Furtună de amintiri

Uneori mă bântuie amintiri. Ca azi, de exemplu, stând în balconul de la etajul şase, pe care în curând îl voi părăsi, privind peste freamătul Someşului şi ascultând geamătul vântului. Nu te teme, n-o să-ţi destăinui nimic. Nici nume n-o să-ţi dau. Pe unele le-am uitat, pe altele nu le-am ştiut niciodată. Revăd în gând curba unui umăr, a unei guri sau a unei pleoape, anumite chipuri care mi-au fost dragi pe ntru tristeţea lor, cuta de oboseală din colţurile unor buze şi chiar inocenţa greu de definit pe care o are perversitatea unei făpturi tinere, ignorante, râzând nepăsător. 

Au început să cadă picuri mari şi reci ce-mi amintesc de primul vis pierdut. Tot ce urcă, cât de vag, din adâncul sufletului pe suprafaţa trupului mi-a rămas în amintire. Mă poartă gândul la nişte necunoscuţi pe care n-o să-i mai revăd niciodată, pe care nici nu ţin deloc să-i revăd şi care, tocmai de aceea, vorbesc sau tac nealteraţi în amintire.

Nu i-am iubit. Nu doream să dau durata unei iubiri puţinei bucurii pe care mi-o procurau. Nu aşteptam de la ei nici înţelegere, nici mai multă tandreţe decât încape într-o clipă. Mă mulţumeam să le ascult viaţa, care este taina oricărei fiinţe, la fel cum mă bucur acum să ascult tunetele ce traversează negura... Viaţa este atât de minunată încât o poţi iubi mereu. Pasiunea are nevoie de ţipăt ca furtuna de fulger, chiar şi iubirea simte nevoia de cuvinte, doar compasiunea poate fi tăcută.

Am simţit-o uneori, nu doar în inerentele clipe de gratitudine şi de destindere, ci chiar faţă de persoane străine de orice bucurie. Am trăit asemenea sentiment în tăcere, cei care mi-l inspirau n-ar fi înţeles ce simt pentru ei. Nici nu este nevoie să înţeleagă cineva. Mi-au fost dragi în felul acesta...

Ploaia îmi dezmiardă laptopul... :)

~

E atâta poezie în tot ce ne-nconjoară...

photo

Se scutură din salcâmi...

Se scutură din salcâmi o ploaie de amintiri parfumate. Este o vreme astăzi care mi-ar părea plăcută pentru a scrie fleacuri preţ de cinci sau şase ore, ca să spun vrute şi nevrute, ca să citesc izbutitele parodii ale lui Zamfy, ca să-mi omor timpul.

Însă am două mari nenorociri. Una singură m-ar distruge poate, dar trăiesc între cele două fiindcă sunt contrarii. Fără această obişnuinţă tristă, fără această descurajare, fără această părăsire, fără această dispoziţie sufletească tihnită faţă de tot ceea ce s-ar putea dori, activitatea care mă zoreşte şi mă frământă m-ar mistui într-o clipă. Dar plictiseala îmi slujeşte cel puţin ca să-i încetinesc desfăşurarea. Ar domoli-o şi mintea, dar între aceste două mari forţe raţiunea mea e foarte slabă. Nu poate face altceva decât să cheme într-ajutor pe una, când cealaltă iese învingătoare. O duc astfel într-o lâncezeală maximă... câteodată chiar mă fură somnul, iar între timp, lângă un douăzeci şi unu a mai venit un unu. :)

photo

Simfonie istovită

Diversitatea lor se manifestă în certuri violente şi tonice. În faţa frumuseţii, ea nu ştia să tacă. El alegea pauze contemplative. Situaţia lor de iubiţi era, cel puţin în aparenţă, mai puţin dramatică. Se gândea adesea la acest fapt.

- Îmbrăţişează-mă.

- Da.

O făcea cu indolenţă, ca să o potolească. Dorea cu disperare să aibe nevoie de ea. Uita de somn, iar lacrimile îi curgeau fără ca ea să le poată ascunde înainte ca el să-şi dea seama. Nu mai avea forţă, nici tonalitate vocală. Era o fiinţă fără apărare, legată de voinţa lui.

- Voiam doar să ştiu cum te simţi.

