...din cuvintele pe care nu le-am spus.
Uneori, când mă opresc din lucru şi mă întorc spre el pentru a vedea dacă mai este acolo, îl găsesc neclintit şi impasibil ca o figură de ceară, însă, alteori, îl surprind mişcându-şi buzele cu o rapiditate nefirească, părând stăpânit de-o criza acută, inexplicabilă, timp în care pe chipul său se succed zeci de ticuri dintre cele mai caraghioase. Sunt, indiscutabil, expresiile faciale ale unui tip care pare a vorbi doar că sunetele se lasă la nesfârşit aşteptate.
Iar eu aştept...
De trei zile sper să-mi destăinuiască mesajul pe care era însărcinat să mi-l aducă la cunoştinţă, dar care rămâne încă închis într-o cutie opacă şi insensibilă. Mesagerul se încăpăţânează să relateze povestea tăcerii sale.
Din când în când îl găsesc aşezat în alt loc. Aceste noi luări de poziţie par să dea de înţeles că dacă n-ar tăcea atunci ar fi fost momentul să schimbe subiectul. Mai mult de atât nu pot scoate de la el. Se pierde imediat în grimase nesfârşite.
Aceleaşi ticuri. Aceeaşi tăcere.
În ciuda expectanţelor mele, pare hotărât să nu detalieze cu nimic povestea singurătăţii în doi, care de trei zile nu se mai sfârşeşte, ca şi cum de vină ar fi doar faptul că ea se află încă în desfăşurare... Şi cu toate acestea, ştiu că doar el trebuie să deţină secretul unui posibil deznodământ...
O ştiu. Şi aştept.
Am stat o vreme îndelungată cu ochii înfipţi adânc în pereţii încăperii. Uneori consider că ar fi mult mai bine dacă m-aş arunca în pieptul mesagerului... Să-l apuc de marginile cămăşii transpirate, să-l scutur cu forţă, să-l trântesc de perete ori de podea, să-l trezesc şi astfel, doar doar s-ar întâmpla ceva.
Dar nu se întâmplă nimic.
În mod normal ar trebui să se pornească singur. Să turuie, să bolborosească într-una, până ce eu pricep că e vorba de o continuare, de o nouă destăinuire, firavă şi calmă...
Destăinuirea care se lasă aşteptată...
Cuvintele şi secundele se preling molcom, se scurg şi pier îmbălsămate într-o linişte de mormânt...
