Apreciez ca-ntotdeauna frumuseţea unui ţinut pitoresc, dar o simt mai puţin... sau felul cum o simt nu mă mai mulţumeşte. Aş putea spune că-mi aduc doar aminte că e ceva frumos. Şi altădată căutam locurile frumoase, împinsă de nerăbdarea dorinţei, neliniştea pricinuită de plăcerea minţii. Mă despart de aceste locuri astăzi, mă îndrumă plictiseala tăcerii lor. Ele nu mai vorbesc suficient de tare sufletului meu, nu aud ceea ce aş dori să ascult, nu aflu ceea ce aş dori să văd şi îmi dau seama că tot nemaigăsindu-mă în lucruri, am ajuns până la a nu mă mai afla pe mine însămi.
Privesc frumuseţile fizice ca şi iluziile sufleteşti, totul se spălăceşte pe nesimţite. Cum să descopăr în lucruri acele impulsuri care nu mai sunt în sufletul meu, acea expresivitate a pasiunilor pe care n-o mai am şi acele nuanţe liniştite, acele avânturi ale speranţei, acele voci ale fiinţei care se bucură? Nu mai simt decât ceea ce este nemaipomenit. Am nevoie de sonuri romantice ca să pot să aud şi de meleaguri măreţe ca să-mi aduc aminte de ceea ce mi-a fost drag altădată...
Trebuie să se stingă totul. Încetul cu încetul şi progresiv îşi dezvoltă omul fiinţa sa şi tot aşa se cade s-o piardă.
0 comments:
Trimiteți un comentariu