„Ce puţin mai este până pleci la drum... Mai lăsă-mi-te-o zi...”
Ştia ce o aşteaptă şi simţea fiori reci pe şira spinării numai când se gândea la acele lungi şi istovitoare clipe de singurătate. 3 zile. 3 zile atât de lungi... 3 zile în care vechi îndoieli şi incertitudini şi-ar putea face reapariţia. 3 zile pline de frământări... L-ar fi implorat să nu plece, să mai rămână o zi... dar nu voia să se facă de râs. L-ar fi rugat să o ia cu el, să simtă amândoi nisipul fierbinte, să privească marea învolburată şi să asculte fără voia lor manele în ceas târziu de noapte... dar nu a îndrăznit. Acum îi pare atât de rău.
Era aproape dimineaţă când el s-a ridicat să plece. O auroră timpurie deasupra oraşului tăcut, o lumină firavă ca o nouă speranţă. Au dat la o parte draperiile şi au privit-o împreună. Ea acolo şi el dincolo. Împreună, dar separaţi. Au mai privit un timp la pozele din albumul acela atât de drag lui. I-a plăcut. Ar fi vrut să oprească timpul în loc. Probabil că el i-a spus cuvinte de dragoste, fiindcă fără îndoială că şi dacă ar fi ştiut lucrurile acelea pe care ea nu i le spusese, care plutiseră nespuse între ei, în încăperea aceea mare şi tăcută, în toată seara şi apoi noaptea aceea, chiar dacă ar fi ştiut el tot nu ar fi putut-o iubi mai mult. Nu exista dragoste mai mare cu care să o poată iubi, el care crezuse că inima lui era îngheţată pentru totdeauna. Probabil că i-a spus cuvinte de dragoste, probabil că a încercat să o liniştească, să îi promită că totul va fi bine, dar cine să audă? Ea ştia ca nu va fi aşa. Ştia în adâncul ei ce primejdie le dă târcoale iubirii lor atât de vulnerabile.
Înainte de a-şi lua rămas bun, ea l-a întrebat, ca şi când abia atunci şi-ar fi adus aminte: Vrei să mă însoţeşti la o cununie?
- Ce cununie?
- A unui prieten. A unui prieten foarte bun pe care încă nu îl cunoşti.
- Ţii la mine, pitico? o întrebă el încet, pentru prima dată cu voce şovăitoare şi atunci ea avu impresia că va începe să plângă şi ar fi vrut să poată să se întoarcă şi el să fi fost acolo şi să-l cuprindă în braţe.
- M-ai mai întrebat doar, zise. Ţin la tine mai mult decât la propria mea viaţă. Dar asta nu schimbă nimic din cele ce trebuie să se întâmple... Ai vrea să fii îngerul meu păzitor mai departe? Să mă mângâi ca pe un copil întristat şi să nu mă laşi să fac vreo prostie? Să nu mă laşi să renunţ, da? Sunt slabă şi cedez uşor. Nu rezist mult. Ştiu asta. Sunt conştientă, dragostea mea. Dar te rog pe tine să fii acolo, să încerci să mă înţelegi şi să nu uiţi niciodată cât de mult te iubesc. Să nu uiţi, da? Te rog... Eşti vital pentru mine.
- Da, răspunse el nedumerit. Sigur, adăugă, fără să înţeleagă.
Şi ea ar fi vrut să-şi ascundă obrazul la pieptul lui, să îi simtă bătăile puternice, rare şi regulate ale inimii şi răsuflarea lui liniştită, ca şi cum ar fi încercat să se convingă de viaţa aceea pentru care se rugase de atâtea ori, că exista, că se afla alături de ea, aproape, chiar dacă doar la telefon, dar măcar pentru încă o vreme...
Rămăsese până târziu în noapte aceea în dormitorul slab luminat, singură cu demonii ei. Încerca din răsputeri să nu se gândească la ce avea să fie, dar nu reuşea. Zăreşte într-un colţ un jurnal vechi, prăfuit. Era jurnalul lui. Îl răsfoieşte şi îi soarbe fiecare cuvânt, fiecare amintire. În unele se regăseşte, în altele ar fi vrut să se regăsească, dar ştia ca nu despre ea e vorba. Îşi aduce aminte că mai există o ea... Pentru câteva zile fantasmagorice uitase acest detaliu. O altă ea. O ea ce a fost acolo înaintea ei şi care, încă, nu plecase. Poate nici nu intenţiona să plece. O altă ea pe care nu ar fi fost corect sa o dea afară. În fond, e vorba despre un alt suflet, nu? Vede pe noptieră albumul cu fotografii. Îl ia. Îl deschide şi... rămâne şocată. Ce frumoasă era. Ştia de mult timp de existenţa ei, dar... Nu şi-a imaginat-o niciodată aşa, atât de inocentă. Întotdeauna s-a gândit la ea ca la o „tipă plinuţă, fardată strident, cu părul prins în coadă, purtând o rochie roşie scurtă şi mulată, cu cizme de lac negre şi înalte”, dar nu era deloc aşa. De fapt, avea un zâmbet fermecător şi emana atâta bunătate în jurul ei şi...
