Querelae

[...]

PRIMUL PATRICIAN: Numai că, din fericire, suferinţele nu ţin o veşnicie. Tu ai fi în stare să suferi mai mult de un an?
AL DOILEA PATRICIAN: Eu, nu.
PRIMUL PATRICIAN: Nimeni n-are această putere.
PATRICIANUL BĂTRÂN: Viaţa ar deveni de nesuportat.
PRIMUL PATRICIAN: Pe drept cuvânt. Uitaţi-vă la mine, anul trecut mi-a murit nevasta. Am plâns foarte mult, şi apoi am uitat... Din când în când sunt trist. Dar, la urma urmei, nu-i nimic.
PATRICIANUL BĂTRÂN: Natura le rânduieşte bine pe toate.
[...]

(Caligula de Albert Camus)

Visele pier

Doare şi nu vreau morfină (partea 1)

Stătea întinsă pe patul îngust şi părea liniştită, dar când s-a apropiat mai mult a văzut că faţa, atât cât se vedea din ea, fiindcă părul îi era desfăcut, îi era acoperită cu broboane de sudoare care din când în când i se prelingeau în jos, pe gât, în dâre prelungi, amestecate cu parfum. I-a simţit îndată prezenţa, întorcându-şi capul către el.
Simţi în acelaşi timp durere şi o imensă uşurare.

Suflete pustii III

Merse la fereastră, o deschise şi se aplecă în afară. Au început să se usuce frunzele, îşi spuse. Nucii şi castanii şi le-au pierdut primii. Au rămas goi în timp ce ceilalţi copaci sunt încă înfrunziţi. Ciudat.
Se întoarse, aşezându-se pe pervaz. În spatele lui luminile oraşului străluceau, pierdute în noapte. Cămaşa lui albă, desfăcută la primul şi ultimul nasture, tăia fondul de întuneric noptatec şi vântul venind din afară îi răvăşea uşor părul retezat scurt. Niciodată nu se simţise mai viu ca acum, mai însufleţit. Îşi aminteşte ce prostie ar fi putut să facă în noaptea aceea, după ce plecase de la ea. După ce mama ei îi dăduse acea ultimă scrisoare şi el o citise. A vrut să se sinucidă. Singurul lucru care l-a oprit a fost gândul la scandalul şi suferinţa care s-ar fi iscat. A reuşit să se stăpânească şi s-a întors neobservat. Nu l-a salvat niciunul dintre principiile oarbe ale educaţiei pe care a primit-o şi nici teama de pedeapsa veşnică. Şi să nu te amăgeşti nici cu ideea că a vrut să se omoare din dragoste pentru că era exact contrariul ceea ce simţea în clipele acelea. Trăise toate astea înăuntrul său fără să se confeseze nimanui şi a doua zi era acelaşi pentru cei din jur însă de fapt cu totul şi pentru totdeauna alt om.
Ar fi trebuit să vorbesc atunci cu ea. Tot timpul ar fi trebuit să vorbesc cu ea, fără să-mi pese de orgoliul meu, de încăpăţânarea ei. N-ar fi trebui să o las să plece. Se uita în oglindă şi încerca să se recunoască. N-ar fi putut spune dacă ceea ce gândise fusese o afirmaţie, o întrebare sau poate doar o modalitate de a-l face să treacă mai departe. Nu era emfatic şi nici prea convins. Era perfect calm. Profilul îi era hotărât, tânăr, puţin dur şi în ciuda a tot ceea ce i se întâmplase, nu părea deloc obosit. Dar oricum ar fi putut să fie, acum nu mai are rost să mă gândesc. Da, aşa e. Acum totul s-a terminat. Acum nu mai am pe nimeni. Nici nu am de gând să mă mai complic. Am să stau o vreme liniştit şi apoi voi vedea. Nu aş vrea să mă leg de o altă femeie. Eu o vreau pe EA. Nici nu pot seara dupa o bere şi o carte sau un biliard să mă duc la curve. Nu-mi stă în fire. Nu aş putea îndura şi schimbarea asta.
Luminile care mai rămăseseră se stingeau încet şi blocurile apăreau din loc în loc albe cu ferestrele arcuite printre umbrele fantastice şi mişcătoare ale copacilor pe sub care un câine râios trecea fără grabă, proiectate de lucirea felinarelor pe şosea. Îşi dădu seama că era să uite ceva. Din buzunarul interior al jachetei aruncate pe fotoliu scoase un portofel negru de piele. Căută într-una dintre despărţituri şi luă de acolo, cu grijă, un obiect mic, care luci slab în mâna lui. Îl aşeză în palmă şi îl privea.
Luminile oraşului clipiră în noapte cu o ultimă sforţare, apoi se stinseră una câte una. O singură fereastră rămase luminată până în zori şi dacă vreuna dintre fiinţele care dormeau în satele din vale, pe ramuri, în scorburi, în tufişurile de pe malul râului, în curţi sau pe sub firele de iarbă din grădini ar fi trecut în timpul acela prin faţa ei ar fi văzut înăuntru, dar foarte aproape de fereastra deschisă, un bărbat singur, stând nemişcat, privind în întuneric afară şi oarecum în jos, ceva numai de el cunoscut. Iar dacă fiinţa aceea, om, pasăre sau animal, ar fi intrat atunci în cameră, probabil că el nici nu şi-ar fi dat seama. Ochii lui cenuşii, clari şi reci erau fixaţi pe medalionul ce-i strălucea în palmă şi pe care erau gravate frumos literele:

