Dragă Jurnalule,
Tu, mai mult ca oricine, ştii cât de mult urăsc dimineţile. Ieri am ajuns, cu paşii mei nocturni, la micuţa cafenea de altădată. Şi am găsit-o la fel ca atunci. Atunci când ea apăruse în balconul de deasupra... Oare îşi mai aminteşte? Sunt sigur, îşi aminteşte ca şi mine, numai că din alt punct de vedere, pentru că eu o priveam de jos, iar ea mă privea de sus. Vrem să înfrumuseţăm amintirile? Sau să le falsificăm? De asta există memoria. Oare sunt confuz? Ei bine, sunt confuz. Dar tu, dragul meu Jurnal, ştii că totul e confuz. Eu încerc doar să aşez această confuzie într-o ordine mai mult sau mai puţin plauzibilă. Iar plauzibilitatea presupune falsitate, fie ea şi involuntară.
Stând în cafenea, bând suc de portocale, visam la lumi posibile, lumi îndepărtate pe care le presupuneam dincolo de oceanul vieţii, pe un ţărm îndepărtat la care nu voi acosta niciodată. Dar iată, în schimb, în clipa în care mă gândeam la toate astea, dragul si unicul meu prieten, s-a întâmplat un miracol nefericit. Unul din acelea pe care viaţa ni le rezervă ca noi să intuim ceva din ceea ce a fost, din ce ar putea fi şi din ceea ce ar fi putut să fie. O sugestie pe care e nevoie s-o culegem din zbor...
M-am gândit că „de la musique avant toute le chose”. Şi am repetat sintagma cu voce tare şi... Ştii, nu poţi rosti nepedepsit anumite cuvinte, pentru că ele înseamnă lucruri.
Da, e adevărat, nimeni nu va putea să ne răpească ceea ce am trăit, mai ales dacă vom căuta interstiţiile. Dar mă întreb, de ce nu le-am căutat niciodată? Aş vrea să îi pot da întâlnire într-o altă cafenea, care să nu fie cea greşită, unde ne-am aşteptat unul pe altul în zadar. Dar nu ştiu unde se află. Poate într-o altă viaţă, care cu siguranţă nu va fi a noastră. Jocurile de-a existenţa, cum ştim, sunt interzise tocmai de ceea ce, trebuind să existe, a şi trecut... Este acel minuscul, hilar şi, totuşi, de netrecut, „acum e momentul!” pe care ni-l impune viaţa.
Dar eu încă o port cu mine în gând. Pentru totdeauna.
Stând în cafenea, bând suc de portocale, visam la lumi posibile, lumi îndepărtate pe care le presupuneam dincolo de oceanul vieţii, pe un ţărm îndepărtat la care nu voi acosta niciodată. Dar iată, în schimb, în clipa în care mă gândeam la toate astea, dragul si unicul meu prieten, s-a întâmplat un miracol nefericit. Unul din acelea pe care viaţa ni le rezervă ca noi să intuim ceva din ceea ce a fost, din ce ar putea fi şi din ceea ce ar fi putut să fie. O sugestie pe care e nevoie s-o culegem din zbor...
M-am gândit că „de la musique avant toute le chose”. Şi am repetat sintagma cu voce tare şi... Ştii, nu poţi rosti nepedepsit anumite cuvinte, pentru că ele înseamnă lucruri.
Da, e adevărat, nimeni nu va putea să ne răpească ceea ce am trăit, mai ales dacă vom căuta interstiţiile. Dar mă întreb, de ce nu le-am căutat niciodată? Aş vrea să îi pot da întâlnire într-o altă cafenea, care să nu fie cea greşită, unde ne-am aşteptat unul pe altul în zadar. Dar nu ştiu unde se află. Poate într-o altă viaţă, care cu siguranţă nu va fi a noastră. Jocurile de-a existenţa, cum ştim, sunt interzise tocmai de ceea ce, trebuind să existe, a şi trecut... Este acel minuscul, hilar şi, totuşi, de netrecut, „acum e momentul!” pe care ni-l impune viaţa.
Dar eu încă o port cu mine în gând. Pentru totdeauna.
0 comments:
Trimiteți un comentariu