Nu ştiu ce sunt necazurile copilăriei, acele evenimente imperceptibile cărora ne place să le zicem mai târziu traumatisme încercând să ascundem în spatele lor emoţiile de care suntem asaltaţi. Acele mici întâmplări care dau naştere unor copii lipsiţi de apărare, acele drame mărunte de importanţă capitală cărora mai târziu le facem recensământul încercând să explicăm adultul din noi. N-am cunoscut aceste necazuri. Şi totuşi cred că am plâns, dar n-am păstrat gustul acestor lacrimi. Întocmai ca desenele, frescele, ghirlandele care împodobesc primii ani din viaţă şi pentru care pierdem atât de repede îndemânarea, ca personajele feerice pe care le inventăm ca să refuzăm lumea prozaică a adulţilor şi care se destramă de îndată ce începem să ne jucăm de-a oamenii mari, lacrimile mele şi-au lăsat secretul lor în muzeul copilăriei. Evenimente numeroase au străbătut copilăria mea şi ar fi putut să deterioreze iremediabil velele ei fragile, dar am avut noroc: dramele se jucau în spatele uşilor închise, în încăperi în care adulţii se regăseau seara vorbind cu voce scăzută. N-am adormit niciodată fără un cântec, fără un surâs, fără o mângâiere. Nu, aceste mici supărări care fac răni adânci sau aceste şocuri care doboară inima, aceste accidente fără importanţă nu m-au atins. Dacă au existat totuşi, eu le-am uitat.
Sau poate le-am înecat pentru totdeauna în apa adâncă a ochilor ei? Căci eu trăiam fericită alături de o femeie, de o mamă, care îşi luase asupra ei toate supărările, încetinindu-şi mersul pentru ca eu să alerg mai iute, ascunzându-şi lacrimile pentru ca eu să nu uit să râd. Ea era încă tânără pe când eram copil. Câteva fire albe se amestecau cu cele castanii pe la tâmple, mi se părea frumoasă şi era într-adevăr. Frumoasă şi tristă. Trăindu-şi tristeţea ca pe o vocaţie. Dintotdeauna. Neluând decât ca să piardă. Iubind doar ca să sufere. Încercam s-o fac să râdă, zburdând în jurul ei, sâcâind-o adesea. Uneori surâsul ei era forţat şi-i puteam număra suspinele scăpate printre fraze, în mijlocul conversaţiilor cu alţii. Nu înţelegeam pe atunci şi am aflat-o abia de curând. Nu se vorbeşte despre soarta oamenilor decât după moartea lor sau, în timpul vieţii, atunci când se frâng sub povara prea grea a nenorocilor, a necazurilor. Nu s-a prăbuşit încă, s-a încovoiat doar sub o oboseală în faţa căreia am fost neputincioasă, o oboseală pe care nu ştiam cum s-o gonesc.
S-a întâmplat în mod brutal. Trebuia să merg la Bucureşti, dar dimineaţă a sunat telefonul. Impasibilă, am ascultat o voce care-mi anunţa că zburase ca vântul copilăria mea, că adolescenţa mea intra într-un tunel din care nu va mai ieşi, că nu voi mai crede niciodată în Dumnezeu şi în nimic, că de acum voi fi singură dimineaţa, singură seara, singură cu sau fără ceilalţi, dar că nu trebuia să mă descurajez, căci aşa e făcută viaţa, vocea continua... Continua, unduia, scuipa, povestea întâmplarea, întreruptă de tăceri, mă auzi?, alo, mai eşti?, înţelegi?, fără îndoiala că durerea, nor alb, vibraţie sufocantă, marea durere care răstoarnă totul, care devorează, care loveşte, se infiltra asurzitoare în urechea mea, înconjura ca un fulger creierul şi apoi se scurgea peste tot, din adâncul inimii în vârful degetelor, densă şi arzătoare ca o lavă, asemenea cafelei din ceaşca spartă pe gresia bucătăriei. Cum? Nu, nu, nu asta! Nu se poate... De ce? Trebuie să fie o greşeală... Vă rog repetaţi.
Au chemat un medic. Care a chemat o ambulanţă şi ambulanţa a condus-o la un spital. Un spital ca toate spitalele, halate albe, camere albe, eter, formol, cantină, cărucioare în lungul culoarelor albe, comă. 51 de ani fulgeraţi de un accident. Şi acum aud uneori, ca prin vis... La vârsta ei oare îşi va reveni, doctore? Nu-i sigur, nu-i sigur... Dacă îşi va reveni, ştiţi, e posibil să rămână urme. Da, e simplu, închipuiţi-vă o furtună care izbucneşte, torenţială, râul se revarsă, înecând câmpiile, smulgând arborii, într-o zi se retrage în matca lui şi apele sale sunt înghiţite de pământul noroios, dar e nevoie de timp şi pagubele sunt numeroase. Creierul ei este acest câmp inundat. Ceva a pocnit în fundul ochiului, acolo, un dig s-a rupt. Probabil nu va muri din această cauză, dar probabil îi va rămâne ca de lemn jumătate din corpul ei. În termeni medicali se cheamă hemiplegie, de la cuvântul grecesc „hêmiplêgês”: pe jumătate paralizată. Aşa e făcută natura, într-o zi te loveşte fără să te anunţe şi-ţi ia jumătate din corp. Descurcă-te cu restul.
Zile îndelungi n-a ştiut ce se întâmplă cu ea. O ceaţă deasă i-a cuprins întreaga fiinţă. Făceam cu rândul la căpătâiul ei, pândind un semn, un cuvânt, o privire. Nu voiam să înţeleg, nu-mi repetam decât: mi-au frânt femeia pe care o iubeam. Nimic nu va mai fi la fel, o pată apăruse pe cerul meu şi ea nu se va mai şterge niciodată. Stăteam pe marginea patului, cu mâna ei inertă în pumnul meu. Deodată un deget s-a mişcat ca şi cum ar fi vrut să ciocănească la uşa mea, o pleoapă s-a ridicat, ca şi cum ar fi vrut să tragă draperiile, apoi alta, ca şi cum ar fi vrut să deschidă fereastra şi i-am auzit glasul plin de bunătate: O să-mi revin... Am crezut-o şi ea s-a ţinut de cuvânt. Zi după zi, s-a întors la viaţă.