Atunci el se aşeză, acceptând, împotriva propriei voinţe, un duel extenuant cu sufletul.

- Iubirea are nevoie de cuvinte. Eu am nevoie de ele. Trebuie să ştiu cum te simţi. Cum trăieşti. Ce ai înăuntru.

Genul acesta de întrebări îl plictisea şi e foarte probabil că doar ea era iubire.

Pentru că am promis cândva (adică aici) că voi scrie o simfonie a iubirii...

Passion

"When you work hard to do something right, you don't want to forget it."

(Ted Bundy)




 

Triumph and Loss

A fight with yourself is the hardest fight. To beat yourself up is the most beautiful victory.

(Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz)

~

There comes a moment when our lives change forever. The moment we admit our weaknesses, the moment we rise to a challenge, the moment we accept a sacrifice, or let a loved one go. And sometimes the change in our lives is an answer to our prayers.

(Desperate Housewifes quotes)

Eu către supraeu pierdut

Cum vrei... aşteptăm. Asta e, aşteptăm. Ce? Aşteptăm pentru a aştepta. Aşteptăm împreună să se lumineze de ziuă. Aşa că acum eu sunt aceea care stau în fotoliul tău, între pereţii tăi şi amintirile tale. Tu te-ai săturat să veghezi un trecut îndepărtat care se fărămiţa în memoria ta, te-ai săturat să aduni crâmpeie de viaţă ca piesele desperecheate ale unui joc de imagini în mijlocul cărora tu nu vei regăsi niciodată imaginea ta. Obosită de aşteptare, ai plecat, tăcută, încredinţându-mi ştafeta aşteptării tale. Te-ai afundat în somn fără să previi, fără să te plângi, dar şi fără să laşi vreun mesaj, vreo indicaţie, vreun sfat. Şi eu trebuie să descifrez somnul tău, să pricep frazele tăcerii tale. Oare vei părăsi acest corp duşman pe care nu-l mai voiai? Vei traversa în noapte şi în sens invers prin toate nopţile de vis, de veghe sau absenţă care ţi-au marcat viaţa?

Somnambulă, de-a lungul câtor acoperişuri, culmi sau prăpăstii ai mers? Din câte vise te-au trezit goluri neaşteptate sub paşii tăi timizi, râuri săpate deodată şi surpând cărările tale fragile, opriri neprevăzute la marginea podurilor rupte şi în faţa ta malul inaccesibil, bogăţii transformate în nisip între degetele tale întinse?

Somnambulă în echilibru pe muchia vieţii tale, câte treziri bruşte n-ai îndurat? Vei putea în sfârşit să mergi, liberă, departe de neputinţă, vei putea să-ţi iei zborul fără să fii deranjată şi trezită pentru zile care n-au fost niciodată mai bune?

Eu aş vrea ca această noapte pe care tu ai ales-o ca să te plimbi să dureze la nesfârşit şi tu să rătăceşti în pace pe aripile vântului, printre colinele somnului tău. Aş vrea să nu te părăsesc încă, să-ţi ghicesc itinerariul şi să te urmez în meandrele uitării în care tu te afunzi. Şi dacă trebuie să-ţi pierd urma, cel puţin să nu fie prea repede, să am timp să spun adio siluetei tale tremurătoare la marginea orizontului.

Aştept şi am timp să aştept. Ceva în culoarea nopţii, în ritmul pulsaţiilor tale şi a răsuflării tale liniştite, ceva în curba îndărătnică a pleoapelor tale închise îmi spune că nu trebuie să aştept întoarcerea ta. Somnul tău, de data asta, ascunde o plecare definitivă, dar nu mi-e teamă. Veghez.

În curând va fi o nouă dimineaţă. Tu vei fi deja departe. Cu toate că dorinţa mea de a dormi lângă tine e mare, va trebui totuşi să mă mişc, căci eu am un Turn cu ceas de vizitat, căci eu sunt încă printre cei vii. La ei nu poate fi vorba să dormi ziua fără pretext şi să vorbeşti unei umbre. Va trebui chiar să-i chem şi ei se vor repezi la căpătâiul tău.

Fără ca ei să ştie, eu voi cunoaşte două vieţi paralele: aceea, vizibilă, care va însoţi corpul tău acolo unde ei vor decide să-l conducă şi cealaltă, nocturnă, moştenire de umbre şi lumini, clipe fugare, scene trăite şi visate ale vieţii unei femei care moare în noaptea asta.