A ta pentru totdeauna!

Suflete pustii II

Trecuse aproape o lună de când primise acea scrisoare. Acum era ceva ciudat în modul în care se comporta. Un fel de înstrăinare, de estompare a conştiinţei. Părea că trăia concentrat mai degrabă în interiorul său decât în afară. Vorbea foarte puţin, nu dorea compania altora. Nici măcar pe a lui. Nu mai dormea, nici noaptea, nici ziua. Era întotdeauna treaz, dacă trezie se putea numi starea aceea. Părea cufundat într-un vis, între el şi ceilalţi se ridicase un zid, prin care ei îl puteau vedea, însă lui îi apăreau tot mai şterşi, tot mai îndepărtaţi. Era ca o lentă coborâre în infern, care începuse din nou de ceva vreme, după ce o dată apucase să creadă că ieşise în fine la suprafaţă.
Îşi derula în minte firul evenimentelor, punând laolaltă toate elementele pe care le cunoştea şi căutând să identifice acea fisură, greşeala iniţială care declanşase întregul dezastru, ajungând la concluzia că nu existase nicio greşeală iniţială, ci o serie întreagă de greşeli, slăbiciuni, întâmplări nefericite şi interpretări greşite ale evenimentelor. Îi răsunau în minte ca un ecou mut acele cuvinte care îi păreau acum goale, acele cuvinte ce ea i le scrisese pe bucata aceea de hârtie care în doar o lună devenise ponosită.

Mi-e dor de tine şi ştiu că nu reuşeşti să mă înţelegi, dar faci tot posibilul. Aş vrea să fim împreună.

Fuseseră întotdeauna înţelesuri ascunse în ceea ce îşi spuseseră până atunci, dar de data aceasta nu era sigur că înţelesese bine şi ea i se păruse agresivă şi arogantă. Refuza să creadă că, undeva în interiorul lui, propria lui intoleranţă era aceea care-i denatura imaginea despre ea şi că, în ciuda zilelor petrecute împreună, acum, oricât de mult se străduia, nu reuşea să o înţeleagă.
Ochii lui se întunecau, devenind aproape negri, ca şi cum o furtună din adâncuri i-ar fi cuprins aducând la suprafaţă toate gândurile nerostite şi tablourile întunecate pe care nu dorea să le vadă.
Îi venea să se ridice în picioare, să deschidă fereastra şi să strige:

Te iubeeeeesc! Te iubesc, mă înţelegi?! Te iubesc! De ce îmi faci asta?! De ce?

