Singurătate

photo

Sunt infernal de singură. Am nevoie de cineva care să-mi poată da ceea ce îi dau eu lui: această atenţie constantă. Citesc fiecare pagină pe care o scrie, îi urmăresc lecturile, îi răspund la scrisori, îl ascult, îmi amintesc tot ce spune, scriu despre el, îi fac cadouri, îl protejez, sunt gata să renunţ în orice clipă la oricine şi orice pentru el, îi urmăresc gândurile, mă implic în planurile lui... O grijă pasionantă, maternă, intelectuală.

El. El nu poate face asta. Nimeni nu poate. Nimeni nu ştie cum. E o artă, un dar. Mă protejează, dar nu reacţionează. Reacţionează, dar nu-şi găseşte timp să citească ceea ce scriu. Nu-mi sesizează toate stările, nici nu vorbeşte despre mine. Nu scrie în mod direct despre mine, nu-mi dă numele, învăluie totul în simboluri şi metafore care în timp vor deveni nesemnificative.

Pur şi simplu primesc totul fragmentat, incomplet, insuficient, frustrant. Şi mă simt singură şi trebuie să mă întorc la jurnal ca să-mi ofer tipul de reacţie de care am nevoie. Trebuie să mă hrănesc. Primesc dragoste, dar dragostea nu e de ajuns. Oamenii nu ştiu cum să iubească...

...dar eu mă voi scutura de starea asta!!! Îmbrăcată în haina mea verde nouă-veche (o haină veche revopsită) ies repede în primăvara amară. Rătăcesc pe străzi reci, căutând cea mai bună pernă din pene pentru el. Ajung acasă şi găsesc ceea ce aştept: un bebe ciufulit de somn.

- Ce vrei la micul dejun? Ouă cu şuncă. Mă duc să îţi cumpăr ouă şi şuncă.

Şi ies în fugă şi mă întorc în fugă şi fac cafea. Iar el spune:

- De asta am nevoie, o femeie în casă. Chiar înainte de a venit tu mă trezisem. Voiam să mă culc la loc, dar eram treaz şi mă gândeam că e infernal să te trezeşti singur. Şi ai venit tu!

După micul dejun am stat în pat, sărutându-ne tandru. Era obosit după o noapte albă în care a scris ceea ce îl rugasem, nuvela Primăvară neagră. A adormit. I-am cântat să adoarmă, dar după ce a adormit am simţit o singurătate întunecată, întunecată. M-am pregătit să plec. M-a rugat să îi pun ceasul să sune la ora cinei. În timp ce mă pudram mă gândeam că eu aş fi preferat să mor decât să adorm câtă vreme era el lângă mine. Eu n-aş fi putut adormi.

Zgomotul uşii în timp ce ieşeam l-a trezit.

- Te simţi bine, urâto?

Îmi venea să plâng. M-am apropiat de pat, am îngenuncheat să-l sărut şi atunci disperarea m-a înăbuşit. Am lăsat capul în jos...

- Mă simt singură, iubitule...

Singură. Sunt singură. Sunt atât de singură încât nimeni nu o să mă poată lecui vreodată. Dar el credea că mă simţisem singură doar câteva clipe, pentru că el adormise.

Ajunsă în stradă, am plâns. Am plâns şi ieri şi plâng şi acum, în timp ce scriu. Probabil o să plâng şi mâine.

Hai să trecem peste

O seară de isterie în 317. Ziua femeii? Ha ha ha...

Am ales între a sta în mijlocul camerei şi a izbucni într-un plând isteric sau... a scrie. Simt că aş izbucni într-o criză sălbatică, distrugătoare, de revoltă oarbă, furioasă împotriva vieţii mele, împotriva dominaţiei prin tandreţe, a dominaţiei în general, a dorinţei mele de a duce o viaţă liberă, a fricii mele că nu sunt destul de puternică fizic pentru asta, a dorinţei mele de a fi cuprinsă de o furie ucigaşă. Frică de sălbăticia febrei şi a disperării mele, de excesivitatea melancoliei mele. Frică de nebunie. Atunci mă aşez în faţa laptopului meu, spunându-mi: Scrie, neisprăvito! Scrie, nebuno, exorcizează-ţi nefericirea prin scris, exorcizează-ţi fiinţa, scuipă ceea ce te îneacă, strigă obscen! Ce e revolta? O formă negativă de viaţă. Răstigneşte-ţi teama. 

