Cu gândul la el

Dragul meu,

Un rând în grabă îţi scriu, să-ţi spun că te iubesc azi mai mult decât oricând, că niciodată nu văd ceva frumos fără să mă gândesc la tine, că nu simt savoarea fericirii decât cu gândul la tine, că soarele nu poate străluci fără tine, iar păsările nu pot cânta triluri, florilor le lipsesc frumuseţea şi parfumul. Totul este o risipă lipsită de sens. Te iubesc, dragul meu... mi-ai îndeplinit ambiţia, mi-ai realizat speranţele, mi-ai transformat toate visele în realitate. Mă plimb printre rândurile scrisorii mele, iar în toate gândurile acestea aşternute eşti tu. Ştiu că eşti mereu cu mine, îţi simt atingerea uneori, în liniştea sfârşitului de zi. Azi-noapte, încă o dată, nu m-ai lăsat să dorm. Înainte să mă culc m-am dat la o parte, ţi-am făcut loc şi am încercat să-mi imaginez că eşti cu mine şi că ne ţinem în braţe strâns.
Voi fi întotdeauna lângă tine, în cele mai fericite zile şi în cele mai întunecate nopţi... mereu, mereu. Şi dacă va fi o briză uşoară peste obrazul tău, aceasta va fi respiraţia mea. Asta ca să ştii, că tot ce simt pentru tine n-ar putea dispărea vreodată. Te iubesc şi îmi este dor de tine, oricât ai fi de aproape, din toată inima.
Asta ca să ştii.

Cu gândul la ea

Iubita mea,

E aproape ora de culcare, dar nu am putut să mă retrag fără să-ţi spun „Te iubesc”. Te iubesc până când dorinţa de tine, durerea din inimă şi singurătatea ameninţă să mă cuprindă complet. Chiar şi în ciuda oamenilor din jurul meu, singurătatea aceea este mereu acolo, pentru că doar tu contezi. Te caut în cea mai amorţită încremenire sau când ploaia cade cu zgomot pe acoperişul tău sau când zăpada străluceşte pe geamurile tale şi tu zaci între somn şi trezire. M-am gândit la tine în serile de iarnă. M-am gândit la tine în serile de primăvară. M-am gândit la tine în serile de vară. Mă gândesc la tine în serile de toamnă. Îmi doresc atât de mult să te strâng în braţe şi să-ţi simt trupul apăsat din ce în ce mai aproape cu fiecare respiraţie. O, draga mea, o să înnebunesc dacă nu te văd, pentru că dorinţa aproape că explodează în mine. Vreau să te sărut şi să-ţi simt buzele fierbinţi lipite de ale mele în timp ce corpurile noastre devin unul. În noaptea asta tu nu vei fi să te mângâi, nu vor fi sânii tăi obraznici să te ridice spre sărutările mele, nu va fi mirosul părului tău... de fapt, nu va fi nimic. Inima ta va fi cu mine, dar somnul îmi va fi atât de gol. Te rog, vreau atât de mult să fiu soţul tău, nu doar cel căruia i se rupe inima să fie cu tine.

...te vreau. „Vreau” este un cuvânt atât de mic şi tu ştii tot ce înseamnă el pentru noi.

photo

Se face tot mai târziu

Când se trezea, în fiecare dimineaţă, îl căuta din priviri şi avea senzaţia că lipseşte jumătate din ea şi chiar aşa era. Se întreba unde ar putea fi de douăzeci de ori pe zi. Avea nevoie de dragostea lui ca un reper al existenţei ei. Când mergea la culcare nu uita să-i păstreze loc, se lipea cât mai mult de perete şi lăsa goală cea mai mare parte a patului. Era întotdeauna conştientă de prezenţa lui, prezenţă care nu o părăsea niciodată.

...dar în seara aia realizase că poate nu va fi acolo pentru mult timp. Cât de puternică e iluzia şi cât de tare doare când se destramă. Îşi ţinea braţele în jurul corpului, de parcă i-ar fi fost frig. Se privea în oglindă, dar nu reuşea să distingă nimic. Părul îi era în dezordine, iar bărbia îi tremura. Arăta ca unul care a pierdut trenul, după ce a pierdut autobuzul, după ce i s-a furat maşina. A stins lumina şi a închis uşa, rezemându-se cu spatele de ea, şi a alunecat încet până a atins podeaua.