Suflete pustii I

Stătea uneori singur noaptea, neputând să adoarmă, scriindu-i ei sau, pur şi simplu, gândindu-se, probabil încercând să-şi explice, fără să reuşească vreodată, cum de fusese posibil, derulându-şi în minte firul evenimentelor, de la început şi până în momentul în care totul s-a terminat. Retrăia coşmarul aceloraşi întrebări nerostite care aşteptau răspuns, aceleaşi răspunsuri imposibil de dat. Şi pe măsură ce noaptea înainta, în tăcerea surdă, el era mereu cuprins de o dorinţă din ce în ce mai mare şi mai arzătoare... să ştie ce face.
Era o noapte fără lună, un întuneric obositor şi sufla un vânt îngheţat pătrunzător. S-a retras în tăcere şi a rămas acolo măcinat de întrebări, ascultând şuieratul vântului care îi răspundea şi în care i se părea că desluşeşte în răstimpuri vocea ei. Scoate de la piept o bucată de hârtie îngălbenită, aproape zdrenţuită de câte ori fusese citită şi recitită, acoperită cu litere regulate, simetrice, caligrafiate în stil vechi, elegant. Începu să citească, aproape în şoaptă şi vântul împrăştia movile de frunze roşcate şi aurii ca nişte flăcări, îi prelua şoaptele, purtându-le mai departe, transformându-le într-un vaiet prelung, foşnitor, nesfârşit.

Iubitul meu,

A nins astăzi toată ziua. Acum ninsoarea s-a oprit. E noapte şi vreau să ştii că m-am gândit la tine şi mă voi gândi până în ultima clipă. Am avut mult prea puţin timp, dar te iubesc şi când mă gândesc în urmă îmi dau seama că te-am iubit întotdeauna. Ai fost călăuza mea, îngerul meu, şi oriunde m-aş afla voi fi a ta şi te voi aştepta, oricât.
Uneori, când reuşesc să adorm, mă urmăreşte un vis îngrozitor. Vreau să mă întorc înapoi acasă. Trebuie să trec un râu şi tu mă aştepţi de cealaltă parte. Nu găsesc o barcă, toate au fost ocupate şi plutesc în josul râului. Mă arunc în apă şi încerc să înot, dar râul creşte, devine tot mai lat, iar tu te îndepărtezi. Te strig, dar tu îmi reproşezi că nu m-am gândit la noi, apoi totul se întunecă şi mă trezesc. Nu mai adorm, rămân cu un sentiment de pustietate. Mi-e dor de tine şi ştiu că nu reuşeşti să mă înţelegi, dar faci tot posibilul. Aş vrea să fim împreună.
Mi se întâmplă uneori să nu-mi mai pot aminti chipul tău. Atunci scot fotografia ta şi o privesc. Este deja înnegrită de câte ori am ţinut-o în mâinile mele transpirate. Privind-o am impresia că nu-ţi mai recunosc imaginea, că nu-mi mai aparţii.
Aş vrea să se termine totul curând, acest zbucium al meu stupid, această frământare a mea ucigaşă. Dacă voi reveni, n-am să te mai părăsesc niciodată. Dacă nu, n-aş vrea ca amintirea mea să-ţi întunece viaţa.

A ta pentru totdeauna,

Elis

Tăcu o vreme, căutându-şi parcă cuvintele. Simţi acea durere fără nume pe care o mai cunoscuse şi înainte, urcându-i în piept şi înăbuşindu-l. Parcă ar fi fost ceva acolo ce se zbătea să iasă afară şi nu putea. Se ridică şi ieşi, trecând pe lângă mama lui care gătea în bucătărie, o femeie modestă gătind o mâncare din varză şi ce mai putuse aduna, simţindu-i privirea împlântată în spate ca un pumnal multă vreme după ce ieşise.
Privi către ferestrele întunecate ale celeilalte case, căutând acolo un răspuns. Ea poate să doarmă, îşi spuse. Apoi cu o mare uimire, prima mare uimire din viaţa lui, auzi ecoul dinăuntrul său:

EA poate să doarmă.

