Uitase de el. Îl privi la lumina veiozei cu atenţie. Pe o parte avea gravat o cunună cu lauri cu iniţialele lui. Pe cealaltă parte era desenată o pasăre cu aripile deschise. Îl puse pe pernă, lângă el şi îi spuse în şoaptă: Uite, vezi? Aşa nu mai merge...

...luminile farurilor se şterseră treptat până când dispărură în depărtare şi liniştea se aşternu din nou în aerul încremenit al zorilor.