În momentul acela a dispărut în ea, concentrându-se asupra unui singur lucru. Gândurile i se plimbau pline de el. Figura lui şi senzaţia „se face tot mai târziu” i-au dus simţurile într-o anxietate totală. Sufletul ei tânjea şi nu mai cunoştea odihna. Totul părea să se dizolve în jurul ei cu o viteză ameţitoare. Timp de un minut şi-a apăsat o pernă pe faţă şi a ţipat. Îşi pierduse orice simţ, nu mai era decât doi ochi care se holbau la o fotografie. În jurul ei s-a făcut întuneric, iar ea căzuse în acel întuneric cald şi moale.

Când s-a trezit era calmă, ştiind că nimic nu le va toci dragostea şi nimeni nu le va strica viaţa. Realiza că aveau o viaţă profundă împreună, spre deosebire de toţi ceilalţi oameni de pe pământ, pe care nu le-o puteau arăta, explica sau împărtăşi. Trăind acolo departe era al ei, trăind dincolo departe era a lui. Dragostea nu e făcută doar din trupuri, adâncul inimii este locul unde suntem una.

După un 20, un 21 şi un 26 pe nedrept, apare un nu contează, eu tot te iubesc!

Lady, I'm your knight in shining armor and I love you

You have made me what I am and I am yours

My love, there's so many ways I want to say I love you

Let me hold you in my arms forever more

You have gone and made me such a fool

I'm so lost in your love

And oh, we belong together

Won't you believe in my song?

Lady, for so many years I thought I'd never find you

You have come into my life and made me whole

Forever let me wake to see you each and every morning

Let me hear you whisper softly in my ear

In my eyes I see no one else but you

There's no other love like our love

And yes, oh yes, I'll always want you near me

I've waited for you for so long

Lady, your love's the only love I need

And beside me is where I want you to be

'Cause, my love, there's somethin' I want you to know

You're the love of my life, you're my lady!

9 luni, 1 săptămână şi 5 zile

Te port în gând, nu uita

Dragă Jurnalule,

Tu, mai mult ca oricine, ştii cât de mult urăsc dimineţile. Ieri am ajuns, cu paşii mei nocturni, la micuţa cafenea de altădată. Şi am găsit-o la fel ca atunci. Atunci când ea apăruse în balconul de deasupra... Oare îşi mai aminteşte? Sunt sigur, îşi aminteşte ca şi mine, numai că din alt punct de vedere, pentru că eu o priveam de jos, iar ea mă privea de sus. Vrem să înfrumuseţăm amintirile? Sau să le falsificăm? De asta există memoria. Oare sunt confuz? Ei bine, sunt confuz. Dar tu, dragul meu Jurnal, ştii că totul e confuz. Eu încerc doar să aşez această confuzie într-o ordine mai mult sau mai puţin plauzibilă. Iar plauzibilitatea presupune falsitate, fie ea şi involuntară.
Stând în cafenea, bând suc de portocale, visam la lumi posibile, lumi îndepărtate pe care le presupuneam dincolo de oceanul vieţii, pe un ţărm îndepărtat la care nu voi acosta niciodată. Dar iată, în schimb, în clipa în care mă gândeam la toate astea, dragul si unicul meu prieten, s-a întâmplat un miracol nefericit. Unul din acelea pe care viaţa ni le rezervă ca noi să intuim ceva din ceea ce a fost, din ce ar putea fi şi din ceea ce ar fi putut să fie. O sugestie pe care e nevoie s-o culegem din zbor...
M-am gândit că „de la musique avant toute le chose”. Şi am repetat sintagma cu voce tare şi... Ştii, nu poţi rosti nepedepsit anumite cuvinte, pentru că ele înseamnă lucruri.
Da, e adevărat, nimeni nu va putea să ne răpească ceea ce am trăit, mai ales dacă vom căuta interstiţiile. Dar mă întreb, de ce nu le-am căutat niciodată? Aş vrea să îi pot da întâlnire într-o altă cafenea, care să nu fie cea greşită, unde ne-am aşteptat unul pe altul în zadar. Dar nu ştiu unde se află. Poate într-o altă viaţă, care cu siguranţă nu va fi a noastră. Jocurile de-a existenţa, cum ştim, sunt interzise tocmai de ceea ce, trebuind să existe, a şi trecut... Este acel minuscul, hilar şi, totuşi, de netrecut, „acum e momentul!” pe care ni-l impune viaţa.
Dar eu încă o port cu mine în gând. Pentru totdeauna.

Azi

Cineva vorbeşte mult... Ai ceva de zis?
Vorbeşte mai tare că nu te aud.

Paying for the things I never said...