Tu nu eşti la fel

- Priveşte-mă, spuse ea, ridicând plasa neagră care îi acoperea chipul, şi ceea ce văzu îl lăsă încremenit, nu numai prin frumuseţe, ci prin faptul că era chipul unei femei, maturizată prin suferinţă. Priveşte şi spune-mi ce vezi.
- Nu ştiu. Nu pot. Nu-ţi pot descrie ceea ce văd, am rămas fără cuvinte. Le-am pierdut. Am pierdut demult aceste cuvinte, undeva pe drum.
- De ce nu mi-ai mai scris niciodată de acolo? întrebă ea. Nici măcar o dată. Dacă ai şti cât te-am urât pentru asta…
Ochii lui negri erau îndreptaţi asupra ei, cu privirea pe care ultimul bărbat din lume ar fi aţintit-o către ultima femeie rămasă. Apoi se auzi pe sine însuşi rostind acele cuvinte, înainte de a putea crede că le spusese, prea târziu ca să le regrete.
- Lumina mea, steaua mea călăuzitoare… Dragostea mea, ce crezi că era acolo ca să îţi fi putut scrie ţie? Şovăi o vreme, aşteptând din partea ei ceva, un răspuns , un gest, o reacţie care întârzia să se arate.
- Aş fi dorit, spuse ea, străduindu-se să-şi stăpânească lacrimile care începuseră în sfârşit să-i curgă pe faţă, lacrimi ţinute îndelung înăuntrul ei până atunci, să ştiu ce era aici, şi îşi puse mâna pe pieptul lui, în dreptul inimii.
- Nu, îi răspunse el. Să nu vrei asta, pentru că acolo înăuntru e mult mai rău decât ce ai văzut deja.
Ea îl privea cu o implorare mută, cu privirea unui condamnat la moarte aflat înaintea călăului şi atunci când putu vorbi din nou îl întrebă:
- Te-ai gândit vreodată la mine?
Îşi dădu seama că nu avea rost să încerce să nege.
- Ai fost cu mine în fiecare zi blestemată a vieţii mele, singurul lucru cu adevărat bun la care mă puteam gândi, chiar şi atunci când voiam mai mult să te uit.
Se ridică şi merse la fereastră, iar privirea i se intunecă dintr-o dată... Se uita pe fereastra aia spălăcită, privea în gol şi nu reuşea să recunoască peisajul. În clipa aceea a avut o revelaţie. O părăsise atâta timp… Se întoarse spre ea, făcu doi paşi şi îi ridică bărbia. Se uita-n ochii ei ca-ntr-o oglindă. Nici el nu mai era cine fusese atunci când a plecat. Îi şterse cu dosul mânecii lacrimile, se apropie şi o sărută pe frunte. Buzele-i rămaseră lipite pentru o clipă, lăsând în urma lor o pată rece. Se ridică şi înecat de gânduri mai zăbovi vreme de un pas apoi, trăgând cu mare greutate un scaun, se aşeză din nou lângă fereastră. Îşi puse mâinile pe marginea ferestrei şi capul îi căzu pe gânduri. Acolo, când era în îndepărtare, ştia ce să facă. Aici, încolţit de respiraţia ei sacadată şi de lacrimile ei seci, ar fi vrut să fugă. Ar fi făcut-o a doua oară, dar undeva, în disperarea lui, îşi promisese să nu greşească şi a doua oară. Fără să se uite la ea îi spuse:
- Îţi mai aduci aminte când eram copii? Îţi mai aduci aminte părul de la poartă? Îţi mai aduci aminte rochiţa ta albă cu flori de magnolie? Îţi mai aduci aminte când stăteai în leagăn şi-mi promiteai că nu o să mă uiţi niciodată? Am plecat din cauza mea şi… m-am întors pentru tine. Acum dacă vrei să mă izgoneşti, fă-o. Dar nu uita că singurul gând care m-a îndemnat să vin acasă ai fost tu. Acum când gândurile mele nu mai sunt ale mele şi sunt ale noastre, aş vrea să ştiu şi gândurile tale.
