Mi-e târziu

Mi-e târziu să cred în glasul tău, în lumea ta şi-n privirea ta...

Sufletul cere morfină

"Nu ştiu ce se-ntâmplă încă, o mare parte din mine începe să plângă. Sufletul cere morfină, vreau înapoi. Vă rog duceţi-mă înapoi..."

Amintirile

Toată viaţa ei a luptat pentru amintiri. Să nu-i scape nimic, să reţină timpul, să-l îmblânzească în cursa lui şi să-i dedice ritualurile sacre ale memoriei. Să împletească ghirlande de detalii fără însemnătate, de evenimente anodine, reacţii inutile pentru a regăsi mai târziu, în clipa cea mai neaşteptată, căldura unui glas, culoarea unei seri, o mângâiere sau rana unei despărţiri.

De când era mică îi plăcea să-şi facă ierbare sau planşe cu aripi de fluturi. Îi plăcea să păstreze, să reţină fiinţele întâlnite în drumul ei, ca să şi le poată aminti mai târziu. Când a învăţat să scrie, a umplut cu o caligrafie frumoasă pagini întregi a tot felul de caiete cu coperţile pânzate şi înfrumuseţate cu desene fade şi naive. În ele înscria micile ei gânduri, recopia poezii şi maxime, punând şi data. Teancuri de oracole cu filele îngălbenite, cu colţurile tocite de atâta scris, scris şi recitit... Anumite pagini aveau pe ele desene foarte fine în creion, buchete de flori, coşuri legate cu funde, capete de copii. Mâini diferite contribuiseră la trasarea acestor mici decoraţiunim datate şi semnate. „Amintire de la Antonica” sau „În această frumoasă zi de vară, prietena ta Alexandra”. Fraze în engleză sau franceză, după prietene, după ani... o scriere gotică misterioasă. Pe alocuri paginile se îngroşau cu flori uscate, altădată lipite şi din care mai rămâneau bucăţi adunate la mijlocul caietului sau alteori zburau ca o pulbere dacă obiectul fragil nu era mânuit cu delicateţe. Păstra aceste sfinte relicve aşa cum păstra buletine de note, diplome, scrisori, bileţele, ceasul tatălui ei, fotografii ale fostelor iubiri, tot ce o lega de trecutul drag al copilăriei şi adolescenţei. Era liniştitor să se regăsească în acest muzeu de obiecte prăfuite în care vedea sensul continuităţii unor emoţii, justificarea unui destin.

Amintirile din copilărie erau acelea la care ţinea cel mai mult, ca şi cum fetiţa din `94, copil al Revoluţiei, ar fi deţinut sub claia de bucle castanii şi în fundul ochilor căprui toate secretele femeii de mai târziu. Orăşelul acela mic era paradisul ei pierdut, pământul nostalgic în care erau înfipte rădăcinile pe care şi le-a tăiat într-o zi pentru a-şi urma destinul.

Vârsta, se spune, atunci când ajunge la hotarele tremurătoare ale bătrâneţii, perturbează mecanismele memoriei şi o face mai selectivă: imaginile îndepărtate revin cu mare claritate, în timp ce trecutul apropiat are tendinţa să se estompeze în această zonă tulbure care deseori succede vârstei mature şi să se introducă într-o vârstă căreia îi spunem avansată tocmai pentru că nu avansează. 

Dintre toate persoanele care i-au jalonat viaţa, devenite tot atâţia eroi ai aventurii ei personale, omuleţul cu ochii verzi-albăstrui şi voce fermecătoare era cel mai îndrăgit. Pentru acest  Mic Prinţ dintr-o ţară îndepărtată îşi regăsi ea gustul pentru caietele cu paginile în pătrăţele şi coperţile legate-n pânză. Alese unul cu coperta mov şi  se avântă în reconstituirea, din frânturi, a unor amintiri din copilărie. Scris haotic, bizar, plin de goluri, de valuri, de opriri în mijlocul unui cuvânt, de suspine şi lamentaţii pentru neîndemânarea ei. Mâna dreaptă pe care o obişnuise să ţină creionul când avea vreo 4 anişori nu asculta întotdeauna de valul de amintiri care-i reveneau în memorie. Între paginile nu prea numeroase, căci în curând n-a mai putut scrie deloc, trăind într-o ameţeală care făcea să-i danseze totul în faţa ochilor, am regăsit, printre rânduri, fetiţa despre care îmi vorbise atât... fetiţa care n-a mai mers la şcoală.