'Cause it's all that I've known
True love is a fairy tale
I'm damaged, so how would I know

I'm scared and I'm alone
I'm ashamed
And I need for you to know

I didn't say all the things that I wanted to say
And you can't take back what you've taken away
'Cause I feel you, I feel you near me

I didn't say all the things that I wanted to say
And you can't take back what you've taken away
'Cause I feel you, I feel you near me

Healing comes so painfully
And it chills to the bone
Will anyone get close to me?
I'm damaged, as I'm sure you know

There's mending for my soul
An ending to this fear
Forgiveness for a man who was stronger
I was just a little gïrl, but I can't go back

I must go on... I must go on...

photo

Inevitabil

Dragul meu Jurnal,

Prietenul meu de nădejde, vine o clipă în care înţelegi că iluzia perpetuă zilelor sau muzica lor a ajuns la capăt. Dacă era iluzie e ca atunci când, în zori, contururile realului, din estompate cum erau, sunt învăluite de lumina care creşte şi devin clare, tăioase ca o lamă, neiertătoare. Dacă era muzică, e ca şi cum notele unei orchestre, după mişcarea lor înaltă, apoteotică, devin solemne şi s-ar stinge încetul cu încetul… luminile se sting şi concertul s-a terminat.
Astăzi am văzut că pe cer se aprinsese o lumină portocalie care nu aparţine meleagurilor noastre, chiar dacă s-ar potrivi cu acest septembrie obosit. Era o lumină aproape schimbătoare, de un portocaliu bătând în violet şi indigo, ca în unele oraşe de apă şi de marmură… Am ieşit să mă plimb şi n-am mers prea departe. M-am oprit şi mă gândeam. Mi-am lăsat gândurile să plutească în voie şi ele curgeau… Curgeau spre mine şi părea că vor să-mi spună o veche poveste. M-am aruncat la picioarele ei, şi ea, dragostea mea, mă privea cu căutătura aceea tragică… O veche poveste sau o veche întrebare? Cine-i creatura asta, frământată de îndoieli şi insomnie, care aşteaptă fantome şi crede în veşnicie? Şi de ce n-am putut oare să-i spun o vorbă în plus? Era atât de obligatoriu şi de neschimbat rolul pe care trebuia să-l urmez?
Nu, nu era… Acum, dinaintea fotografiei îngălbenite, scrijelesc cuvinte pe care n-am putut să i le spun niciodată în toţi anii aceştia. Cuvinte pe care nu va avea ocazia să le înţelegă… Sunt cuvinte sărace, pentru că eu nu sunt acel mare dramaturg pe care ea îl căuta şi vorbele-mi sunt puţine.Ştii, nu voiam să-i fac răul pe care i l-am făcut, eu aş fi vrut să fiu sincer cu ea şi firesc şi îndatoritor, cum sunt toţi oamenii care se întorc acasă şi-şi plătesc impozitele şi care ştiu că pensia li se cuvine pentru că au muncit toată viaţa cinstit…
Dar vezi tu, dragul meu Jurnal, cum se petrec lucrurile şi ce le dirijează… Un nimic. E o propoziţie pe care am citit-o mai demult, iar acum mă gândesc la ea. Mă duc să dorm, să uit.

~

„Unele lucruri ţin de autoritatea noastră, altele nu. De noi ţin opinia, sentimentul, aversiunea.”

(Epictet, Manualul)

Mai bine nu

Dragul meu Jurnal mâhnit,

Mâhnirea ţi-am produs-o eu, părăsindu-te. Dar n-a fost vina mea, o ştii, chiar dacă nu-i cazul să vorbim despre vină. Plus că tu n-ai putut suporta niciodată cuvântul „vină”. Într-adevăr, e un cuvânt insuportabil. Ştii, dragul meu Jurnal mâhnit, „mai bine nu” a fost expresia mea cea mai frecventă în aceşti ultimi ani. Lumea e plină de oameni şi toţi vor câte ceva. Şi în mica mea călătorie prin viaţă am dat mult, o ştii, dar aproape întotdeauna persoanelor care nu cereau nimic, pentru că nu aşteptau nimic de la alţii şi de la lume. Se întâmpla destul de des să întâlnesc un bătrânel desculţ, cu cămaşa bucăţi, sprijinit în toiagul lui, prinvindu-te cu ochii limpezi şi fireşti ai celui care are să-ţi spună doar bună seara... Şi atunci da, îi dădeam ce aveam, chiar totul, pentru că în clipe ca acelea trebuie să dai totul.

