Dacă m-ai vedea/ cum stau şi nu respir,/ uscat şi imobil,/ umbra mea ar fi cadoul de o zi,/ la ghemul fără fir ţesut din inutil.// Dar, deodată, am fumat un nor... /Şi, de-atuncea, mă prefac că zbor...
Senzaţia nu mi-e deloc stranie, captivă în inutil am fost vreme îndelungată. În nenumărate zile m-am plimbat singură prin Cluj, vizitând catedrala şi alte clădiri destinate celebrării cultelor creştine, petrecând ceasuri întregi pe câte o bancă din umbra copacilor Parcului Central. Am pierdut o după-amiază întreagă în Casa Mauksch–Hintz privind în gol o inscripţie cu majuscule, încadrată de un chenar cu linii curbe, alcătuit din rocaille-uri. M-am refugiat sub bolta semicilindrică a clădirii, boltă cu penetraţii de factură barocă, decorată cu medalioane ovale oarbe şi ghirlande de flori. Îmi plăcea să mă dizolv în timp pe treptele bibliotecii şi soarele să îmi alinte gândurile.
S-au scurs ore întregi urmărind trenurile care intrau şi ieşeau din gară în speranţa că... imposibilul se va întâmpla. Într-o după-amiază ploioasă m-am aşezat la o masă din cafeneaua gării, am cerut o cafea şi am început să butonez telefonul. E ciudat cum în anumite împrejurări omul este obligat să facă totul pentru a da impresia că este în stare normală, mai ales atunci când această stare nu-l interesează câtuşi de puţin şi în special atunci când este preocupat de un gând nemărturisit. Într-o cafenea din centru, de exemplu, nu aş fi putut zăbovi atât, fără să atrag atenţia personalului asupra mea, dar aici, în cafeneaua gării, toţi erau convinşi că aştept sosirea unui tren. Oamenii aşteaptă de multe ori ceasuri întregi sosirea câte unui tren, dar ca să-ţi limpezeşti gândurile, nu e nevoie să stai atât. Şi cu toate acestea aşteptam tocmai din motivul ăsta.
Aşteptam revelaţia care m-a lovit azi-noapte, când îmi trăiam viaţa la 40 de grade în faţa frigiderului, şi pe care am trăit-o azi-dimineaţă, simplu şi pur în faţa Messengerului. N-aş putea să o descriu mai bine decât melodia următoare.
