Cu gândul la ea

Iubita mea,

E aproape ora de culcare, dar nu am putut să mă retrag fără să-ţi spun „Te iubesc”. Te iubesc până când dorinţa de tine, durerea din inimă şi singurătatea ameninţă să mă cuprindă complet. Chiar şi în ciuda oamenilor din jurul meu, singurătatea aceea este mereu acolo, pentru că doar tu contezi. Te caut în cea mai amorţită încremenire sau când ploaia cade cu zgomot pe acoperişul tău sau când zăpada străluceşte pe geamurile tale şi tu zaci între somn şi trezire. M-am gândit la tine în serile de iarnă. M-am gândit la tine în serile de primăvară. M-am gândit la tine în serile de vară. Mă gândesc la tine în serile de toamnă. Îmi doresc atât de mult să te strâng în braţe şi să-ţi simt trupul apăsat din ce în ce mai aproape cu fiecare respiraţie. O, draga mea, o să înnebunesc dacă nu te văd, pentru că dorinţa aproape că explodează în mine. Vreau să te sărut şi să-ţi simt buzele fierbinţi lipite de ale mele în timp ce corpurile noastre devin unul. În noaptea asta tu nu vei fi să te mângâi, nu vor fi sânii tăi obraznici să te ridice spre sărutările mele, nu va fi mirosul părului tău... de fapt, nu va fi nimic. Inima ta va fi cu mine, dar somnul îmi va fi atât de gol. Te rog, vreau atât de mult să fiu soţul tău, nu doar cel căruia i se rupe inima să fie cu tine.

...te vreau. „Vreau” este un cuvânt atât de mic şi tu ştii tot ce înseamnă el pentru noi.

photo

Mai bine nu

Dragul meu Jurnal mâhnit,

Mâhnirea ţi-am produs-o eu, părăsindu-te. Dar n-a fost vina mea, o ştii, chiar dacă nu-i cazul să vorbim despre vină. Plus că tu n-ai putut suporta niciodată cuvântul „vină”. Într-adevăr, e un cuvânt insuportabil. Ştii, dragul meu Jurnal mâhnit, „mai bine nu” a fost expresia mea cea mai frecventă în aceşti ultimi ani. Lumea e plină de oameni şi toţi vor câte ceva. Şi în mica mea călătorie prin viaţă am dat mult, o ştii, dar aproape întotdeauna persoanelor care nu cereau nimic, pentru că nu aşteptau nimic de la alţii şi de la lume. Se întâmpla destul de des să întâlnesc un bătrânel desculţ, cu cămaşa bucăţi, sprijinit în toiagul lui, prinvindu-te cu ochii limpezi şi fireşti ai celui care are să-ţi spună doar bună seara... Şi atunci da, îi dădeam ce aveam, chiar totul, pentru că în clipe ca acelea trebuie să dai totul.

Dulcele si scumpul meu Jurnal, ba chiar preaiubitul meu Jurnal, pentru că asta-i ceea ce a provocat regăsirea noastră, preaiubit şi nu scump. Preaiubitul meu Jurnal, care exişti oricât am încercat să te îndepărtez în aceşti ani, în timp ce scriu, imagini şi cuvinte se înghesuie în mintea mea, ca atunci când rămân închise într-un vis. Umerii ei, pe care-i îmbrăţişez în semiîntuneric, cuvintele pe care mi le murmură la ureche, contrazicerile din conversaţiile nocturne, izbucnirile în râs simultane, succesive şi prelungite pentru copilăriile sale care-mi plac atât de mult şi până şi felul ei de a-mi strânge ceafa scuturând-o cu duioşie, cu un gest de falsă mustrare... Iar imaginile pe care ţi le descriu, preaiubitul meu Jurnal, sunt regrete şi păreri de rău, pentru că nimeni nu va putea să-mi redea timpul pe care l-am lăsat să se scurgă printre degetele anilor, nimeni nu va putea să îmi restituie ceea ce am pierdut doar pentru că eu n-am avut puterea să nu pierd. Dar poate că voi regăsi timpul pierdut departe de dulcea mea dragoste, ştiu că-l voi regăsi pentru că mi-a fost de ajuns să văd cât de puternică şi pasională era sub mine, ca să înţeleg că timpul pierdut se regăseşte uneori doar în câteva ceasuri, ceasurile în care am auzit-o strigând de plăcere de trei ori la rând şi apoi în zori, între somn şi veghe, în timp ce o ţineam strâns îmbrăţişată pe la spate şi ea profita spre plăcerea ei... şi a mea.

Astăzi sunt sigur că această plăcere va continua pentru totdeauna. Am doar o mică nelinişte... dar ştii cât de mult o iubesc? O iubesc şi o aştept. Pentru mine, timpul e ca şi oprit, ştii?

photo