Dulcele si scumpul meu Jurnal, ba chiar preaiubitul meu Jurnal, pentru că asta-i ceea ce a provocat regăsirea noastră, preaiubit şi nu scump. Preaiubitul meu Jurnal, care exişti oricât am încercat să te îndepărtez în aceşti ani, în timp ce scriu, imagini şi cuvinte se înghesuie în mintea mea, ca atunci când rămân închise într-un vis. Umerii ei, pe care-i îmbrăţişez în semiîntuneric, cuvintele pe care mi le murmură la ureche, contrazicerile din conversaţiile nocturne, izbucnirile în râs simultane, succesive şi prelungite pentru copilăriile sale care-mi plac atât de mult şi până şi felul ei de a-mi strânge ceafa scuturând-o cu duioşie, cu un gest de falsă mustrare... Iar imaginile pe care ţi le descriu, preaiubitul meu Jurnal, sunt regrete şi păreri de rău, pentru că nimeni nu va putea să-mi redea timpul pe care l-am lăsat să se scurgă printre degetele anilor, nimeni nu va putea să îmi restituie ceea ce am pierdut doar pentru că eu n-am avut puterea să nu pierd. Dar poate că voi regăsi timpul pierdut departe de dulcea mea dragoste, ştiu că-l voi regăsi pentru că mi-a fost de ajuns să văd cât de puternică şi pasională era sub mine, ca să înţeleg că timpul pierdut se regăseşte uneori doar în câteva ceasuri, ceasurile în care am auzit-o strigând de plăcere de trei ori la rând şi apoi în zori, între somn şi veghe, în timp ce o ţineam strâns îmbrăţişată pe la spate şi ea profita spre plăcerea ei... şi a mea.

Astăzi sunt sigur că această plăcere va continua pentru totdeauna. Am doar o mică nelinişte... dar ştii cât de mult o iubesc? O iubesc şi o aştept. Pentru mine, timpul e ca şi oprit, ştii?

photo

O-să-fie

Masiv, nestăpânit, în pantalonii lui de stofă, era întruchiparea însăşi a forţei elementare, a ceva nespus de puternic şi deopotrivă de ameninţător desprinzându-se de trecut sub ochii lui, luptându-se să smulgă cordonul ombilical care îl lega de trecut… Ea îl privea speriată. Niciodată nu-l mai văzuse atât de scos din fire, aproape că nu-l mai recunoştea. Se plimba de colo până colo prin încăpere, cu paşi mari, privind din când în când în jur de parcă ar fi căutat ceva, un obiect material asupra căruia să-şi reverse furia.
Fiindcă aceasta era vremea în care toate împlinirile păreau posibile. Era vremea lui O-să-fie. Era vremea dinaintea lui Niciodată-nu-va-mai-fi şi avea să treacă încă mult înainte de a veni pentru ei atât vremea lui A-fost cât şi aceea plină de pustietate a lui Ar-fi-putut-să-nu-fie. Dar cel îngrozea pe el cel mai tare era acea vreme… cea atât de cumplită şi de chinuitoare şi de improbabilă a lui... Ar-fi-putut-fi.

Uneori trăiau sentimentul că întâmplările le-au luat-o înainte… trădări făptuite sau îndurate, greşeli şi neînţelegeri… Numai că ei şi-au dat seama de acest lucru cu întârziere. Vreau să zic că pe moment intuiau, dar aveau să înţeleagă abia pe urmă. De fapt, sunt vieţi în afara orarului. Mai cu seamă, iubirea lor era în afara orarului. Un fruct mereu prea crud ori prea copt.

- Eşti sigur?
- Nu, răspunse el. Nu sunt în întregime sigur. Dar cred că merită încercat.

Atunci îşi dădură seama că hotărârea lor fusese deja luată, că pur şi simplu ajunseseră la capăt, în punctul în care nu mai puteau suporta să stea departe unul de altul, aşteptând zi de zi ca eventimentele să-şi urmeze cursul, tot mai mult depăşiţi de fatalitatea lor...

...un motiv ca să-ncerc mai mult

Tu, eşti globul de cristal
ce-mi arată drumul către mal
când mă pierd în lumea mea şi-aş vrea
să-nving tristeţea grea...

Tu, nevăzut, dar te simt,
te ignor, dar nu pot să mă mint,
eşti în ceea ce respir, eşti tu,
firul ce mă leagă de miracolul din zori
când din vis cobori, în tot ce ating în jurul meu
chipul tău îl văd mereu, în gând
eşti orice, oricum, oricând...

Tu, aşteptarea din amurg
când secundele încet se scurg
cu atingeri moi de catifea
alintate-n mâna ta.

Tu, eşti ideea de intens
căutării mele-i dai un sens,
un motiv ca să încerc mai mult.

Tu eşti vocea ce-o ascult,
eşti chemarea de demult
ce mă face să nu-mi aparţin, nu mai sunt eu,
nu mai e nimic al meu, eşti tu...

Nu pleca, nu spune nu...

(Conexiuni - Tu)