photo

Număr zilele

Ele se înşiră, una după alta, mereu aceleaşi zile de toamnă, deosebindu-se între ele  doar prin cele câteva minute în plus cu care se luminează dimineaţa şi se întunecă seara. Ne îndreptăm către iarnă, un anotimp face loc altui anotimp, înaintăm şi totul continuă. În curând zăpada va albi şi mai mult orizontul deja alb, deja umedm către care ne îndreptăm împreună, tu pasager al somnului şi eu invitata discretă a călătoriei tale.

Mă scol dimineaţa ca să aştept seara. Cobor nişte scări, urc altele, merg de-a lungul coridoarelor, întâlnesc oameni, schimb câteva vorbe, merg prin oraş, traversez străzi, privesc ceasul, cerul sau trecătorii, dar nu trăiesc decât pentru această clipa a înserării în care vin să te regăsesc în trenul tău fantomă. În spatele geamului straniului nostru vagon, defilează zgomote îndepărtate, clipesc luminile oraşului pe care nu l-am sfârşit încă de străbătut. Puţin îmi pasă unde mă duci, eu te urmez, îţi iau mâna şi închid ochii. Viteza ta e mereu aceeaşi, traiectoria ta pare trasată. Anotimpuri se vor înlănţui altor anotimpuri şi tu vei fi mereu acolo...

photo

Aşteptarea

Am întâlnit-o într-o zi, întâmplător, în sala pustie a unui muzeu şi am recunoscut-o imediat. N-am fost surprinsă. Era acolo, nemişcată în decorul întunecat, părând că mă aşteaptă de ani de zile. M-am apropiat. Încetul cu încetul pereţii albi din jurul nostru pieriră şi am văzut-o sub lumina slabă a lampadarului ce se afla alături de ea. 

Pe jos, un covor grosolan. Ar putea să fie tocit, şi să se vadă urzeala şi ciucurii murdari pe margini; ar putea să fie smălţat cu flori al căror contur a dispărut cu timpul. Dar ce importanţă mai are ţesătura, gradul de murdărie sau de degradare? El n-ar vârstă, iar culorile spălăcite se pierd într-o nuanţă nedefinită, aceea a prafului şi a vechimii. Gri-mov, violet, verzui, o culoare cu un iz care se regăseşte în toate casele în care trăiesc bătrâni şi în care nimic nu s-a mişcat de zeci de ani. Pe covor, un taburet pe care atârnă petice vechi, mai încolo un coşuleţ de lucru din pai din care ies mulineuri încâlcite. Pe o măsuţă acoperită cu un şerveţel şifonat din dantelă, o casetă ovală din mental argintat cu capacul din email sau poate din marmură, care nu se ştie ce ascundea. Bomboane lipite, maci sau violete uscate, drajeuri de la vreun botez de demult sau poate agrafe de păr  ruginite? În spatele cutiei, şapte rame de diferite mărimi, unele aurite, altele înnegrite, ciobite. În ele licăresc slab, pătate şi pe jumătate şterse, fotografii de familie. O pereche surâzătoare, un militar cu o înfăţişare plăcută, un copilaş fericit, nişte copii anemici lângă un boschet de flori, o bătrână şi demnă mamă de familie. În faţa fotografiilor, nişte ochelari delicaţi cu ramă metalică. 

Sub lumina incertă a lampadarului cu abajurul cu ciucuri lungi şi murdari, împodobiţi cândva cu mărgele de sticlă, acum fără ele şi pe alocuri tociţi, în intimitatea rece a acestei lumini artificiale, fără fereastră, ea stă într-un fotoliu greoi din lemn maro. Forma unei femei, imaginea unei vieţi care se sfârşeşte.