Ea, ridicând privirea, se aşeză pe fotoliul din colţ şi scoase o cutie de după el. Era o cutie mică, maronie, puţin mai mare decât o cutie de bomboane cu cremă de zahăr, aşa cum erau pe vremea bunicii. O strângea la piept aşa de tare ca şi cum viaţa i-ar fi depins de acea cutiuţă mică şi ochii îi licăreau ca două luminiţe-n noapte.
- Aici sunt gândurile mele, spuse ea. Aici suntem eu şi tu, aşa cum n-am fost niciodată. Aici e fericirea pe care am căutat-o, aici sunt visele mele.
O deschise şi, cu o mână tremurândă, îi întinse un teanc de hârtii îndoite şi-nnegrite de vreme. Erau legate cu o sfoară albă şi deasupra era poza lui.
- Ia-le. Priveşte ce ai lăsat în urmă. Hai, fii bărbat măcar de data asta şi cu o mişcare bruscă se apropie de el şi i le lăsă în poală. Citeşte, eu le-am citit cu cel puţin o dată mai mult decât ar fi trebuit. Citeşte-le şi tu măcar o dată.
Nu erau grele, dar greutatea ce erau în ele îl apăsa atât de tare încât simţea că totul în jurul lui se rupe şi pământul îi fugea de la picioare. Le pipăi cu mâna, le mirosi o clipă, se uită la ea apoi la teancul acela mare din faţa lui, se uită pe fereastră apoi din nou la ea şi oftă. Chiar nu ştia ce să facă. Dacă ar fi deschis scrisorile ar fi recunoscut că a plecat, dar o curiozitate îi mărunţea gândurile pentru că îşi dorea să vadă ce a pierdut.
- Ce am eu în mână? o întrebă, uitându-se la ele. Te am oare pe tine sau doar o grămadă de hârtie roasă? şi le aruncă pe jos. Eu dacă m-am întors aici, m-am întors pentru tine. Nu m-am întors pentru trecut şi n-am venit ca să-mi şterg păcatele. Eu m-am întors pentru că iubirea mea era prea mare şi lumea nu putea să o mai încapă. M-am întors s-o-mpart cu tine, ca măcar în al doişpelea ceas să simţim fericirea. Nu fug de greşeală, fug de trecut.
Rochia ei de mătase grea foşni, umplând încăperea cu un vag parfum de liliac, parfumul amintirii, iar el simţi o tristeţe ucigătoare cuprinzându-l şi îşi întoarse obrazul spre ea. Se apropie şi o îmbrăţişă.
- Ce tare îţi bate inima. Lasă-mă să te mai ţin aşa câteva clipe, doar să stăm aşa. Dacă ai şti de câte ori, noaptea, am visat la clipa când aveam să te ţin în braţe din nou… Nu ţi-aş mai da drumu niciodată.
Braţele lui o ardeau. Ar fi vrut să se poată elibera de el, să fugă undeva departe. Ar fi dat orice să nu simtă ceea ce simţea. Ar fi dorit să i-o spună, dar buzele ei nu voiau să se deschidă. Chinuită de remuşcare, fără să-şi poată da seama cine făcuse primul pas, se trezi sărutându-l şi îl simţi contopindu-se cu fiinţa ei. Îl privi cu ochii scăldaţi în lacrimi şi îi spuse:
- Fă dragoste cu mine, Claudiu.
El tresări de parcă l-ar fi lovit. O lăsă din braţe şi făcu un pas înapoi.
- Ce spui? o întrebă aproape în şoaptă. Ştii ce spui, Maria?
- Sigur că ştiu. Nu mai sunt copil. Vreau să faci dragoste cu mine.
Păşi spre el, iar el se trase încă un pas. Ea înaintă din nou şi lăsă să-i cadă rochia de mătase. El mai făcu un pas în spate, se lipi de zidul rece şi cu privirea pironită pe sânii ei albi ca laptele simţi cum se aprinde-n el dorinţa să muşte din sfârcurile rozalii pe care ea i le împingea în faţă.
- Aş vrea să fiu o mică balerină uşuratică şi lipsită de griji pentru o noapte măcar, o noapte petrecută cu tine, apoi aş putea muri.
- Nu plânge, micuţa mea, spuse el, ridicându-i rochia la loc şi mângâindu-i părul de culoarea abanosului îndelung şlefuit. Va veni şi vremea ta. Vei fi fericită, numai că nu voi fi eu acela… gândi el.