Şi cea care provoacă nebunia e femeia blestemată din mine, femeia cu amantul ei, cu devotamentul ei, cu lanţurile ei. Ah, să fii liber... să fii masculin.... Să nu-ţi pese... Să treci pur şi simplu peste...

Dezechilibru. Din nou

photo

Un demon. Un demon în ea. Elis refuză să piardă. Gelozia stârneşte în el furie şi patimă. Îi face reproşuri pentru cochetărie. Îi reproşează faptul că nu l-a remarcat la conferinţă. A văzut-o plecând cu preşedintele. L-a văzut pe fostul ei iubit stând lângă ea. Îi reproşează că se joacă cu el. Că a încetat să-l mai dorească îndată ce a devenit sclavul ei. Începe să o muşte, să o mângâie sălbatic. O dezechilibrează. Se culc pe podea. Şi e nervos, nervos, speriat. Iar ea e blândă şi înţelegătoare, îl face să râdă şi îl linişteşte. Ea e atât de liniştită... Râde de-a binelea. Nu există niciun sentiment în ea. 

O înţelege complet greşit. Fiecare cuvânt pe care-l rosteşte e nepotrivit. Cu atât mai bine.

Plăcere. Lipsă de înţelegere. Furie. Gelozie. Ciocnire. Totul golit de poezie... Doar un bărbat mare, frumos, vital, cuprins de pasiune. Cochetăria din ea, asta-i tot. Totul în miniatură. Se simte cinică şi realizează că ea înfruntă realitatea, că Elis a despuiat totul de iluzie. Pentru el ea este cea mai fermecătoare şi seducătoare dintre femei. Ea explorează o lume nouă, se joacă. Rece. Nu se mai dăruieşte.  

Ea deposedează sexualitatea de importanţa ei exagerată. Esenţa ei este neatinsă.

Pentru piticul neînfricat din tine

...şi pentru că oricât de mult m-aş opune primăvara tot vine.

Mirajul copilăriei noastre

Să fii copil...

E un lucru serios. Nimic pe lume nu-i mai frumos...

Antiprimăvară

4 martie 2010

20:54

În dimineaţa asta, mă plimbam prin centru, o plimbare până la teatru. Era devreme, străzile înguste erau aproape pustii. Nu se vedeau doamne elegante, numai copii care alergau în grupuri spre poarta şcolii, coloraţi şi cu feţe somnoroase. Mă întrebam cum voi face să suport sosirea primăverii. Nu pot să mă împac cu mine însămi. Atunci plec, fără să fiu în stare să-i pun scrisoarea în cutie. Îl acuzam că nu acceptă capitularea emoţională. Mi-am dat seama, târziu ce-i drept, că, în realitate, eu fusesem cea care nu voia ca el să capituleze. Făceam tentative, adesea eşuate, de a-l părăsi, până în ziua când am reuşit dintr-un motiv care mi se părea foarte nobil ca să fie suportat de o inimă plină de iubire. Am păstrat toate scrisorile pe care nu i le-am trimis. Titlul pachetului: Despărţiri.

Nu puteam să-l numesc prieten. Nu puteam să-l numesc iubit. Fugea de orice definiţie, iar eu mă revoltam împotriva lui folosind jocuri de cuvinte şi limbaje cu o claritate stridentă. Erau momente în care diferenţele dintre noi ieşeau la suprafaţă cu înverşunare. Eu detestam muţeniile sale. El, ţipetele mele. Ar fi vrut ca totul să fie subînţeles, îngropat într-o vorbărie nebuloasă şi, de fiecare dată când îi puneam în faţă inconsistenţa limbajului său, tremura şi se posomora. Se schimba la faţă, păstrând nealterată numai culoarea chipului palid. Vorbea despre iubirea platonică, o sugera ca pe o posibilă întorsătură a unei pasiuni pe care se încăpăţâna să nu o recunoască, iar eu, vizionară şi singuratică, nu găseam altă cale decât aceea de a mă îndepărta de poarta întunecată care a găzduit ultimul nostru duel verbal. M-a umilit şi nu am vrut să mai simt o asemenea senzaţie de înfrângere, deoarece asta mă face să detest până şi aerul pe care-l respiră. Aşteptam zile întregi până să exprim o idee simplă, ca să-i arăt a nu ştiu câta oară că e diferit. 

Mă simt jignită. De aia prefer să văd cum moare felul acesta de iubire decât să-l las să vegeteze ca un omuleţ schilod care se ascunde de lume. Îi deconectez aparatul de respirat şi nu mai are oxigen.