Dintr-o rochie de lustrină cu crenguţe verzi şi floricele violet, ies patru membre rigide şi albe; sunt oase, dar nu ale unui schelet omenesc, ci oseminte grosolane de animale sau poate chiar crengi uscate, albite, pe care marea le aruncă iarna pe ţărm. Cele care închipuie picioarele sunt băgate în nişte ghete negre grosolane şi cu şireturi, care par deformate de vreo infirmitate veche. Mâinile au o formă mai reală, par nişte mănuşi de ipsos ale unui reumatic. O mână se încleştează pe braţul fotoliului, lângă baston. Cealaltă ţine strâns o pisică mare, cenuşie, culcată pe o burtă oribilă. Ochii pisicii sunt groaznici, plini de pizmă şi necruţători, ca şi cum ar absorbi toată puterea urii şi a duşmăniei adunate de-a lungul unei vieţi de regrete.

Capul femeii este un borcan înalt, înclinat, aşa încât fundul lui să-i reprezinte faţa: chipul blând al unei femei tinere încadrat într-un medalion cu marginile aurite minuţios lucrate. Privit din profil, ochii de sticlă ce se fixează asupra lumii sunt înfundaţi în orbitele unui craniu ciopârţit, care ar putea fi de iepure sau de oaie. Umerii şi pieptul dispar sub o încăpăstruire bizară de borcane şi nu poţi să înţelegi imediat rostul acestei găteli ciudate. Apropiindu-te mai mult, îţi dai seama că-şi poartă de fapt, în jurul gâtului, viaţa ei, ca şi cum craniul ei transparent s-ar fi golit de memorie. Sunt amintirile agăţate de ea, în acest monstruos colier de borcănaşe legate unul de altul cu lănţişoare. În interiorul lor, reprezentaţii de suete ale bucuriilor şi tristeţilor trăite, aceste amintiri aureolate, de timp şi uitare, care fac preţul unei vieţi şi care, atunci când această viaţă se stinge, nu mai reprezintă pentru cei ce le moştenesc, decât obiecte moarte. Medalii, cruciuliţe, şuviţe de păr, amulete, pene de păsări, statuete, pietricele, insecte sau flori uscate se lipesc de bătrâneţea ei ca nişte scumpe comori; le-a înlănţuit din grija de a nu le pierde. Capul se goleşte, îşi pierde memorie, dar imaginile rămân, acolo sub sticlă. Şi totul încremeneşte.

Pentru a încheia tabloul acestui sfârşit de viaţă, ca fundal unic, în spatele fotoliului, cam la jumătatea înălţimii sale, un perete din acaju lăcuit, având deasupra o tăblie capitonată cu creton înflorat, îngălbenit, în centrul căruia tronează într-o ramă ovală, în mărime naturală, portretul bărbatului, al soţului, al scumpului dispărut, medaliat, mustăcios. Şi ea aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă...

Se numeşte The Wait.

(lucrare de E. Kienholz, Colecţia Muzeului de Artă Americană Whitney 1964/1965, New York)

Dor

 

 Îmi lipseşte parfumul de scorţişoară...

photo

Ţi s-au aprins călcâiele?

De ce taci?

photo

Când se statorniceşte tăcerea într-o casă e greu să o mai scoţi de acolo. Şi cu cât un lucru e mai important cu atât mai mult simţi nevoia să nu vorbeşti despre el. Parcă ar fi vorba de o materie coagulată, din ce în ce mai compactă şi mai masivă. Viaţa continuă sub ea numai că nu se mai aude... e cuprinsă de o tăcere care pare că sporeşte mereu, iar tăcerea nu e făcută din altceva decât din cuvinte nerostite.

Poate de aceea se ascultă muzică... Este nevoie de ceva care să exprime tăcerea asta, să redea toată tristeţea pe care o conţine şi să o facă să cânte. Ceva care să nu se folosească de cuvinte, întotdeauna prea exacte pentru a nu fi crude, ci doar de muzică. Pentru că muzica nu este indiscretă şi, chiar atunci când se tânguie, nu spune de ce. Este nevoie de o muzică anume, lentă, plină de lungi reticenţe şi, totuşi, veridică, aderând la tăcere şi reuşind să pătrundă cumva în ea...