photo

Dor... Dor de mama

Îşi imagina în minte conversaţia pe care ar fi putut-o avea, cuvintele pe care i le-ar fi spus, în care se afla o parte din sufletul ei.

- Nu înţelegi, mamă? zise ea cu o voce adâncă, venită parcă din măruntaiele pământului, de acolo unde avea să se întoarcă în curând. Nu înţelegi? A trecut pe lângă mine şi nici nu m-a privit, el, care îmi spunea că mă iubeşte cum n-a mai iubit pe nimeni vreodată.

Avea în voce o legănare lentă, nepământeană, care nu era a ei ci a pietrelor şi a râurilor, a salciilor şi a cerului, o voce plină de jale, de durere…

- Ce e asta, mamă? Mă trezesc dimineaţa şi mă-ntreb ce va mai urma, ce farsă cumplită îmi pregăteşte viaţa pentru acea zi. Mă culc noaptea întrebându-mă dacă asta e ceea ce-am vrut, libertatea pe care mi-am dorit-o… acest bâlci, această agitaţie monstruoasă în care ne pierdem unii pe alţii, în care nu ne mai putem regăsi nici măcar pe noi înşine. Mi-e teamă… Îmi lipseşte liniştea, mamă. Mi-e frică, mă înţelegi? Te rog spune-mi că mă înţelegi… Mă înspăimântă gândul că povestea începe să se repete, că am uitat lecţia pe care o învăţasem o dată… Spune-mi mamă… Spune-mi ce se va întâmpla acum?

Stătea în picioare, în dreptul oglinzii, fixându-se cu privirea. Avea în înfăţişare ceva imaterial, desprins de existenţa în sine, privindu-şi propriul zbucium din care se lupta să iasă la iveală femeia din ea… Fiinţa perfectă, îmbinând într-o alcătuire haotică defecte ce se vor a fi calităţi, înălţându-se de pe tărâmul pe care fusese aruncată ca pe o plajă pustie, la răsăritul soarelui. Ura dimineţile pentru că îi fur au visele. Transpirase ca după o noapte plină de cele mai groaznice coşmaruri. Era udă. Ieşită, parcă, din oceanul lumii, dintre oameni trăind în propriile lor infernuri paralele. Goală. Oarbă. Lipsită de memorie. Ştia că întrebările ei nu fuseseră sortite răspunsurilor, că şi dacă ar fi încercat să-i vorbească nu ar fi putut-o asculta, fiind prea absorbită de schimbarea aceea care se petrecea în ea. Ar fi vrut totuşi ca mama ei să fie acolo, să râdă de adolescenţa ei târzie, să-i spună:

- Aş vrea să ştii că sunt mândră de tine. Mândră pentru că am reuşit să am o fiică mai bună decât mine, mai puternică, mai curajoasă, cu o înţelegere mai adâncă a lucrurilor, mai puţin superficială, capabilă să ducă totul mai departe, până la final. Desigur, va fi multă durere , ai simţit-o deja. Carnea simte durerea. Şi spiritul o simte. Tot ceea ce trăieşte... Se spune că ar simţi-o chiar şi plantele, forme inferioare de existenţă. Problema nu e cum să scapi de această durere, pentru că nu vei putea, ci să ajungi destul de puternică să o înduri. Tu încă nu-ţi dai seama ce lung e drumul care se deschide înaintea ta, câte lucruri ţi se vor mai întâmpla, lucruri pe care nici măcar nu ţi le poţi închipui. Dar aşa e viaţa. Şi cel mai frumos lucru din viaţă e, desigur, viaţa însăşi.

Fără să vrea merse cu gândul mai departe. Simţea durerea pentru că „trăieşte”? Dar ei, generaţia ei, nu au fost niciodată vii, nu au trăit niciodată cu adevărat. Niciodată. Atunci, fără să se mai fi gândit la nimic altceva, fără să fi rostit vreun cuvânt, s-a îndreptat spre telefon. S-a oprit în faţa lui şi a format numărul.

- Alo?

- Da, puiule...

- Când a fost ultima dată când ai înţeles ce înseamnă viaţa?

- A fost demult.

- Cu cât timp în urmă?

- Pot să-ţi spun exact. Era într-o seară de august, tatăl tău se uita la meci, eu făceam clătite şi tu... le mâncai.

Îşi zări în oglindă expresia feţei schimbându-se.

- Oh, Dumnezeule. Dumnezeule mare şi îndurător. Poate fi aşa?

- Nu-ţi face griji, vorbi mama ei încet... Acesta nu-i sfârşitul lumii, puiule. E numai începutul...