Decadentism dizolvat

De cum începe ziua sunt abătută. Mă cuprind tristeţea şi neliniştea. Nu pot să mă ocup de nimic, nu-mi închipui cum or să treacă atâtea ore. Când este în toată strălucirea sa, mă copleşeşte, mă retrag la întuneric, îmi dau silinţa să-mi văd de vreo treabă şi închid peste tot ca să nu observ că nu e nicio urmă de nori pe cer. Iar când lumina soarelui se îmblânzeşte şi simt în jurul meu acel farmec al unei seri minunate care mi-a ajuns atât de necunoscut, mă întristez, mă las în voia întâmplării... Sunt plictisită în viaţa mea comodă de mai multe amărăciuni decât omul chinuit de nenorocire. Mi s-a spus: eşti mai liniştită acum.

Da, paraliticul este liniştit în patul său de durere...

Să-ţi trăieşti zilele când eşti în puterea vârstei aşa cum bătrânii îşi petrec cele din urmă zile de odihnă, să aştepţi şi să nu speri deopotrivă, într-una nelinişte fără dorinţă şi frământare fără scop... Ceasuri necurmat zadarnice, discuţii în care intri ca s-arunci nişte vorbe, în care te fereşti să spui lucrurilor pe nume, prânzuri la care mănânci fiindcă eşti în culmea plictiselii, neprietenoase şi palide petreceri, prieteni fără apropiere sufletească, plăceri de ochii lumii, râsete ca să-i mulţumeşti pe cei care cască de zor ca şi tine şi niciun strop de bucurie. Să ai fără încetare trupul inactiv, muşchii atrofiaţi, mintea frământată, sufletul nenorocit şi să nu scapi nici măcar prin somn de acel gust de amărăciune, de constrângere şi plictiseli tulburătoare, înseamnă înceata agonie a sufletului.