Dragă Jurnalule,
Am continuat să lupt. Dacă virtutea consistă într-un şir de eforturi, purtarea mea a fost ireproşabilă. Am înţeles primejdia renunţărilor subite. Am încetat să cred că respectarea oarbă a unui jurământ ne garantează perfecţiunea...
Ca şi viaţa, înţelepciunea mi s-a părut făcută din progrese continue, din relurări, din răbdare. Credeam că o vindecare lentă poate fi mai durabilă. M-am mulţumit, cum fac săracii, cu biete mici câştiguri. Am încercat să răresc crizele şi am ajuns la calcul maniac al lunilor, al săptămânilor, al zilelor. Fără să recunosc, înduram perioadele de disciplină excesivă doar susţinută de speranţa clipei când voi putea din nou păcătui. În felul acesta ajungeam să cedez primei ispite ieşite în cale doar pentru că mă stăpânisem prea multă vreme. Îmi fixam dinainte, cu aproximaţie, sorocoul proximei căderi. Mă abandonam, de fiecare dată puţin prea repede, nu atât din nerăbdarea de a trăi extazul acela lamentabil cât de a mă cruţa de oroarea de a aştepta accesul şi de a-l îndura...
Te scutesc de relatarea precauţiilor pe care le-am luat împotrivă-mi. Mi se par acum mai înjositoare decât păcatul însuşi. Mi-am imaginat la început că trebuie să evit prilejurile, însă repede am înţeles că actele noastre nu sunt decât nişte manifestări şi ceea ce ar trebui să schimbăm este chiar natura noastră. M-am temut până la o vreme de evenimente, dar am ajuns să mă tem chiar de trupul meu. Îmi devenise limpede că instinctele ne năpădesc sufletul şi întreaga fiinţă. Şi atunci n-am avut unde să mă adăpostesc, să aflu un răgaz. Găseam în gândurile cele mai inocente germenele unei ispite, nu era unul să nu rămână multă vreme necorupt. Păreau că putrezesc în mine, iar de suflet, când l-am cunoscut mai bine, mi s-a făcut la fel de teamă ca şi de trupul meu.
Singură la răsărit... dar până la urmă tot o să mă trezesc.