Era aproape dimineaţă când el s-a ridicat să plece. O auroră timpurie deasupra oraşului tăcut, o lumină firavă ca o nouă speranţă. Au dat la o parte draperiile şi au privit-o împreună. Ea acolo şi el dincolo. Împreună, dar separaţi. Au mai privit un timp la pozele din albumul acela atât de drag lui. I-a plăcut. Ar fi vrut să oprească timpul în loc. Probabil că el i-a spus cuvinte de dragoste, fiindcă fără îndoială că şi dacă ar fi ştiut lucrurile acelea pe care ea nu i le spusese, care plutiseră nespuse între ei, în încăperea aceea mare şi tăcută, în toată seara şi apoi noaptea aceea, chiar dacă ar fi ştiut el tot nu ar fi putut-o iubi mai mult. Nu exista dragoste mai mare cu care să o poată iubi, el care crezuse că inima lui era îngheţată pentru totdeauna. Probabil că i-a spus cuvinte de dragoste, probabil că a încercat să o liniştească, să îi promită că totul va fi bine, dar cine să audă? Ea ştia ca nu va fi aşa. Ştia în adâncul ei ce primejdie le dă târcoale iubirii lor atât de vulnerabile.
Înainte de a-şi lua rămas bun, ea l-a întrebat, ca şi când abia atunci şi-ar fi adus aminte: Vrei să mă însoţeşti la o cununie?
- Ce cununie?
- A unui prieten. A unui prieten foarte bun pe care încă nu îl cunoşti.
- Ţii la mine, pitico? o întrebă el încet, pentru prima dată cu voce şovăitoare şi atunci ea avu impresia că va începe să plângă şi ar fi vrut să poată să se întoarcă şi el să fi fost acolo şi să-l cuprindă în braţe.
- M-ai mai întrebat doar, zise. Ţin la tine mai mult decât la propria mea viaţă. Dar asta nu schimbă nimic din cele ce trebuie să se întâmple... Ai vrea să fii îngerul meu păzitor mai departe? Să mă mângâi ca pe un copil întristat şi să nu mă laşi să fac vreo prostie? Să nu mă laşi să renunţ, da? Sunt slabă şi cedez uşor. Nu rezist mult. Ştiu asta. Sunt conştientă, dragostea mea. Dar te rog pe tine să fii acolo, să încerci să mă înţelegi şi să nu uiţi niciodată cât de mult te iubesc. Să nu uiţi, da? Te rog... Eşti vital pentru mine.
- Da, răspunse el nedumerit. Sigur, adăugă, fără să înţeleagă.
Şi ea ar fi vrut să-şi ascundă obrazul la pieptul lui, să îi simtă bătăile puternice, rare şi regulate ale inimii şi răsuflarea lui liniştită, ca şi cum ar fi încercat să se convingă de viaţa aceea pentru care se rugase de atâtea ori, că exista, că se afla alături de ea, aproape, chiar dacă doar la telefon, dar măcar pentru încă o vreme...
Rămăsese până târziu în noapte aceea în dormitorul slab luminat, singură cu demonii ei. Încerca din răsputeri să nu se gândească la ce avea să fie, dar nu reuşea. Zăreşte într-un colţ un jurnal vechi, prăfuit. Era jurnalul lui. Îl răsfoieşte şi îi soarbe fiecare cuvânt, fiecare amintire. În unele se regăseşte, în altele ar fi vrut să se regăsească, dar ştia ca nu despre ea e vorba. Îşi aduce aminte că mai există o ea... Pentru câteva zile fantasmagorice uitase acest detaliu. O altă ea. O ea ce a fost acolo înaintea ei şi care, încă, nu plecase. Poate nici nu intenţiona să plece. O altă ea pe care nu ar fi fost corect sa o dea afară. În fond, e vorba despre un alt suflet, nu? Vede pe noptieră albumul cu fotografii. Îl ia. Îl deschide şi... rămâne şocată. Ce frumoasă era. Ştia de mult timp de existenţa ei, dar... Nu şi-a imaginat-o niciodată aşa, atât de inocentă. Întotdeauna s-a gândit la ea ca la o „tipă plinuţă, fardată strident, cu părul prins în coadă, purtând o rochie roşie scurtă şi mulată, cu cizme de lac negre şi înalte”, dar nu era deloc aşa. De fapt, avea un zâmbet fermecător şi emana atâta bunătate în jurul ei şi...
Merită să îţi clădeşti fericirea pe nefericirea altuia?
1 comments:
Nu, nu merită. Am aflat, dar am aflat asta mai târziu.
Trimiteți un comentariu