Am stat în apartament vorbindcu copilulmeu. I-am spus că ar trebui să-i pară bine că nu e aruncat în lumea asta neagră în care până şi cele mai mari bucurii sunt întinate de durere, în care suntem robi ai forţelor materiale. El se agita şi dădea din picioare. Atât de plin de energie, o, copilul meu, copilul meu creat pe jumătate pe care îl voi arunca înapoi în neant. Înapoi în obscuritate şi în inconştient, şi-n paradisul nefiinţei. Te-am cunoscut; am trăit cu tine. Tu eşti doar viitorul. Tu eşti abdicarea. Eu trăiesc în prezent, cu bărbaţi care sunt mai aproape de moarte. Eu vreau bărbaţi, nu o viitoare extensie a mea într-o ramură. Micuţul meu încă nenăscut, îţi simt picioruşele lovindu-mi pântecele. Micuţul meu încă nenăscut, e foarte întuneric în camera în care stăm, la fel de întuneric cum trebuie să fie şi pentru tine înlăuntrul meu, dar e probabil mai dulce pentru tine să stai la căldură decât e pentru mine să caut în această cameră întunecoasă bucuria de a nu şti, de a nu simţi, de a nu vedea, bucuria de a sta nemişcat şi liniştit într-o căldură şi un întuneric deplin. Cu toţii încercăm mereu să regăsim această căldură şi acest întuneric, această viaţă fără durere, această viaţă fără durere, această viaţă fără nelinişte ori teamă ori singurătate. Tu eşti nerăbdător să trăieşti; dai din picioruşe, micuţul meu încă nenăscut; trebuie să mori. Trebuie să mori înainte de a cunoaşte lumina sau durerea sau frigul. Trebuie să mori în căldură şi întuneric. Trebuie să mori pentru că nu ai tată.
Sunt prea mică. N-am fost construită pentru maternitate. Sunt înconjurată de atâta dragoste că-mi vine să plâng.
photo
photo