Nu mai am iluzii. Ascult o înregistrare a lui Antonio Vivaldi. Scârţâie şi are o uşurinţă austeră.  Lasă să se zărească epoca dispărută a unui teatru locuit de domni severi, în negru, şi doamne impecabile în sobre şi ironice rochii de seară birjari care-i aşteaptă în mica piaţă din faţa intrării. Oameni plictisiţi şi extaziaţi de sunetele eterne, interpretate inconştient şi uşuratic, indiferenţi la sângele care a fost risipit în ele. 

Mă paşte anemia de primăvară, cred. Mă întreb când se va termina acest chin. E o trecere obligată, un tunel căruia nu-i zăresc capătul. Nu mă mai revolt, mă opun atât cât trebuie pentru a supravieţui public. Noroc că mai rămâne câte o colegă de cameră cu 3 felii de pâine în loc de 4, cu 2 absorbante în loc de 4, sticluţa cu acetonă e mutată în mod misterios cu 5cm mai încolo... mă mai joc şi eu niţel de-a detectivul.

O zi ciudată, ziua de astăzi, cu un soare mai puţin orbitor decât cel de ieri.

Căsuţa din vis

 

photo

Cumpărasem casa aceea pentru că era izolată. Iar păduricea apăruse ochilor mei aşa cum mi-o închipuisem în atâtea vise. Un omuleţ cu o faţă rotundă şi mustăţi căzute, cum numai francezilor le-ar putea fi îngăduit să poarte cu indiferenţă, gesticula cu mâini grase şi transpirate ca să mă convingă să cumpăr căsuţa dărăpânată. Era o fermă care avea volume ample, aşezată cu suavitate pe iarbă, scobitura întunecată şi neliniştitoare a fânăriei, plante căţărătoare care îi ascundeau zidurile crăpate care aveau nevoie de îngrijiri... Nu s-a obosit prea mult. O cumpăr, i-am spus, mirosul de iarbă şi lavandă este irezistibil. Romantismul  meu încăpăţânat a fost norocul lui.

Nu avusesem nicio îndoială. I-am telefonat imediat anunţându-l că am găsit-o. A venit cu primul tren. Voia să fie sigur că nu mă poticnisem într-una din alegerile mele nechibzuite şi pripite. L-a convins chipul meu fericit.

Pinii maritimi presăraţi peste tot, susţinuţi cu greutate de rădăcini mari, contrastau cu grâul copt şi tufele de lavandă crescute de jur împrejur. Un amestec de sentimente care oscilau între violenţă şi blândeţe, seduse de nevoia de armonie şi aprinse de frenezia contrastelor. În câţiva ani, am scos din acest spaţiu o grădină de o cuminţenie firească, fără să aibe pretenţia că e solemnă. Lipsită de ostentaţie. Este primitoare şi îmi place s-o am bine îngrijită...

Acum îi simt lipsa. Totul mi se pare lipsit de viaţă. El era stropul de culoare din grădina mea. Lumea zice că e din cauza iernii, dar zăpada de săptămâna trecută s-a topit aproape complet, au mai rămas câteva semne sub smocurile de iarbă care apar neregulat pe pământ, înălbite de roua rece şi misterioasă. Culorile sunt fragede, dar nu iarna le-a făcut palide. Iarna aici e blândă şi liniştitoare.

...era o casă pe care timpul o sfârtecase, dar în ziua în care am văzut-o prima oară, ochii meu au străbătut grădina, curăţind-o de buruieni şi de plante, cu o frumuseţe inutilă şi sălbatică. Mi-a trebuit puţin ca să mi-o închipui aşa cum o vezi acum. Cu fiecare zi se transforma, ca o maree lentă şi regulată, ritmată de dorinţa mea...

Ştii ce mi-ar plăcea? Mi-ar plăcea să îl urmez într-o zi de sfârşit de iunie, când parfumul lavandei pătrunde în nări, se insinuează în piele, invadează camerele... La sfârşitul verii o culeg şi închid grăunţele violete în săculeţe de pânză. Omoară moliile din pricina intensităţii aromei. Să mori în mijlocul lavandei e o idee, nu crezi?

Trebuie să adaug în testamentul meu că doresc să mi se pună pe mormânt legături de lavandă proaspete. O pedeapsă pentru fiii şi nepoţii care vor revendica şi casa asta...

Nu am ştiut niciodată ce înseamnă să trăieşti un vis... Pentru că visele sunt efemere şi uneori imposibile.  Aşa că mă întreb: cum ajung visele să se sfârşească?