Decadentism dizolvat

De cum începe ziua sunt abătută. Mă cuprind tristeţea şi neliniştea. Nu pot să mă ocup de nimic, nu-mi închipui cum or să treacă atâtea ore. Când este în toată strălucirea sa, mă copleşeşte, mă retrag la întuneric, îmi dau silinţa să-mi văd de vreo treabă şi închid peste tot ca să nu observ că nu e nicio urmă de nori pe cer. Iar când lumina soarelui se îmblânzeşte şi simt în jurul meu acel farmec al unei seri minunate care mi-a ajuns atât de necunoscut, mă întristez, mă las în voia întâmplării... Sunt plictisită în viaţa mea comodă de mai multe amărăciuni decât omul chinuit de nenorocire. Mi s-a spus: eşti mai liniştită acum.

Da, paraliticul este liniştit în patul său de durere...

Să-ţi trăieşti zilele când eşti în puterea vârstei aşa cum bătrânii îşi petrec cele din urmă zile de odihnă, să aştepţi şi să nu speri deopotrivă, într-una nelinişte fără dorinţă şi frământare fără scop... Ceasuri necurmat zadarnice, discuţii în care intri ca s-arunci nişte vorbe, în care te fereşti să spui lucrurilor pe nume, prânzuri la care mănânci fiindcă eşti în culmea plictiselii, neprietenoase şi palide petreceri, prieteni fără apropiere sufletească, plăceri de ochii lumii, râsete ca să-i mulţumeşti pe cei care cască de zor ca şi tine şi niciun strop de bucurie. Să ai fără încetare trupul inactiv, muşchii atrofiaţi, mintea frământată, sufletul nenorocit şi să nu scapi nici măcar prin somn de acel gust de amărăciune, de constrângere şi plictiseli tulburătoare, înseamnă înceata agonie a sufletului.

2 steps from hell

Apreciez ca-ntotdeauna frumuseţea unui ţinut pitoresc, dar o simt mai puţin... sau felul cum o simt nu mă mai mulţumeşte. Aş putea spune că-mi aduc doar aminte că e ceva frumos. Şi altădată căutam locurile frumoase, împinsă de nerăbdarea dorinţei, neliniştea pricinuită de plăcerea minţii. Mă despart de aceste locuri astăzi, mă îndrumă plictiseala tăcerii lor. Ele nu mai vorbesc suficient de tare sufletului meu, nu aud ceea ce aş dori să ascult, nu aflu ceea ce aş dori să văd şi îmi dau seama că tot nemaigăsindu-mă în lucruri, am ajuns până la a nu mă mai afla pe mine însămi.

Privesc frumuseţile fizice ca şi iluziile sufleteşti, totul se spălăceşte pe nesimţite. Cum să descopăr în lucruri acele impulsuri care nu mai sunt în sufletul meu, acea expresivitate a pasiunilor pe care n-o mai am şi acele nuanţe liniştite, acele avânturi ale speranţei, acele voci ale fiinţei care se bucură? Nu mai simt decât ceea ce este nemaipomenit. Am nevoie de sonuri romantice ca să pot să aud şi de meleaguri măreţe ca să-mi aduc aminte de ceea ce mi-a fost drag altădată...

Trebuie să se stingă totul. Încetul cu încetul şi progresiv îşi dezvoltă omul fiinţa sa şi tot aşa se cade s-o piardă.

Pentru memoria mea, memoriile mele...

Intru în pădure când încă soarele nu luminează. După cum răsare, văd că o să fie o zi frumoasă. Merg prin frunzele încă jilave, prin petale de trandafiri, printre mărăcini, printre mestecenii ocrotitori. "Stau lângă un lac întins de vegetaţie, cuprins de animaţie. Aud apa cum coboară încet, licurit de tropot şi par clopoţel şi tac...". Un simţământ al acelei fericiri care se poate întâmpla mă frământă cu putere, mă îmbie la drum şi îmi apasă cugetul. Mă urc, mă cobor, umblu ca un om care vrea să se bucure... apoi un suspin, o uşoară mâhnire şi o întreagă zi proastă.

Versuri Aforic ft. Abiotic - Sunt singur